„Divorțul m-a făcut un părinte mai bun. Mi-am regăsit liniștea și mă bucur alături de copii de ea”

Adriana Moscu
parinte dupa divort

Divorțul e o experiență dureroasă, indiferent dacă tu ai fost cea care l-a inițiat sau doar cea care a primit vestea. Nu contează a cui a fost vina, ci că, uneori, la un moment dat în viață, trebuie să pui punct și s-o iei de la capăt. Tu alegi dacă pe același drum sau pe o cărare mai bună.

Dacă divorțul nu face victime colaterale, mai e cum mai e – sunteți adulți, veți suferi o perioadă, vă veți scutura și vă veți vedea de viață pe mai departe. Dar când la mijloc sunt prinși și copii, atunci divorțul se poate transforma într-o experiență traumatizantă pentru toată lumea, pe termen lung. Iar cei care suferă cel mai tare se întâmplă, de multe ori, să fie chiar vinovații fără vină – cei mici.

Cum împărțitul bunurilor comune o scoateți voi la capăt cumva, dar când vine vorba de împărțit copiii sau timpul petrecut cu aceștia, abia aici se deschide cutia Pandorei.

Orgoliul copilăresc de după divorț

Este momentul în care un psiholog sau pur și simplu cei apropiați își pot da lesne seama care dintre cei doi soți sau parteneri s-a maturizat și care a rămas să copilărească și la vărsta adultă.

Ca mamă de doi copii, trecută printr-un divorț, am rămas stupefiată câte greșeli copilărești am putut face amândoi – și fostul soț, și eu – în numele dragostei pe care o purtăm copiilor. Și cât au avut amândouă de suferit de pe urma noastră. Erau clipe când îmi dădeam seama cât greșesc, dar teama de a nu le pierde iubirea sau de a nu le dezamăgi mă făcea să comit eroare după eroare. Fostul – la fel. Dacă eu eram prea exigentă, în încercarea de a recâștiga măcar un dram de stabilitate și de a impune reguli care înainte funcționau ca unse (da, există dublă măsură pentru orice când în viața copiilor apare divorțul părinților!), tatăl lor afișa o atitudine atât de permisivă încât mi se părea de-a dreptul periculoasă, și care instaura haosul absolut în viața celor mici. Iar între noi doi, oameni până mai ieri cu un comportament firesc, se instalase totalul refuz al comunicării. Război pe viață și pe moarte…

Lucrurile pot scăpa ușor de sub control după divorț

Desigur, în astfel de situații triste, lucrurile pot scăpa ușor de sub control. Dacă ar fi să am mintea de acum, lucrurile ar fi stat cu totul altfel în cei aproape patru ani, câți s-au scurs de la separarea de tatăl copiilor mei. Aș fi ales să mă concentrez doar pe lucrurile pozitive care mi s-au întâmplat în urma divorțului și, probabil, tensiunea care a planat mult timp deasupra celor implicați și-ar fi slăbit mai repede din intensitate.

Acum știu că divorțul m-a făcut un părinte mai bun. Iată de ce:

Sunt fericită. O căsnicie nefericită vine la pachet cu stări de tristețe, multe lacrimi, certuri, cuvinte urâte, îndepărtarea de celălalt, lipsa empatiei. Copiii înregistrează toate aceste stări ale părinților și, de multe ori, au impresia că ei sunt de vină pentru neînțelegerile din casă. Atunci, încearcă din răsputeri să rezolve cum știu ei mai bine problema dar, pentru că nu ei sunt de vină, certurile și ura dintre cei doi soți continuă. Acum, că amândoi ne-am regăsit liniștea, și copiii se bucură de ea. Și de noi, care, în lipsa conflictului,  am redevenit persoane mai bune.

Sunt mai atentă la nevoile copiilor. Pentru că mult timp după divorț m-am simțit vinovată și responsabilă pentru că le-am smuls din decorul cunoscut și rutina vieții de familie (așa, imperfectă cum era ea), am învățat să fiu mai receptivă la nevoile lor. Mă gândesc de două ori înainte să le refuz o rugăminte, pe motiv că sunt prea ocupată. Până la urmă, pot recupera ce am de făcut când copiii sunt la tatăl lor.

Petrec mai mult timp doar eu cu ele. În sfârșit, acele momente “mamă-fiică” sunt posibile acum, după divorț. Mai ales când una dintre ele este la tată și pot să mă concentrez exclusiv pe nevoile celeilalte. Iar când una dintre fete este adolescentă, cum e în cazul nostru, credeți-mă, e nevoie de multe momente mamă-fiică! Vobim ca între fete, ne împărtășim secrete, ne descoperim noi și noi afinități. Și ne dăm seama cât de mult avem nevoie una de cealaltă, în orice etapă a vieții noastre.

Pot să am timp și pentru mine. Atunci când copiii sunt la celălalt părinte, pot să fac în liniște tot ce am amânat de prea mult timp – să citesc o carte, să revăd o prietenă bună, să duc la bun sfârșit un proiect prea mult amânat, să fac curățenie amănunțită în casă, ori, de ce nu, să dorm o oră în plus. Mare realizare, credeți-mă pe cuvânt!

Știu că, în continuare, pentru ele nu este ușor să aibă părinții divorțați. Probabil, nu le va fi niciodată prea ușor. Părinții mei s-au căsătorit când aveau 19 ani și au ajuns la 46 de ani de căsnicie. Plus 3 ani de prietenie înainte de căsătorie. Adică aproape jumătate de secol împreună. Eu n-am să știu niciodată cum e să pendulezi veșnic între două case, între două familii. Nu vom înțelege niciodată pe deplin prin ce trec copiii cu părinți divorțați, dacă noi, la rândul nostru, nu am trecut prin asta. Însă putem face tot ce ține de noi să le oferim o viață minunată. Măcar jumătatea de viață de care suntem responsabili.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa