Dovada că Tyto, câinele nostru, este membru al familiei cu drepturi depline, este aceea că eu, în calitate de bunică, vorbesc și scriu despre el cu aceeași emoție și dragoste cu care vorbesc și scriu despre Victoria, nepoata mea. La fel, fiica mea se raportează la el ca la propriul copil.
Și chiar nu mă interesează părerea celor care vor spune că nu poți pune câinele (sau orice alt animal de companie) pe aceeași treaptă cu copilul. Da, noi îl punem. Iar în ochii mei, cei care renunță la animalul de companie pentru că s-a născut copilul sunt pur și simplu caractere josnice.
Copil sau câine? Amândoi, firește!
Până și anii lor de naștere sunt, așa, într-o armonie: Tyto – 2011, Victoria – 2022. Bineînțeles că atunci când fiica mea Arina a rămas însărcinată ne-am gândit și noi oare cum va primi Tyto copilul și cât îi va lua ca să-l accepte, în cazul în care nu o va face instantaneu. Și ce va trebui să facem, cum va trebui să ne comportăm noi cu el, pentru ca acceptarea să se producă repede. Ne-am pus întrebări cum va fi, pentru că Tyto, crescut și iubit de la două luni, anul trecut în vârstă de 11 ani, o iubește cu disperare pe fiică-mea. (E reciproc, dar acum e vorba despre el.) Ne-am făcut oarecum griji că va fi gelos, dar nu pentru că din acest motiv ar fi putut avea bebelușul de suferit – aveam convingerea că nu-i va face nimic rău, este un câine prea cuminte și bun -, ci pentru că lui nu voiam să-i pricinuim suferință. A trecut prin mult prea multe, mari și grave probleme de sănătate, a suferit tratamente și intervenții importante, problemele lui sunt cronice, nu au leac, și în niciun caz nu trebuia să mai sufere în vreun fel.
„Bine ai venit! Și vezi că tu pe mine aici m-ai gasit!”
Nu am luat de bună recomandarea de a-i duce acasă un scutec sau un articol de îmbrăcăminte al bebelușului aflat încă în spital, pentru a-i fi familiar mirosul lui la venirea acasă. Am contat pe blândețea, bunătatea și toleranța lui. Și nu ne-am înșelat. A fost prezent la poarta maternității pentru a întâmpina noul membru al familiei din care el făcea deja parte de 11 ani și l-a primit cu bucuria și curiozitatea la care speram și ne așteptam. Și-a petrecut primele nopți sub pătuțul Victoriei, ridicându-și capul și privind-o pe fiică-mea la fiecare scâncet al fetiței. Săptămână după săptămână și lună după lună, Tyto a fost paznic și totodată alarmă, pentru că nu o dată, nu de două, nu de zece ori a venit la noi, a lătrat și „ne-a spus” în felul lui că Victoria, în camera ei, s-a trezit. Auzul lui, de câine pe care poate unii îl consideră „bătrân”, s-a dovedit de zeci de ori mai ascuțit și mai fin decât al nostru.
Mama, tata, Ti. Ceilalți să mai aștepte
Tyto i-a fost de la început micuței noastre, etapă cu etapă, paznic, shadow, bonă, antrenor, însoțitor și partener de joacă, companion în călătorii, pe bancheta din spate a mașinii, model și profesor. După „mama” și ”tata”, următorul cuvânt a fost „Ti”, nu „Lala”, așa cum eu încă aștept să îmi zică. Nu sunt deloc supărată. Tot ce îmi doresc este ca Tyto să trăiască atât de mult încât Victoria să fie perfect conștientă de existența și prezența lui și să-și creeze amintiri cu el, pe care să le păstreze toată viața ei.
Ca „frate din altă specie”, Tyto a fost și este prezent la toate evenimentele importante ale familiei. A fost la nuntă și la botez, sub bradul de Crăciun are întotdeauna și el un cadou, a fost la picnicuri, cu cortul, la munte si la mare, în țară și în afara ei, iar aniversările lui sunt și ele marcate. Și a meritat, și merită cu prisosință, toată dragostea și grija noastră, pentru că datorită lui Victoria a început să meargă de-a bușilea la patru luni și jumătate, datorită lui s-a ridicat în picioare, ținându-se de marginea pătuțului ei și apoi a canapelei, la șase luni și jumătate, datorită lui la nouă luni a început să facă primii ei pasi. Tyto a fost motivația ei de a se deplasa, pentru a-l urma.
Tyto îi duce și acum jucăriile lui și apoi merge cu spatele pentru a o atrage în jocul lui. Tyto este cel care, atunci când Victoria a ajuns la etapa alimentelor sub formă de bucățele, „curăța” ce-i cădea ei din mânuță, așa încât rar rămânea mizerie în urma ei. Iar tot ce a făcut și face el pentru ea îi este răsplătit.
Pentru că – fiind bolnăvior – are nevoie de multă odihnă, Tyto nu are domiciliu stabil: stă câteva zile la mine, câteva zile la proprietara lui de drept și de suflet, la fiică-mea. În primele 24 de ore după ce vine la mine, i se citește tristețea în ochii lui de ciocolată neagră. Nu bea apă, este trist, abia îl conving să ieșim afară. Iar când ieșim, se oprește pentru fiecare mașină de pe stradă, petrecând-o lung cu privirea, sperând să fie cine își dorește el să fie. De câte ori îmi sună telefonul, ridică ușor capul și așteaptă să răspund. Nu știu de unde știe, până la urmă poate fi oricine la telefon, dar numai dacă vorbesc cu fiică-mea intră în stare de alertă.
La interfon sună diverse persoane, dar numai când sună ea sare din pat și merge la ușă, lătrând până intră ea și-i sare în brațe. Când este cu Victoria, efectiv nu mai știe cum să se împartă, pe care dintre ele să se urce cu lăbuțele. Iar Victoria hohotește de râs și țipă de bucurie. În zilele în care stă la mine, dacă mă uit la câte o filmare trimisă de fiică-mea, în care se aude vocea Victoriei, Tyto se trezește instantaneu și din cel mai adânc somn, ciulește urechile și mă privește direct în ochi, întrebător: „Vine?! Mă ia?!”
Inima și timpul împărțite la doi
Vorbeam zilele trecute cu Arina mea, spunându-i că voi scrie acest articol. Și mi-a zis că singurul lucru pe care și-l reproșează față de Tyto este că nu și-a putut ține promisiunea de a-i oferi atenție în mod absolut egal ca și Victoriei. Și că o întristează faptul că poate el resimte lucrul acesta. „Am încercat, m-am străduit. De câte ori o pup pe ea, să îl pup și pe el. De câte ori o iau pe ea în brațe, să-l iau și pe el. Dar nu le pot mereu să le dau atenție în mod perfect egal. Nu am cum. Vreau, dar nu am cum. Și el mereu a primit mai puțin.”
Ieri am fost la ele, să-l iau pe Tyto. Și am văzut încă o dovadă de iubire a Victoriei pentru el. Mi-a făcut un gol în stomac. Una dintre problemele lui este o artroză veche, care a evoluat urât. Are periodic dureri și, pentru că a înghițit la viața lui o farmacie de medicamente, am ales o terapie topică, un unguent puternic analgezic. Ieri, Tyto nu avea o criză dureroasă, pur și simplu era moleșit de căldură și moțăia pe canapea. Pesemne contrariată de faptul că nu răspunde chemarii ei la joacă, Victoria, cu mințișoara ei de un an și aproape trei luni, s-a dus la trusa lui cu medicamente, care conține mai multe produse, a luat tubul de unguent și i l-a întins maică-si cu insistență, încercând să o facă să înțeleagă ceea ce deocamdată nu poate să spună. Atât m-a înduioșat de tare…
Cinci „legi” dintotdeauna în vigoare
Celor care cred ca un copil nu poate conviețui cu un câine în casă le transmit din partea mea și a doctorului Dan Iorga (Dreamvet) asta:
- Niciun câine nu se naște rău. Omul îl înrăiește.
- Animalele de companie NU sunt jucării pentru divertismentul copiilor.
- Accidentele nefericite nu se întâmplă din cauza animalului, ci din iresponsabilitatea proprietarului.
- Atâta timp cât animalul de companie este deparazitat, vaccinat, i se efectueaza anual analize și i se asigură permanent o igienă corespunzătoare, nu prezintă pericol pentru sănătatea copilului.
- Beneficiile pe care un animal de companie le aduce copilului sunt demonstrate științific.
Dacă ți-a plăcut acest articol, îți recomandăm să citești și:
- Ce implică adopţia unui câine în familie?
- Vocea ta: Ce facem cu câinele când vine bebeluşul?
- Vocea ta: Copiii şi animalele de companie
