…pentru că numai așa vor învăța să ia decizii bune
Când am început eu școala, chiar după căderea regimului comunist, pe piață exista un singur model de stilou. Sau, cel puțin, pe piața din provincie. Era celebrul stilou chinezesc, disponibil în trei culori – negru, grena și verde foarte închis, cu capac auriu. Ce legătură are acest lucru cu luarea deciziilor? Veți afla imediat.
Într-o zi, la început de septembrie, când mă jucam cu prietenii mei pe marginea șanțului, am fost chemată de urgență în casă.
– Trebuie să mergem să-ți luăm uniformă, ghiozdan și rechizite!
– Ce sunt rechizitele? Și uniformă nu vreau. Am! Am și ghiozdan!
Și așa am aflat că, peste câteva săptămâni, urma să încep școala. Nu mă anunțase nimeni, nu auzisem nimic de școală, în afara chestiilor generale de tipul ”Lasă că începi tu școala și să vezi atunci!”/”Vine ea școala și nu mai stai pe șanț cu copiii lumii, o să stai în casă cu burta pe carte, că altfel te așteaptă sapa!”
Nici măcar nu m-au anunțat că voi începe școala!
Nu i-am auzit nici pe ai mei dezbătând prin casă subiecte de genul ”la ce școală dăm copilul?” sau ”cum e învățătoarea?”. Nici măcar nu și-au pus problema dacă sunt sau nu pregătită de școală, așa cum am stat eu pe gânduri în acest an, dacă să-mi înscriu copilul la școală sau să-l mai las un an la grădiniță. Și nu numai că nu și-au pus problema asta, dar nici măcar nu m-au anunțat că voi începe școala. Mă întrebase educatoarea, la grădiniță, dacă mă duc la școală. Eu îi răspunsesem că DA, pentru că îmi imaginam, că la un moment dat, în viață, voi ajunge și acolo. Dar nu atât de repede!
Așa am ajuns să plec, pe nepusă masă, într-o zi caniculară, cu mama, la librăria de la oraș. Mama mi-a ales uniforma, mama mi-a ales ghiozdanul, mama mi-a ales penarul, dar la stilou chiar am vrut să mă implic. Mama a ales unul negru, iar eu mi-aș fi dorit oricare dintre celelalte două culori. N-am avut nicio șansă în fața mamei, care mi-a explicat că acel grena și acel verde sunt niște culori urâte, iar negrul e elegant. Elegant?? Ce să înțeleg eu, la aproape șapte ani, ce e eleganța? Eleganța înseamnă un stilou negru, care nici nu-mi place.
Așa s-au desfășurat mereu lucrurile cu hainele, cu încălțămintea, cu mâncarea, cu timpul liber, cu filmele, cu muzica, cu tunsoarea, cu pasiunile, cu cărțile, chiar și cu alegerea liceului.
Lucrurile au scăpat de sub control la facultate. La controlul mamei mă refer. Începând cu facultatea am preluat eu. M-am bucurat câțiva ani, ca să constat că, de fapt, nu e nicio bucurie.
Și, după 10 ani de control…
Sunt 10 ani de când dețin acest control și, vă spun cu mâna pe inimă, aș prefera s-o facă în continuare mama!
Zilnic, am de făcut alegeri, de la ce pâine aleg de pe raft, ce roșii să cumpăr din piață și până la ce tunsoare, apartament sau mașină îmi aleg, iar eu nu pot niciodată să decid singură.
Grav nu e că nu pot să decid, grav e că nici măcar nu știu ce-mi place și atunci o aud pe mama în minte: ”Negru, că negru e elegant!”. Și văd NEGRU în fața ochilor! Și încerc să mă educ. Și încerc să îmi dau seama ce îmi place. Și încerc din răsputeri să fac diferența între ce îmi place mie și ce zic alții că e frumos și ar trebui să-mi placă.
Nu știu nici acum dacă grena și verde sunt niște culori urâte, iar dacă mă pui să aleg între ele, o să caut negrul, pentru că negrul e elegant.
În schimb, am ales fără să stau pe gânduri să respect deciziile copilului meu, chiar dacă asta înseamnă să meargă în șosete pe stradă sau să mânânce șuncă cu gem.
