Sau de ce o mamă care știe totul nu știe nimic… În primul an de viață al băiatului meu eram o tolbă de sfaturi. Practic, cum treceam de o etapă mă simțeam îndreptățită și deosebit de utilă bombardându-le cu informații pe cele aflate puțin mai în urmă pe scara dezvoltării sarcinii sau a bebelușului.
Cu sinceritate despre creșterea copiilor scrie Laura Markham în cărțile ei. Aruncă și tu o privire!
După numai trei luni de sarcină știam totul despre greață și ecografii necesare sau nenecesare
După ce am născut, vorbeam cu aplomb despre avantajele și dezavantajele epiduralei, despre epiziotomie, ba chiar și despre nașterea prin cezariană, deși născusem natural. Singurul cuvânt pe care îl pot spune în apărarea mea este că măcar nu ofeream sfaturi nesolicitate. Răspundeam unor solicitări urgente din partea unor femei aflate în dificultate (da?), nu mă trezeam vorbind neîntrebată (OK, mă mai oprea soțul uneori când mă găsea încolțind vreun prieten de-al lui cu detalii despre pompe de alăptat și violența actului ginecologic).
În schimb, prietena mea cea mai bună, deja mamă a doi băieți, dintre care cel mic avea trei ani, era mereu rezervată. Încercam să o încolțesc eu cumva, dar nu se lăsa nicicum. Și spune-mi, crezi că e OK dacă doarme cu noi câteva ore pe noapte? Ar trebuie să îl țin mai mult sau să îl trimit direct în patul lui după ce îl alăptez? Nu știu, măi Simina, îmi răspundea ea, tu cum simți? Copilul e liniștit? Auzi, tu! Eu încercam să evit sindromul morții subite a bebelușului și ea mă întreba dacă suntem liniștiți!
Nu, nu eram liniștiți. Eram convinsă că mamele cu experiență dețin secretul maternității și noi, astea mai fragede, nu. De aceea îmi făceam datoria sfântă de a împărtăși experiențele și descoperirile mele și nu înțelegeam de ce alții, ba chiar prietena mea cea mai bună, sunt atât de reticenți de parcă erau pe punctul de a fi acuzați de malpraxis dacă își făceau pomană cu un sfat!
Am înțeles eu singurică peste câțiva ani de jonglat cu teorii și sfaturi de parenting. Am aflat rețeta: nu există nicio rețetă! Ba mai mult, cine susține că are rețeta e un impostor! Ba mai mult, cine susține că poate spune un lucru, un singur lucru despre crescutul copiilor care nu poate fi (și n-a fost deja) infirmat și dărâmat într-o mie de moduri, acela probabil că tocmai a publicat o carte de parenting pe care încearcă să ți-o vândă!
Un work in progress de 18 ani
Am înțeles că maternitatea este un adevărat work in progress. Nu numai pentru că cei mici cresc (asta e evident!), nu numai pentru că tu crești și devii părinte, dar și pentru că încerci realmente în continuu rețete noi, testezi, greșești, încerci altceva, reușești, dar doar pe jumate, renunți, revii, te îndoiești, ți se pare că ai găsit soluția sau uneori, pur și simplu, problema dispare înainte ca tu să fi găsit soluția.
Ca la orice adevărat work in progress n-o să te hazardezi niciodată să expui concluziile înainte ca proiectul să se fi terminat. Ca un adevărat om de știință implicat într-o cercetare de premiu Nobel, vei fi mereu prudentă în interpretarea datelor, vei vorbi despre rezultate parțiale, ipoteze de lucru, teorii de demonstrat. Tăcerea și diplomația vor fi atuurile tale, căci nimeni nu știe acum mai bine decât tine cât de provizorii și șubrede sunt toate sfaturile, teoriile și principiile care ți-au însoțit cariera de mamă. Iar când proiectul se va termina, peste vreo optsprezece ani, vei spune probabil că a fost cel mai dificil și frumos proiect al vieții tale. Și că faptul că i-ați supraviețuit, și tu și copilul, este unul din acele miracole fără absolut nicio valoare științifică.
Simțiți nevoia unui exemplu? Să ne gândim, de pildă, la tantrumuri. Cu toții ne confruntăm cu ele, nu se pot evita. Credeți că a găsit cineva vreodată soluția, comportamentul ideal în cazul cestor crize de furie care lovesc deopotrivă copiii și părinții pe la vârsta de doi anișori ai infantului? Credeți că poate vreun părinte care a trecut prin asta să spună cu mâna pe inimă ce trebuie făcut? Sunt la al doilea copil, în plină perioadă a tantrumurilor, the terrible twos cum bine li se spune, și oscilez între a încerca să opresc acest comportament de la primele semne și a-l accepta cu înțelegere și răbdare. De fapt, le fac pe amândouă.
Cuvintele pe care am ajuns să le rostesc cel mai des când mi se cer sfaturi și păreri despre creșterea copilului sunt nu știu, s-ar putea, poate, tu cum te simți?, e doar o etapă, ai și tu răbdare. Încep fiecare propoziție cu Eu. Eu așa am făcut, eu am încercat și asta… Și am mai observat ceva. De cele mai multe ori, mamele nu au nevoie de sfaturi, ci doar de o vorbă bună și de o încurajare. Nu e ușor să faci față unui work in progress timp de optsprezece ani! Sau, ce zic eu aici, e fapt e un work in progress care ține toată viața!
Ce înseamnă să fii o mamă bună? Poți fii o mamă bună chiar dacă îți dorești timp pentru tine, departe de copil? Trebuie să fii prietena sau modelul copilului?
Cu sinceritate despre creșterea copiilor scrie Laura Markham în cărțile ei. Aruncă și tu o privire!
