Ce să NU le spunem copiilor

TOTUL DESPRE MAME

Da, uneori ne enervăm. Ne sare ţandăra. Ni se termină răbdarea. Şi atunci ridicăm tonul şi îl punem pe ăla micu’ la punct, zicând vreo grozăvie. „Jar mănânci, copile, dacă îmi mai crapă obrazul de ruşine din cauza ta!” Nu poate să fie prea grav, nu-i aşa? Cuvintele nu dor şi, la urma urmei, şi părinţii noştri au vorbit la fel cu noi şi uite că am crescut mari. Şi, oricum, doar n-o fi nici ăsta mic aşa de fraier încât să-şi imagineze că va primi o farfurie cu jar şi cu piure de cartofi la cină.

Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa.

Nişte vorbe spuse la nervi îi pot speria şi îi pot marca pe cei mici pentru ani buni. În sufletul lor, cuvintele devin nişte balauri ameninţători cu şapte capete cărora mintea, înfricoşată, nu le găseşte întotdeauna un înţeles. Cuvintele – balauri rămân ascunse acolo, în sufletul copilului. Când copilul devine la rndul său părinte, balaurul se trezeşte şi scoate flăcări pe toate cele şapte guri ale sale, iar fostul copil se aude spunând, cu o voce care parcă nu e a lui, „Jar mănânci, copile, dacă îmi mai crapă obrazul de ruşine din cauza ta!” Deşi jurase că el nu o să vorbească niciodată ca părinţii lui…

Haideţi să nu le mai lăsăm moştenire balauri copiilor noştri! Cuvintele dor, şi dor tare. Noi am făcut un inventar al expresiilor-balauri care ne-au marcat pe noi în copilărie. Faceţi şi voi propriul inventar de balauri şi încuiaţi-i într-un turn la 100 de kilometri sub pământ, nu îi daţi mai departe.

„O să-mi plesnească inima într-o zi”

Această expresie nu numai că mă speria groaznic de fiecare dată când o auzeam, dar mi-a şi inoculat ideea că mama e cardiacă. Până acum câţiva ani m-am chinuit să-mi scot din cap ideea că mama ar avea probleme adevărate cu inima.

„O să mă băgaţi în pământ”

La început, nu mi s-a părut nimic grav. Eu mă jucam toată ziua în pământ, făceam mâncare de păpuşi cu pământ, îl cerneam, făceam gropi care îmi serveau în diverse scopuri. Normal că a fost o încântare s-o aud pe mama când zicea că o s-o bag în pământ.

M-am şi gândit: ”Să vezi ce mă joc cu ea!” Asta până când mi-a explicat fratele meu ce înseamnă de fapt această expresie şi n-a mai fost amuzant. Iar mama, femeie deşteaptă, cum mai apărea câte un mort în sat avea grijă să-mi spună că supărarea a fost cauza decesului.

„Nu te mai duci la şcoală, de mâine te duci la sapă”

Asta auzeam de fiecare dată când veneam acasă cu o notă mai mică de 10 sau când pierdeam prea mult timp cu copiii pe marginea şanţului, la joacă. De fapt, o auzeam des şi tot atât de des mă duceam şi la sapă încât nu mai suna ameninţător, ci doar enervant.

„O să urc toată mâncarea în pod”

Aveam un mare defect în copilărie: nu-mi plăcea mâncarea. Dar, dacă nu-mi plăcea s-o mănânc, nu înseamnă că nu trebuia să primesc porţie egală cu fratele meu. Diferenţa dintre noi era că el curăţa farfuria în doi timpi, iar eu nu numai că nu mă atingeam de ea, dar nu eram de acord nici s-o dau cuiva care cerea supliment. Ai mei mă speriau spunându-mi că vor urca toată mâncarea în podul casei şi când o să-mi fie mie foame n-o să am ce mânca. Mie foame nu mi-a fost niciodată, dar mă înfiora gândul că mi-ar putea fi.

„Dau cu tine de pământ de nu te vezi”

Bătaia, când venea, se anunţa cu titlul ăsta: dau cu tine de pământ de nu te vezi! Chestia asta cu anunţatul bătăii mi se părea un lucru bun. Când am mai crescut un pic, mi-am făcut chiar o strategie: când auzeam că urmează să mi-o iau pe cocoaşă, fugeam şi mă ascundeam într-un loc numai de mine ştiut. Aveam grijă să ies de acolo atunci când toată lumea avea treabă, astfel încât nimeni nu mai avea timp să mă bată.

„Tu nu eşti copilul meu”

De fiecare dată când nu-i făceam pe plac mamei, auzeam aceste cuvinte. Astfel că prin adolescenţă am tras concluzia cu voce tare că dacă eu nu sunt copilul ei, nici ea nu e mama mea. Nu i-a prea plăcut să audă.

„Te blestem să ai un copil exact ca tine!”

Pe asta am auzit-o din gura maică-mii destul de rar, era arma ei puternică pe care o folosea atunci când era supărată foc. Problema era că nu înţelegeam mesajul, pentru că mai peste tot eram lăudată şi prezentată drept un copil cuminte, bun şi talentat, şi atunci mă tot întrebam dacă acest blestem era de bine sau de rău. Urma să am un copil bun şi talentat, nu? Deci era de bine!

„Mi-ai mâncat 10 ani din viață!”

Expresia asta era folosită în general în vremuri de stres, supărare şi oboseală cauzată de gătit felurite mâncăruri şi făcut curăţenie generală în casă: când se apropiau sărbătorile, zilele de naştere ori alte motive de petrecere şi implicit curăţenie, şi întotdeauna era folosită cu câteva minute înainte de a apărea musafirii. N-am înţeles niciodată de ce 10 ani, și nu 5, 3 sau chiar toată viaţa, şi nici folosirea verbului „a mânca”, în condiţiile în care eu făceam mereu mofturi la mâncare. Ideea e că îmi răsună în creier mereu acestă insultă atunci când aştept musafiri, fără ca măcar să fiu foarte stresată.

„Îmi crapă obrazul de ruşine!”

Eram terifiată numai la gândul că o făceam pe mama de ruşine şi eram în stare de orice numai să nu mai aud cuvintele astea jignitoare. Cât de tare puteam să o fac de ruşine astfel încât să o fac pasibilă de o operaţie estetică care să îi repare obrazul? Dând din casă secrete sau vorbe d-ale alor mei, vorbind prostii, ţopăind in jurul ei în loc să stau liniştită ca o fetiţă cuminte, spunând că ea mă hrăneşte cu varză fiartă, în loc de carne şi legume, sau nespunând saru’ mâna şi mulţumesc.

„Am să plec şi-or să vă mănânce viermii în lipsa mea!”

Hmm, recunosc cu mâna pe inimă că asta mi-e la îndemână atunci când mă enervez pe soţul şi îl ameninţ cu plecatul de acasă, având grijă să îi subliniez cât de greu o să îi fie fără mine, dar cu alte cuvinte: „habar nu ai că fără mine eşti un nimic”. Cam asta îi zicea şi mama tatălui meu atunci când venea obosită acasă şi găsea chiuveta plină de vase murdare ori casa întoarsă pe dos. E singura expresie pe care am moştenit-o, fără să vreau, şi de care vreau să mă debarasez imediat cum o scot pe gură.

„Mi-aţi mâncat ficaţii!”

Noi, adică eu şi sora mea. După ce am învăţat ceva anatomie am înţeles că expresia e greşită şi că, de fapt, corpul uman are doar un ficat, nu mai mulţi, aşa cum crezusem până la 13 ani. Sora mea a fost şi mai marcată, dovadă că şi acum o foloseşte prost, săraca.

„O să te bată Dumnezeu!”

Şi acum mi-e frică de vorba asta, mai ales că încă o aud prin parcuri din gura bunicilor credincioase. Aşa era folosită şi de bunicile mele care, atunci când se anunţa caniculă sau vreun potop, aveau grijă să ne scoată pe nas toate trăznăile pentru care Dumnezeu ne bate sau ne pedepseşte aducând vremea rea asupra noastră. Ferească Sfântul!

„O să-ţi vină şi ţie rândul!”

Eiiii, ladies and gentlemen, asta e cireaşa amară de pe tort din care gustăm şi azi, când ai noştri abia aşteaptă să ne vadă în locul lor. Adică să ne vadă peste 30 de ani când sigur vom fi ca ei, vom face ca ei şi vom înţelege, odată şi pentru totdeauna, că ce fac ei pentru noi e sacrificiul suprem. Vom trăi şi vom vedea!

Vouă ce ameninţări v-au marcat copilăria?

Citește ”Copii crescuți cu blândețe”, un ghid practic și sensibil care vă arată cum fiți atenți la semnele copilului dumneavoastră încă de la naștere. Observarea copilului vă va ajuta să vă dezvoltați o relație puternică și iubitoare cu acesta încă de la naștere. Detalii AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa