Vocea ta. Când mama e furioasă. Cum am făcut eu un tantrum la 32 de ani

Ileana Mirescu

Am descoperit-o pe Aletha Solter prea târziu. Aveam deja doi copii și un sac doldora de frustrări pe care îl căram după mine în fiecare zi, pe lângă cei doi băieți de patru ani și, respectiv, un an și jumătate, sacoșele cu cumpărături, ghiozdănelele de la grădiniță, bicicletele pentru parc și geanta cu servețele umede și scutece de schimb.

Niciodată nu e prea târziu pentru un tantrum

Eram acea mamă care știa cum trebuie liniștit un copil. Încă din primele zile ale fiecăruia dintre ei am făcut tot posibilul (și am și reușit!) să nu îi aud plângând. Chiar și astăzi, dacă iau un bebeluș în brațe, încep să mă legăn specific, indiferent dacă respectivul bebeluș plânge sau nu. Preventiv.

Secretul lacrimilor bune: lasă-le să curgă!

Crizele de furie ale copiilor mei m-au luat cumva prin surpindere pentru că pe ele nu știam cum să le potolesc. Am citit că sunt normale și am învățat să stau lângă copil până îi treceau. Dar frustrarea mea de „mamă bună” creștea. Știam eu că există o modalitate, un secret, o mică magie care m-ar transforma în stăpâna crizelor de furie, dar nimeni nu vroia să-mi spună care e!

Cât de departe eram de a înțelege că aveam și eu nevoie de o criză de furie! Și, după aceea, de un plâns bun în brațele unui om care să nu mă judece pentru asta și să nu încerce să mă liniștească.

Apoi am ajuns la conferințele Alethei Solter și am început să bănuiesc că s-ar putea să mă aflu pe un drum greșit. Că jumătate din sacul meu cu frustrări erau plânsetele copiilor pe care credeam că trebuie să le opresc (și de aici convingerea că eram o mamă rea), iar cealaltă jumătate din sacul cu frustrări erau propriile mele lacrimi pe care nu le lăsam să curgă.

Aletha Solther m-a convins că plânsul e bun și trebuie acceptat.

Plânsul este unul din mecanismele care ne ajută să facem față stresului, tristeții, nemulțumirilor. Copiii se nasc cu abilitatea de a depăși, prin plâns, problemele cu care se confruntă zilnic. Educația, contextul și mamele performante ca mine îi învață să își oprească plânsul și atunci plânsul neplâns se transformă în adevărate crize de furie.

Crizele de furie se nasc din orice, din culoare greșită a șosetelor sau pentru că nu găsim cartea cu iepurașul mic – toate acestea sunt simple pretexte pentru ca lacrimile care nu au curs la vremea lor să curgă în sfârșit. (Apropo, știați că lacrimile de tristețe sunt diferite de lacrimile de curățat ceapa? Analiza chimică a lacrimilor a arătat că plânsul chiar elimină hormonii stresului din organism.)

”Plângi și tu nițel în pernă”

Și uite așa m-am trezit într-o bună dimineață într-o situație pe care o știam prea bine. Ne pregăteam de jumătate de oră să ieșim din casă, fugărisem fiecare copil în parte ca să îl îmbrac, iar în ultimele minute cel mic îmi ceruse imperativ să îl iau în brațe.

Așa că executam ultimele mișcări de plecare cu o singură mână. Mână cu care, căutând șervețele, am reușit să sparg sticluța cu sirop de cătină: roșie, uleioasă, acum pe gresia mea din bucătărie, pe hainele mele, ale copilului, pe mobilă.

Dezastrul era atât de evident încât o clipă am rămas blocată. Și atunci am auzit distinct o voce întrebându-mă: „Și acum ce faci, îți înghiți lacrimile și strângi cuminte ca să plecați totuși în parc, sau te duci în dormitor să plângi și tu nițel în pernă că e prea mult chiar și pentru tine?”

Un tantrum la treizeci și doi de ani

Am lăsat dezastrul cătinei intact în bucătărie și m-am aruncat în prima pernă pe care am văzut-o în fața ochilor. Ar fi ipocrit să spun că am plâns liniștit, ca o doamnă. Mai degrabă am urlat în pernă cât de tare am putut. (Stați liniștite, nu se aude mai deloc, oricât de tare ai urla!)

Probabil că din afară ar fi arătat ca un tantrum făcut de o femeie de treizeci și doi de ani, ceva nu foarte plăcut pentru spectatori, cu membre lovind haotic salteaua și icnituri dinspre perna care îmi acoperea fața, dar a funcționat! Ca la copii. Am plâns zece minute și m-am dus apoi să strâng dezastrul cu un calm desăvârșit. Am ajuns și în parc până la urmă. Tot restul zilei a decurs de minune.

Nu îmi venea să cred că făcusem o criză de furie. Eram de-a dreptul mândră de mine. Încercam să îmi amintesc ultima dată când îmi dădusem voie să plâng așa, din tot sufletul, lăsând la o parte politețea și bunul-simț. Nu reușesc nici acum. E oare posibil să fi fost acesta primul meu tantrum? Nu la doi ani ci al treizeci și doi de ani? E posibil să fi fost un copil atât de cuminte? Atât de cumințit? Doamne, câte lacrimi mai am de scos din mine!

Îți recomandăm și ”Părinți liniștiți, frați fericiți”, de dr Laura Markham în care prezintă modalități simple și eficiente de a reduce tensiunea dintre frați, dintre copii și părinți și oferă soluții concrete despre ce putem face pentru ca fiecare copil să se simtă iubit, apreciat și unic. Detalii AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa