Pe Anamaria Lembrău o știam din peisajul media de mulți ani. Dacă lucrezi în domniul acesta de mulți ani nu avea cum să nu îți treacă măcar pe la urechi numele ei. Mai bine de 20 de ani a activat în presă. A început cu radio – la Contanța, la Radio Sky, după care București, cu Uniplus, PRO FM, Radio 21. Au urmat anii de TV – PROTV, Antena1, Realitatea, Digi24. A trecut prin zona de digital la Libertatea.ro.
Dar Anamaria Lembrău din acest interviu este, cum ar zice o vorbă românească, altă Mărie. Are ce e drept, aceeași pălărie, cea a curajului, a adevărului și a puterii, dar este Anamaria mamă. Un interviu despre cum dorința de a avea copii te duce pe un drum al neputinței și al durerii, ca mai apoi să îți poarte pașii spre fericire.
Totul despre mame: Povestea ta de viață este fabuloasă…
Anamaria Lembrău (râzând). Nu știu dacă povestea mea de viață este fabuloasă, dar oricum nu este plictisitoare.
Totul despre mame: Spune-mi despre copii, despre cum ai ajuns mamă de gemeni.
Anamaria Lembrău: Partea cu copiii e simplă și complicată în același timp. Pe de-o parte, mi-am dorit întotdeauna să înfiez. Cred că aș putea să spun de unde a venit dorința aceasta a mea, chiar și ziua în care, cumva, am luat decizia. Nu e ca și cum ar fi fost extraordinar de clară-clară, dar de la un punct încolo, când m-am uitat în urmă, știu exact de unde a început.
Dincolo de asta am făcut traseul clasic cu încercări foarte multe și ratate de a avea copii biologici. Asta s-a terminat în niște rateuri spectaculoase uneori. Cred că a început tot drumul cu o extrauterină și a continuat cu nu pot să-ți spun exact câte sarcini. Îmi este mie foarte greu să le număr de-adevăratelea pe cele pierdute, la toate vârstele pe care ți le poți imagina, de la 3 luni până la 8 luni de sarcină.
Totul despre mame: Când te-ai hotărât să renunți la drumul ăsta?
Anamaria Lembrău. A fost un moment în care am zis stop. Dintotdeauna, și în timp ce făceam asta, în capul meu aveam în plan să înfiez. Cred că nu a fost drumul meu acela. Am zis stop-joc, eu nu mai pot trece prin atâtea pierderi nici măcar în gând.
Am rămas însărcinată ușor, pe căi naturale, eu fiind, de fapt, o femeie cu 50% șanse de reușită. Când îți pleacă un copil cu tot cu trompă, asta ți se întâmplă teoretic, îți înjumățesc șansele de a rămâne gravidă. Dar la mine nu asta era problema. Așadar, am fost funcțională în aparență, dar n-a fost să fie nicio sarcină până la capăt.
Momentul în care am zis stop a fost când eram însărcinată (a multa oară) și, în luna a 6-a, am descoperit mai întâi la triplu test că ceva nu este în regulă. Pe vremea aceea nu erau prea mari șansele să te prinzi din timp că sunt probleme și cât de mari sunt. Așa că am aflat, în luna a șasea, că fiica mea are hidrocefalie, un rinichi nefuncțional, o mână și un picior malformate. Hidrofacelia poate să fie devastatoare pentru viața copilului și, cu siguranță, și pentru a părinților ei.
Rinichiul nefuncțional în viața intrauterină înseamnă un dezechilibru major în dezvoltarea copilului… Ca să simplific ce tot descopeream atunci, e cam așa: trebuie să fie și pipi de la bebe în lichidul amniotic… A fost momentul în care am zis că nu pot să aduc pe lume un copil pe care să îl aștept să moară, nu pot să fac niciunei ființe umane asta. Și, sigur, că eu nu pot să-mi fac mie asta, și nici fostului meu soț nu pot să i-o fac. Că nu pot să trăiesc această viața așa. “Atât de mică și neputincioasă sunt eu” ziceam (uneori urlând) și-n capul meu, și nu numai.
S-a mai dus din vină când, la nașterea care mi-a fost provocată când am decis să opresc sarcina, s-a dovedit că era mult mai grav decât arătaseră mai toate analizele și ecografiile. Iar nașterea provocată a fost unul dintre cele mai sinistre lucruri pe care și le poate imagina cineva. Și a fost momentul în care am zis că nu voi mai încerca niciodată, dar niciodată să am copii biologici. Acesta a fost sfârșitul încercărilor. Smaranda o chema, am zis? Și cred că la decizia asta a contribuit profund și amintirea pierderii Mariei, care se dusese, cu ani în urmă, la opt luni.
Anamaria Lembrău povestește experiența pierderii sarcinii la 8 luni pe site-ul ei, Mămici Club.
”Eram tânară și mi se mai întâmplase deja. Nimeni nu știa, nu se pricepea să îmi spuna DE CE. De ce sarcinile mele se duc, una dupa alta. Dar eram tânară și nu mă lăsam bătută ușor. S-a întâmplat din nou. Din nou am pierdut o sarcină. M-am vindecat din nou. Apoi am rămas iar însărcinată.
A trecut o lună cu bine. Au trecut două… Printr-a treia, au început să apară mici probleme. Dar, de data asta, păreau mici. Și a trecut și a treia luna cu bine. Dintr-a patra, am început să sper tot mai mult, să mă tem tot mai puțin. (…) Stăteam deja acasă de ceva vreme… Adică sarcina era destul de bine, dar trebuia să stau cât mai mult în pat. De prin luna a șaptea, am devenit sigură că, de data asta, chiar voi ajunge să îmi țin copilul în brațe. Am primit cu drag și păpușa pe care o prietenă mi-a făcut-o cadou pentru nenăscuta mea. A fost singurul dar pe care l-am acceptat pentru ea, la capitolul ăsta nu am reușit niciodată să scap de teamă… sau de superstiții, naiba mai știe.
Dar, într-o noapte, n-am putut să dorm. Simțeam ceva în neregulă… Și nu mă simțeam bine…
(…) am sunat de urgență la medic. Așa, cu îngăduință, mi-a zis să merg la spital. Perfuzii, “liniștitoare” intravenoase… În final, am adormit. M-am trezit plângând. Dormisem tun… n-o mai simțisem mișcându-se. Doppler, ecografie – amândouă mi-au dat dreptate: n-o mai simțisem mișcându-se pentru că nu se mai mișca. Nici inima nu îi mai bătea…(…)
Apoi, au venit lunile de chin. De furie și durere. De ce? Cel mai rău era golul din brațe. Mă trezeam noaptea și legănam păpușa primită în dar pentru ea de la prietena cea bună. Îmi închipuiam că păpușa e ea. La parter, era un magazin cu lucruri pentru copii.
Era o păpușă din cârpe, cu ochi din nasturi. Era mare și frumoasă. Într-o astfel de noapte, mi-am dat brusc seama ce făceam. Parcă m-am văzut din afară, de undeva de sus, de pe lustră. Era nefiresc. Era ceva bolnav și am avut convingerea că, dacă nu mă opresc pe loc, precis am să înnebunesc. Am dăruit păpușa unei fetițe care era de luni de zile îndrăgostită de ea.
Și, într-o altă noapte, când simțeam că pot să învăț să trăiesc la loc – cu tot cu golul imens din brațe și din suflet, mi-am pus cea mai puternică dorință din viața mea. Cred că am spus-o cu voce tare. Știu cum îmi suna vocea, îmi amintesc exact cuvintele: “Te rog mult, draga mea, măcar o dată aș vrea să te visez. Să te văd și să știu de la tine că ești bine!” N-am vrut să interpretez nicicum ce a urmat, dar am visat-o. Un chip zâmbitor, ochi imenși și spusele ei: “Mama, chiar sunt bine, poți să te liniștești acum!”. Atunci am început să mă liniștesc. Te iubesc, mititica mea! Nu mai sunt tristă că ai plecat, sunt fericită că ai fost cu mine. Chiar și așa, puțin de tot…”
Totul despre mame. Pierderea Mariei, alte pierderi, pierderea Smarandei, apoi momentul în care ai hotărât în mod clar că trebuie să adoptați.
Anamaria Lembrău. Era singura variantă posibilă pentru a deveni părinți: adopția. Iar băieții mei sunt singuri copii pe care i-am văzut vreodată. N-am văzut nicio poză cu ei înainte. I-am văzut de-adevăratelea. Trecuserăm prin tot traseul prin care trebuie să treci, cu dosare, cu evaluare, cu cursuri. Într-o zi o prietenă de-ale mele, care știa în ce fază a procesului eram, a sunat la Protecția Copilului să întrebe dacă sunt noutăți pentru mine, dacă mai sunt copii declarați adoptabili. I s-a spus că venise hotărârea judecătorească definitivă în urmă cu jumătate de oră pentru doi băieți gemeni. Am urcat imediat împreună în mașină și m-am dus. Erau în asistență maternală. M-am dus și i-am văzut. Nu e invenție, nu e poveste, poți să știi din prima secundă. Eu am știut că sunt copiii mei. Aveau un an și trei luni. Au început procedurile, vizitele în fiecare zi. Au început să aibă voie să vină să stea la noi. Pe 11 septembrie 2006 erau acasă.
Totul despre mame. Ai avut în minte vreo imagine a copilului pe care urma să îl adoptați?
Anamaria Lembrău. Aveam în cap că vreau băiat – de fapt, mai degrabă băieți – pentru că pierdusem numai fete. Nu știu cum să explic mai bine… Încerc așa: într-un fel care poate părea aiurea îmi doream să fie băieți ca să fie scutiți, nu că le e mai ușor, dar să nu îi pască pericolul lucrurilor grele fizice care li se pot întâmpla fetelor. De exemplu, să te doară burta la menstruație. Sau, mai rău, să piardă vreun copil vreodată. Sigur că atunci când se întâmplă asta suferința este a amândurora, a ambilor părinți, asta e mai presus de orice îndoială. Dar bărbatul și femeia, mama și tata sunt echipați anatomic diferit și impactul de diferit. Cum să zic, moartea copilului se întâmplă fizic în tine, ca femeie. Este foarte complicat să trăiești sănătos mai departe după asta.
Să mă întorc la adopție, nu? Vrei să fii cu copilul tău cât mai de la începutul vieții sale. Cu copiii tăi… Ți-e greu să ți-o recunoști și ție că poți avea o imagine idilică în cap. Cumva, am reușit să mă feresc foarte bine de ea, de imaginea idilică, de fantezia cu buclișoare. Poate pentru că în mine e un fel de adevăr de netăgăduit care sună cam așa: toți copiii sunt minunați. Sunt perfecți așa cum sunt și merită tot ce e mai bun. Așa, by default.
Totul despre mame. Cum a fost acomodarea cu doi copii mici?
Anamaria Lembrău. Nu ai timp să te gândești la asta, n-ai cum să îți zici așa, în timp real «Vaaai, uite, ne acomodăm! Ce bine sau aoleo, ce trebuie să mai fac?». Cred că e la fel și când ești părinte biologic. Se întâmplă lucruri mari de tot și spectaculoase în cele 9 luni de sarcină, dar de-adevăratelea nu te pregătește nimic pentru prima zi cu copilul, cu copiii. Poți să citești 7.000 de cărți, tu o să simți multe din cărți, dar și ceva numai și numai al tău.
În varianta adopției, îți lipsesc alea 9 luni – ca timp, dar și hormonii, și tot procesul acela sofisticat și complicat care îți produce o resetare a creierul și te pregătește să fii mamă. Creierul de mamă funcționează științific altfel timp de 2 ani după naștere. Dar, ca să n-o mai lungesc, nu ai timp să te gândești la acomodare. O faci. Copiii vin în viața ta și trebuie să le fii mamă! E atât de simplu. Nu știi cum o să te descurci, dar descoperi că te descurci.
Copiilor le trebuie în ordinea asta: iubire, apă, hrană. Știam că îi iubesc și că, dacă ei simt asta, pentru toată lumea adaptarea va fi foarte ușoară și foarte firească. Iar copiii sunt buni, minunați și extraordinar de adaptabili.
Totul despre mame. Le-ai spus sau nu că sunt adoptați?
Anamaria Lembrău. Au crescut știind că sunt adoptați. Ăsta este firescul lor. Mi se pare că este cel mai mare adevăr al existenței lor pe care, dacă nu l-aș fi spus, aș fi ajuns să le zic cea mai mare minciună din viața lor. Nu aveam voie să le fac așa ceva copiilor mei.
Tot ce pot spune e, desigur, cum am judecat eu: știam că nu am voie să îi mint și acesta era primul adevăr pe care trebuie să îl spun. Le-am zis etapă cu etapă. A fost perioada în care le spuneam povești despre o veveriță care avea un copil viezure și împreună erau cea mai fericită familie din pădure. Viezurele era mic, rătăcit și fără de părinți, veverița îl iubea, voia și știa să ăi fie mamă. După aceea, am început să le spun că pe lume există două tipuri de femei: unele care își doresc foarte mult să fie mame și nu reușesc din pricini tehnice, iar eu sunt un exemplu foarte grăitor, și că mai există femei care pot face copii, dar ele nu izbutesc să fie mame până la capăt din motive pe care nu putem să le știm și nici judecăm. Pur și simplu așa se întâmplă și nu e vina nimănui, nu reușesc să fie mame până la capăt pentru copiii lor și aceea este mama lor biologică.
Le-am zis mereu adevărul din mine. Le-am zis că eu am știut că sunt copiii mei din secunda în care i-am văzut și că neputința acelei femei de a le rămâne alături este, poate că în mod bizar, cel mai mare noroc al meu. Și atunci eu nu am cum să fiu supărată pe ea. Eu nu pot decât să fiu recunoscătoare. Și fericită că-s copiii mei.
Totul despre mame. Cum a fost reacția lor?
Anamaria Lembrău. Au avut o fază în care se simțeau ciudat că se simt diferiți. Se simțeau ciudat, dar erau și fermi. Tot cu povești am trecut și prin acel moment.
Totul despre mame. Poveștile au fost cele care te-au ajutat de fiecare dată să treci peste momentele dificile…
Anamaria Lembrău. Atunci m-am apucat să născocesc o serie de povești cu Oaia Curcubeu care era foarte ofticată că ea era singura în toate culorile, că nu e fie albă, fie neagră cum sunt celelalte. Dar Oaia Curcubeu a descoperit ce grozav e să fii diferit și i-a trecut oftica… Cealaltă poveste este Aventurile unui fir de nisip, care a căpătat și ea maaare, mare legătură cu băieții, deși povestea ei începe demult..
Când eram eu printr-a XII-a și m-a întrebat profa de română ce vreau să fac, unde dau, cum stau cu pregătirea, i-am zis că vreau să mă fac jurnalist. Și mi-a cerut ca până ora următoare să îi scriu aventurile unui fir de nisip. Normal că am uitat complet. Mi-am adus aminte în seara de dinainte de ora de română. Eram la prietena mea cea mai bună din copilărie și m-am întrebat ce naiba să fac. Mi-am adus aminte că am o ușurință a versificației pe care o mai exersasem pe la orele de română, așa că m-am apucat să scriu povestea în versuri. Mă gândeam că o să se mire foarte tare și o să-i distrag atenția de la discuția despre “ce vrei să faci în viața ta”. Că nu o să mai fie vorba despre ce oasta, ci despre ”Vai, ai scris în versuri!”. Chiar așa s-a întâmplat! A trecut cu bine ora de română, am luat povestea, am mototolit-o și am aruncat-o la gunoi.
Mulți ani mai târziu, într-o dimineață în care nu știam ce să fac și trebuia să am o îndeletnicire fără zgomot, mi-a revenit în cap brusc. Nu mi-am mai adus aminte care era povestea, care era firul epic. Țineam minte cu claritate doar prima strofă: Pe funduri de mări printre alge și pești/ Trăia născocind grozăvii nebunești / Un fir de nisip obișnuit, silicios / Ce traiu-și găsese mult prea plicticos.” Și, de la strofa asta-ncolo, m-am apucat și am rescris-o. Jumătate a fost gata pe loc, atunci, jumătate în altă dimineață, niște luni mai târziu. Am ținut-o prin calculator o vreme și la un moment dat am arătat-o câtorva prieteni. Doi dintre ei sunt Dragoș Olteanu și Andrei Gheorghe, eu au trimis-o pe furiș la edituri. Într-o zi, cred că era în prima lună după ce apăruseră băieții în viața mea, m-a sunat Valentin Nicolau de la Nemira și mi-a zis ”Mi-a trimis Andrei Gheorghe povestea ta și vreau neapărat să o public”. Eu nu aveam de gând asta, dar mi s-a părut că se potrivește momentului. Mi s-a părut că e un soi de semn bizar (pot să mă uit la lucruri și așa). Am zis că o public pentru băieți, să aibă o carte cu dedicație de la mama lor.
Totul despre mame. Ai simțit nevoia să le împărtășești și altor mame din experiența ta și așa a apărut Mămici Club.ro…
Anamaria Lembrău. Mămici Club a apărut din întâmplare și a avut un rol terapeuic, fără să îmi dau seama de asta. A apărut din întâlnirea cu un amic cu care rezonam în zona asta de părințeală. Acolo, pe site și pe pagina de Facebook, au ieșit din mine toate lucrurile nespuse. Cu foarte mult din ce înseamnă experiența sarcinii, experiența pierderii de sarcină. Am început să scriu, să povestesc ce știu eu despre asta și nu pretind că e altceva. Sunt acolo niște bucăți de experiențe împărtășite. Par să fie de folos și altor mămici. Cred că a ieșit un fel de emitizare.
Da, e extraodinar să fii mamă! Chiar e. Sunt lucruri și experiențe pe care nu le poți descrie și cuprinde, dar dincolo de asta este și foarte greu. Greu în feluri în care habar n-ai că poate să fie greu. Eu una nu cred că sarcina este cu floricele și luminezi decât în cărți și filme. Pot fi momente în care ești fericită, dar ai momente în care râzi și plângi din același motiv la interval de 30 de secunde. E cea mai mare călăreală de hormoni. Suntem crescuți într-o cultură a lui ”nu-i mare lucru, toate am trecut prin asta, dragă, nu te mai văita”, dar chiar e mare lucru. E cel mai mare lucru! În consecință, e foarte mare responsabilitatea. Sunt extraordinare momentele în care reușești, sunt cumplite momentele în care o dai în bară. Toată lumea reușește și o dă în bară, în fiecare zi, de 100 de ori pe zi. Dar viața e mișto de tot, nu-i așa?
