„După divorț, am fost ca o pasăre Phoenix. Când treci prin durere, ea devine putere!“

„Eram de 17 ani într-o căsnicie pe care eu o percepeam perfectă. Când am înțeles că totul e pierdut, am crezut, sincer, că mor. Atunci credeam că nu o să mă descurc cu nimic, că o dată cu iubirea voi pierde tot. Frica și durerea pierderii erau uriașe. Când mă uit acum în urmă recunosc că nu m-aș întoarce la acel moment. Dar nici la Monica aceea de dinainte de anul 2018.“

Laura Udrea, redactor

„Dacă povestea mea va ajuta măcar o singură femeie să facă mai conștient alegerile, o să spun că a meritat! Îmi doresc ca femeile să nu mai pice în iluzia relațiilor ca în povesti, în care devin dependente cu totul și se cred fericite în amestecul acela de identități, care este foarte nesănătos. Eu am ajuns să simt oroare când aud «Vrei să fii jumătatea mea?»! Ești întreagă și minunată, femeie! Nu ai nevoie de completări. Nu-ți mutila sufletul pentru a deveni o jumătate din ceva ce nu ești! Nimeni nu vrea lângă el o cârjă sau o jumătate de om, fie el și sub haina de salvator. El are traume care îl vor dezvălui, mai devreme sau mai târziu, ca abuzator. Iar tu ajungi victimă. Pentru un dram de iubire.“

Monica a divorțat în urmă cu 5 ani. Este PR Manager la un post de radio din București. Are o fată care a intrat în vara aceasta la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“. Iubește să ajute pe alții, o face în fiecare zi prin diferite proiecte și îi place să scrie pe blogul ei. E o femeie activă, puternică, un om de acțiune. Așa ai caracteriza-o în câteva cuvinte pe Monica. Dar chiar și acest om atât de puternic a fost înfrânt la un moment dat în viață. Și a avut nevoie de 5 ani și un tatuaj ca să povestească despre drumul spre redescoperirea ei ca om.

Schilodită de durere

„Eram de 17 ani într-o căsnicie pe care o percepeam perfectă. Când am înțeles că totul e pierdut, am crezut, sincer, că mor. Luni de terapie m-au ajutat să nu mă sfărâm cu adevărat. Atunci credeam că nu o să mă descurc cu nimic, că o dată cu iubirea voi pierde tot. Frica și durerea pierderii erau uriașe. Când mă uit acum în urmă, recunosc că nu m-aș întoarce la acel moment. Dar nici la Monica aceea de dinainte de anul 2018. Este acea parabolă cu vulturul care își smulge cu durere pană cu pană ca să renască mai mare și mai puternic. Eu am smuls cu brațul pene atunci! A durut cumplit și nici nu aveam idee dacă o să rămân schilodită de durere sau dacă o să mai plutesc vreodată sau o să rămân cu sufletul sfărâmat în fundul peșterii.

Monica, așa cum se vede astăzi

Prima oară singură… într-o altă călătorie

De 17 ani plecam peste tot numai cu familia mea. Când am simțit că mi se prăbușește viața, am simțit nevoia să fug undeva, într-un loc nou, unde să nu fi fost cu el. M-am uitat pe hartă și am ales Alba Iulia. Am mers plângând la gară și am luat bilete dus-întors fără să mă intereseze cât durează drumul. Am făcut prima oară singura rezervare la un hotel și am plecat. Am mers cu trenul peste 10 ore, dacă îmi amintesc bine. Era ca o călătorie inițiatică în care am plâns mult și am tot încercat să îmi adun gândurile.

Am realizat cât de dependentă devenisem…

Sunt, ca fire, un om al acțiunii. După câteva ore de stat cu mine și ochii pe geam, fără sa observ mai nimic, am început să scriu în agendă. Pe ce mă pot baza ca să mă salvez pe mine și pe copilul meu. Am realizat cât de dependentă eram de fostul soț și cum trebuie să învăț repede să fac tot ce lăsasem în grija lui. Am făcut o listă de oameni cu care urma să mă văd pentru a-mi construi singură autonomia. Urgent era să mă descurc financiar singură cu toate, să îmi regăsesc sănătatea fizică, să îmi protejez copilul de efectele acestui „cutremur“.

… și cât de mult uitasem cine sunt eu

Prima noapte singură la hotel a fost tot cu multe lacrimi și cu susținerea prietenelor dragi, care mă sunau și încurajau. A doua zi am plecat să vizitez cetatea. Ploua în oraș cum ploua și în inima mea. M-am forțat să merg mai departe. Să vizitez cât mai multe. Să merg la restaurantul ales de mine, să iau prânzul singură, să aleg ce mâncare îmi place mie. Sună simplu, dar atunci am realizat că de atâția ani alegeam mâncarea care ne plăcea amândurora, că uitasem ce îmi place mie cu adevărat. În relațiile acestea de mare iubire pe care le admirăm atât există, adesea, această dependență și amestec nesănătos între cei doi, care duce la pierderea identității. Iar asta nu poate fi dusă la infinit. Ajungi dintr-o relație ca în povești direct la divorț, căci ambele suflete strigă după independență, nemaiputând să se delimiteze în acel amestec de identități.

Aș desființa toate poveștile și filmele siropoase care vând această iluzie atât de toxică mai ales pentru fete. Investesc energie să placă băieților și nu mai apucă să investească în cine sunt cu adevărat. Și totul devine fals. Va merge un timp. Dar doar atât. Un timp.

Jurnalul recunoștinței

Am primit la început un cadou de la prietena mea: un jurnal al recunoștinței. La început, mă enerva gândul că trebuie să scriu ceva bun în zile îngrozitoare. E ca și cum creierul, dacă are o durere foarte mare, acoperă tot restul zilei cu ea și pare că nu mai există nimic altceva. Când mă așezam în fața jurnalului, mă blocam. Am scris lucruri simple la început. Că am alături copilul. Sunt recunoscătoare că sunt în casa pe care o iubim și eu, și ea. Sunt recunoscătoare că azi a ieșit soarele după multe zile cu ploaie. Sunt recunoscătoare că am reușit azi sa plătesc toate facturile adunate. Scriam și realizam câte lucruri bune aveam în viața mea, deși nu simțeam decât marea durere a pierderii. Și am făcut acest exercițiu, până când a devenit tot mai ușor.

Prima victorie: am plătit singură facturile!

Sunt multe familii în care responsabilitățile sunt bine împărțite: el coordonează partea financiară, plătește facturi, impozite, reparații, așa-zisele treburi de bărbați, iar femeia are grijă de casă, de copii, de starea de sănătate și de bine a familiei. Iar dacă se ajunge la ruperea acestui cuplu (divorț, moartea partenerului, plecarea lui) femeia se trezește brusc cu toate în brațe. Și pare copleșitor, mai ales dacă ți s-a zis ani de zile că oricum nu te pricepi…

Când am rămas singură nu plătisem niciodată o factură a casei. Părea ceva așa complicat. Am mers la bancă plângând. I-am zis unei doamne drăguțe că nu am idee cum să îmi plătesc facturile online și că aș vrea să mă ajute. Mi-a arătat ce am de făcut. Priveam totul ca prin ceață de la atâta plâns. Am plătit prima factură și la urmă am întrebat: Atât? Așa simplu? Și mă întrebam pe drum spre casa de ce am stat atâția ani fără să învăț ceva atât de simplu, lăsând pe altul să ducă partea asta de responsabilitate. Așa îmi doresc să îmi învăț fata să trăiască pe picioarele ei, autonomă, fără să depindă de nimeni!

Dacă ești o femeie stăpână pe viața ta, nu înseamnă că o să trăiești singură, fără iubire. Înseamnă că alegerea partenerului o faci în deplină libertate, că alegi sufletul, omul, nu ajutorul de care ai nevoie. Știu că mulți bărbați sunt cu profilul de salvator și nu se uită cu ochi buni la genul de femeie autonomă, dar până la urmă de ce ai vrea să te mulezi pe nevoia lor de a avea o victimă de salvat, când poți visa la o relație sănătoasă, echilibrată?

Nu știu să zic nici acum cum am făcut de m-am descurcat cu toate. Îmi intrase în cap că fata mea nu trebuie să simtă diferența în viața de zi cu zi. Ea nu este oricum o mofturoasă așa că era vorba despre nevoi, nu dorințe greu de împlinit. Asta a fost foarte greu la început. Nu știam să cer cât merit, nu știam care sunt oamenii corecți cu care merita să lucrez mai departe, ajunsesem de nu dormeam noaptea de la atâta munca, mă suprasolicitam muncind de frica facturilor pe care nu concepeam că nu pot să le plătesc. Când nu am mai putut am cerut ajutor, am schimbat joburi, am inventat proiecte mai eficiente și pentru mine, nu doar pentru clienți și parteneri, am fost sinceră și deschisă.

Evident că am avut și dezamăgiri, am pierdut oameni, proiecte dragi, dar totul a fost cu învățături valoroase, care mă fac un om mai puternic și mai autonom zi de zi. Evident că în nevoile fetei mele contează mult suportul tatălui ei și sunt recunoscătoare că are norocul unui tată dedicat și implicat. Dar asta înseamnă și grija pentru a păstra această relație funcțională și nu e mereu ușor.

Prima vacanță cu fata mea

Prima vacanță mai lungă, doar eu și fata mea adolescentă, a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe din viața mea. Am plecat cu multe frici și aventuri prin aeroport, dar cu cât am trecut prin ele și am văzut că ne descurcăm, cu atât mai satisfăcătoare au fost următoarele zile.

Ne era frică la început că nu o să ne dăm spațiu dacă stăm 10 zile nas în nas. Dar nu am simțit deloc că ne lipsește acest spațiu, pe care noi îl respectăm mult în viața cotidiană. Probabil că am fost așa încântate să descoperim împreună orașul Porto, că nu am simțit lipsa intimității de acasă.

Dar am schimbat rolurile: când ea voia să organizeze ziua, să dea direcția de drum, să aleagă ce urma să vizităm, ce urma să facem, eu o lăsam să decidă și asta cred că i-a plăcut foarte tare. Poate ar trebui să fac mai des și acasă așa ceva.

Treci prin durere și devine putere

Prieteni și oameni aproape am avut mereu și acesta este cel mai valoros aspect din viața mea. Sunt recunoscătoare! Dar pentru asta trebuie să știi să ceri ajutor, să lași la vedere vulnerabilitățile, să știi să investești încredere și energie în relații, în oameni, în tot restul vieții tale. Nu poți să te aștepți ca la nevoie oamenii să îți fie alături când tu nu ai făcut niciodată nimic pentru o relație armonioasă cu ei.

Meseria mea este ceva ce iubesc mult, mă definește și sunt recunoscătoare pentru tot ce am șansa să construiesc frumos profesional zi de zi. În vremea când eram încă foarte bulversată emoțional de divorț, am avut parte de înțelegere și susținere, deci am reușit să fiu funcțională profesional 100% destul de repede. Pentru că am avut parte de Oameni.

Am ajuns să mă iubesc!

Este cel mai mare câștig post divorț! Am ajuns să îmi placă de mine și să mă iubesc, și pentru asta a meritat să trec prin multe. Frumos era să nu fie nevoie să sufăr atât, dar la cât de încăpățânată și de blocată eram în modele vechi, nu mă mir că am luat atâtea ghionturi ca să mă trezesc. Și încă iau! Căci obiceiurile vechi mor greu…

„Încă lucrez la Monica cea nouă și sper să nu mă opresc niciodată din drumul acesta de creștere.“

Nu spun ca Monica cea 17 ani căsătorită era mai bună sau mai rea. Eu eram OK în pielea mea și atunci. Dar nu știam multe despre mine, puteam să jur că nu am nici 50% din puterea de acum. Eram mai puțin conectată la realitatea vieții, iar ca femeie sigur nu mă apreciam ca acum.

Eu după divorț am fost clar ca o pasăre Phoenix. De aceea am și vrut să îmi fac acest tatuaj. Pasăre Phoenix pentru că am ars mult în suferință și nu o dată în viață, dar de fiecare dată am renăscut cu pene mai colorate. Și drumul către mine cred că mai este încă lung, dar îmi doresc să evoluez prin iubire și înțelepciune mai departe, căci nu sunt un fan al suferinței. Pentru nimeni.

Am lăsat lacrimile să curgă cât au vrut (cred că am plâns non-stop cu săptămânile), am vorbit cu oricine îmi era alături, am avut noroc de oameni cu suflet care m-au sprijinit, am făcut cuminte terapie, am stat în genunchi până am simțit că am energie să mă ridic. Am smuls pene vechi ani la rând, cu tot cu durere, până au început să îmi crească pene noi și să mă găsesc un alt om, de care sigur îmi place mai tare. Încă lucrez la Monica cea nouă și sper să nu mă opresc niciodată din drumul acesta de creștere.“

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa