„Sunt un tată care a trecut prin depresia postnatală. Da, ea ne lovește și pe noi, bărbații!”

„Sunt jurnalist, am 33 de ani, doi băieți mici și am simțit că nașterea lor mi-a furat toată viață. Am făcut terapie, dar încă mi-e dor de viața mea de dinainte de a fi tată…“

Laura Udrea, redactor

    În seria de articole despre depresia după naștere publicate de Totul despre mame, vă oferim azi povestea unui tată care a trecut prin depresia postnatală. Stările lui de anxietate, furie și lipsă de speranță, atacurile de panică dese care îl aruncau și mai adânc în depresie l-au convins să ceară ajutor. Nu a putut vorbi despre acestea acasă, nici nu credea că așa ceva i se poate întâmpla lui, dar a ales să apeleze la un psihoterapeut. Iată povestea lui:

    „Mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu mine destul de repede după nașterea primului băiat. Aveam viața perfectă – o soție extraordinară, pe care o adoram, cel mai tare job de pe pământ, care îmi permitea să fac ce-mi place și să și câștig pentru a mă bucura de viață, un apartament într-o zonă bună. Când soția a rămas însărcinată am fost cel mai fericit om de pe pământ. Iubeam, eram iubit, urma să devin tată.

    Îmi spunea că eu nu știu ce simte, că o doare, că e sfârșită, că s-a săturat. Și eu mă simțeam la fel…

    Știam că viața mea se va schimba după ce voi deveni tată, dar habar n-aveam cât de mult. În primele săptămâni după naștere m-am simțit în plus. Soția, cu care înainte puteam discutam despre orice, s-a îndepărtat de mine. A avut probleme cu alăptatul, nu reușea să pună corect copilul la sân. Copilul plângea, ea plângea, în fiecare zi era fie mama ei la noi, fie vreo prietenă. Am început să citesc despre asta, ca să o ajut. Dar sfaturile mele nu erau niciodată bune. Îmi tot repeta că eu nu știu ce simte, că o doare, că e sfârșită, că s-a săturat. Și eu mă simțeam la fel. Mă durea suferința ei, dar mi-era teamă să-i spun pentru că mi se părea că e prea puțin orice i-aș spune sau aș face. Sau că sfaturile mele sunt nepotrivite. Mi-a spus-o de multe ori. Așa că am renunțat să-i mai dau sfaturi.

    M-am refugiat în job și în băutură

    Plecam cât mai devreme dimineața, după nopți în care abia dormeam, și mă apucam de treabă. Ajungem primul în redacția în care munceam și plecam ultimul. Mă refugiasem în muncă. Le povesteam colegilor despre copil, le arătam poze cu el. Câteodată mă învoiam de la ședințe spunându-le că dau o fugă să-i cumpăr soției ceva de care are urgent nevoie. În ochii lor cred că eram erou. Prostii! În realitate, nu făceam decât să fug de realitate. De multe ori, mă opream într-un birt unde nu m-ar fi găsit niciun cunoscut, cu o bere în față. Apoi berea a devenit coniac. Stăteam așa singur, fără să vorbesc cu cineva, și mă gândeam ce să fac să nu mă mai simt atât de lipsit de valoare.

    Eram furios, lipsit de speranță, neputincios, mă simțeam incapabil

    I-am explicat la un moment dat unui coleg acest sentiment de lipsă a speranței pe care îl aveam după ce s-a născut primul meu fiu. M-a îndrumat către un prieten al lui, terapeut. Sincer, am crezut că glumește când mi-a spus că și bărbații pot face depresie după naștere. Citisem și eu despre asta, dar nu-ți vine să crezi până nu te lovești tu. Și după ce te lovești, parcă tot nu-ți vine să crezi!

    Însă simptomele mele păreau să se potrivească cu lista făcută de cei care scriseseră despre depresia post natală la tați: eram furios, lipsit de speranță, neputincios, mă simțeam incapabil să creez o relație cu noua mea familie, aveam stări de anxietate și temeri legate de job și un sentiment de vinovăție că nu pot face nimic să schimb toate astea.

    Mă numărăm printre cei reticenți la a primi ajutor de specialitate

    Bărbații cer mai rar ajutor. În cazul ăsta, al depresiei, de vină e și stigmatul pe care ți-l atârnă de gât toate bolile legate de cap – nu vrei să te creadă lumea nebun. Mă numărăm, deci, printre cei reticenți la a primi ajutor de specialitate. Dar nu eram nici tatăl care îmi dorisem să fiu. Am urmat, așadar, sfatul prietenului și m-am dus la psihoterapeut.  

    Am pășit în cabinetul psihologului cu un zid de protecție ridicat în jurul meu. Citisem acele povești de groază despre diagnostice puse greșit, urmate de tratamente cu o mulțime de efecte secundare. Mi-am zis că o să-i povestesc ăluia câte ceva din viața mea și-apoi o să mă ascund iar în dosul zidului care îmi oferea protecție. Această tehnică a funcționat bine, așa că, după șase ședințe, psihoterapeutul mi-a zis că-s gata și m-a lăsat să plec.

    Eu încă plângeam în mine după viața de dinainte de copil, când puteam face orice și oricând cu soția mea, iar eu eram în formă și extrem de activ. Acum eram supraponderal, epuizat, nervos și pesimist. M-am gândit la toate filmele alea pe care le văzusem cu soția, în care dragostea pentru copilul nou-născut îl salvează pe protagonistul egoist. Ce prostii!

    Apoi au apărut atacurile de panică

    A venit al doilea copil. Și, odată cu el, au apărut și atacurile mele de panică. La câteva zile, un atac de panică mă arunca în câte o depresie atât de urâtă, că aveam nevoie de câteva zile să mă ridic din pat. Mă luau dimineața, cât încă eram în pat, sau pe stradă, când plecam spre job, ori seara, după ce se golea redacția. Nu știu ce le provoca, nici nu mai țineam cont. Începea să-mi bată inima repede, simțeam că mă sufoc, mă cuprindea o frică imensă și începeau să-mi curgă lacrimi fără să plâng. La redacție, mă ascundeam sub birou până treceau.

    Câteva luni mai târziu, mi-am pierdut jobul. Pandemie. Reduceri. O nouă lovitură. M-am simțit mizerabil. Nici nu-mi mai doream să merg acasă. Oricum devenise un loc în care nu mă mai simțeam bine. Dar, cumva, mă bucuram că am căpătat timp ca să-mi reevaluez prioritățile. Avem nevoie de ajutor.

    Am decis să mă întorc la terapie

    Primele luni după ce am rămas fără job le-am petrecut în pat. Eram paralizat de lipsa oricărui sentiment. Dar în același timp, mă simțeam furios și iritat. Mă enervau zgomotele din jurul meu, totul. În cele din urmă, am decis să mă întorc la ședințele de terapie. M-a ajutat colegul care mă trimisese la psihoterapeut.

    Încet, încet, am învățat să fiu mai deschis față de soția mea, ceea ce a fost o ușurare pentru ea. Am aflat că, nespunându-i ceea ce simt, îi provocam și mai mult stres în loc să o feresc de asta. Ne-a ajutat mult că am reînceput să vorbim unul cu altul. Apoi, faptul că am fost sincer cu psihoterapeutul, m-a ajutat să-mi prescrie doze mai mici de medicamente, astfel încât am reușit să opresc atacurile de panică fără să apară efecte secundare.

    Depresia după naștere ne lovește și pe noi, bărbații

    Anxietatea, temerile mele nu au dispărut cu totul, dar am aflat că e normal în anumite limite să simțim asta. Azi sunt un tată mai bun pentru băieții mei. Îmi place să ies cu ei, să le povestesc despre ceea ce le place. Am început să alerg. Fac asta în fiecare dimineață, înainte să se trezească ai mei. Simt că pot fi tatăl acela care mi-am dorit să fiu pentru copiii mei. Dar, recunosc, azi fără teamă, că am avut nevoie de ajutor. Și nu-mi mai este rușine.

    Depresia după naștere ne lovește și pe noi, tații. Sunt mulți bărbați care trec prin asta, deși nu povestesc despre ceea ce simt. Îi înțeleg. Am început de câteva luni textul ăsta, dar abia acum l-am terminat. Împins de la spate, cumva. Probabil nu aveam acest final. Când am început să scriu eram încă furios și debusolat. Am renunțat atunci. Acum îmi dau seama că trebuia ca povestea mea să ajungă la final. Și mă bucur că am primit ocazia să împărtășesc cu voi ceea ce am simțit. Poate vor vedea mai mulți povestea mea și își vor da seama că ceea ce simt are un nume, un diagnostic în lumea medicală, există și, cel mai important, se poate trata.“

    Depresia post natală a fost considerată, la început, o boală a proaspetelor mame. În ultimii 50 de ani, lumea medicală a început să vorbească despre efectele depresiei post natale și la tați. Însă, depresia taților poate fi mai greu de recunoscut – spune un nou studiu realizat la universitatea londoneză Anglia Ruskin și publicat în Journal of Mental Health. Conform acestuia, doar 46% din participanți au reușit să identifice simptomele depresiei la tați, comparativ cu 90% în cazul mamelor cu depresie.

    Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected]premame.ro, cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!

    Dacă ți s-a părut interesantă povestea acestui tată care a trecut prin depresia postnatală, îți recomandăm să citești și:

    Îți recomandăm și

    Te-ar mai putea interesa

    Te-ar mai putea interesa