Depresia bărbatului după nașterea copilului: „Toată lumea era concentrată pe mamă și fetiță, iar eu eram o oală sub presiune“

În cadrul campaniei de conștientizare a depresiei post natale, adăugăm astăzi confesiunea unui tătic. Un bărbat care a făcut totul pentru a fi alături de soția sa, dar care spune azi că și-ar fi dorit să știe mai multe despre depresia post natală.

Laura Udrea, redactor
depresia tatălui
În ciuda implicării în îngrijirea copilului și a dorinei de a face lucrurile să meargă, tatăl nu a reușit să mai ajungă pe aceeași lungime de undă cu mama. FOTO: Shutterstock

În campania de conștientizare a depresiei mamei inițiată de Totul Despre Mame, am primit și o poveste scrisă de un tată despre ce înseamnă depresia bărbatului după nașterea copilului. Pentru că cei doi soți nu au găsit nicio cale de comunicare după ce au devenit părinți, căsnicia lor s-a destrămat, iar copilul, în primul an de viață, a fost crescut mai mult de bunici. Redăm povestea integral, așa cum a fost scrisă de cititorul nostru:

Mă numesc G., am un pic peste 40 de ani și locuiesc într-unul din marile orașe ale țării. Până la urmă, identitatea mea nu este cel mai important lucru, ci povestea mea. Povestea unui soț și a unui tată care s-a lovit de depresia postnatală a soției, pe care l-a lovit apoi în mod crunt propria depresie și în cazul căruia totul s-a încheiat cu un divorț dureros și un partaj costisitor.

Soția mea mi-a fost colegă la locul de muncă acum mulți, mulți ani. Ne-am cunoscut, însă nu am interacționat cu adevărat. Doar după câțiva ani am ajuns în punctul de a ieși, am simțit că e frumos, amândoi parcă eram mânați de diverse forțe. Ne-am logodit și căsătorit destul de repede. Fără a lăsa suficient timp pentru a ne cunoaște. Ori pentru a discuta cu adevărat despre ce suntem, ce gândim, ce simțim, ce ne dorim, cum vedem lucrurile despre familie, carieră, copii, finanțe, spiritualitate, vise. O primă greșeală destul de mare.

Aveam job, o casă aproape gata și îmi sprijineam soția cât puteam

Ne-am chinuit un pic până să o avem pe fiica noastră, însă s-a întâmplat totuși natural, nu a fost nevoie de tratamente. Totuși, apariția sarcinii a dus la două evenimente importante – soția a pierdut o promovare la locul de munca, jobul fiind dat altcuiva, și ne-am cumpărat o casă a cărei finalizare, mobilare și utilare au trebuit supervizate de mine.

La acel moment, ea a intrat în modul încredere în sine zero. Eu am intrat în modul de supraviețuire – ca bărbat nu pot decât „să fac ce trebuie“, adică să asigur stabilitatea. Soția și-a luat concediu prenatal cât de repede a putut, rămânând singură acasă încă de dinainte de naștere. Timp în care eu jonglam cu un job solicitant, cu lucrările de la casă (aveam țintă să fim mutați la nașterea fetiței), pe lângă care încercam să fiu suport moral pe cât posibil pentru ea.

Era hotărâtă să lupte cu angajatorul prin tribunale. Eu nu am fost de acord, I-am spus că acea energie ar putea fi utilizată în familie, pentru cea mică. Un job nou se va putea găsi după o rezolvare amiabilă cu angajatorul, prin plata unor compensații. Însă chiar și așa i-am spus că voi fi acolo, lângă ea. Această opinie diferită ne-a îndepărtat, m-a transformat în dușman în ochii ei.

Am stat o lună lângă ea și lângă copil

A venit nașterea, fără prea mari probleme. A născut o fetiță frumoasă, sănătoasă, însă care voia mereu supliment de lapte praf. Mi-am asumat din prima clipa rolul de tată prezent și implicat. Mi-am luat o lună de concediu de la muncă și am stat acolo, zi de zi și noapte de noapte cu program la 3-4 ore, mă ocupam de preparat laptele, de pompa de sân, de sterilizat, etc, astfel încât ea să se odihnească pe cât posibil. Eram deja mutați în casa nouă, reușisem să o aranjez, să o mobilez, să organizez mutarea, iar ea nu știa nimic din tot ce înseamnă mâncare, facturi, curățenie, cumpărături de scutece și lapte praf. Le luasem eu pe toate asupra mea, pentru a o proteja, gândind că fac asta ca tată, soț și cap de familie, fără a le resimți ca vreun efort.

Depresia ei postnatală mă durea și pe mine

Nu la mult timp după ce m-am întors la muncă a lovit-o depresia pe soția mea. De fapt, atunci am înțeles-o și eu, fiind tras de mânecă pe această temă. Că deh, nimeni nu te pregătește pentru așa ceva, nimeni nu îți spune la ce să fii atent, cum să vezi, să reacționezi, să gestionezi. Comunicarea dinspre ea era zero, se închisese în lumea ei deja, copila era neglijată cumva, mintea ei era în alte locuri, deja era o străină față de mine. Iar eu mă frământam că nu știam ce să fac, cum să fac, nimănui nu îi păsa de mine. Toată lumea era centrată pe copil și pe mamă, inclusiv ai mei părinți. Ne-au ajutat mult din punct de vedere fizic, însă moral era dificil. Eu eram deja o oală sub presiune.

Ea se simțea singura, eu mă simțeam singur. Încercam să comunic cu ea și îmi răspundea că este bine sau nu este nimic și nu reușeam să trec de acest zid. Mai vorbeam cu prietenii, că doar ei mai erau acolo, însă eram cumva o fantomă, fiind rupt de viață, de suflet, de tot. Mă durea, îmi urlam în surdină suferința din suflet, pentru că nu știam ce și cum să fac.

Deși aveam casă, soție și copil, părea că totul se destramă…

Visasem la o familie cu tot ce înseamnă asta. Și acum, deși aveam casă, soție și copil, părea că totul se destramă. Și mă încărcam cu gânduri că totul este din vina mea, de fapt. Începeau să iasă la lumină sechelele din propriile dulapuri. Îmi spuneau că nu sunt bun, că nu merit, că încrederea în mine este la pământ și câte și mai câte. Nimeni din jur nu mă înțelegea. Poate dacă încercam atunci să caut un ajutor specializat era mai bine.

Ea mergea la psiholog de ceva vreme, însă nu prea fusese transparentă cu mine. Știam doar că simțea că are nevoie să rezolve niște chestii legate de părinții ei (ca noi toți, de altfel) și de sexualitatea ei, fiind adânc ancorată în ideea că sexul e, cumva, un păcat. În continuare nu înțelegeam unde greșesc, ce să fac, cine mă poate ajuta să fie totul în regulă în familie, că apoi îmi revin și eu cumva…

Mă adânceam într-o depresie pe care nu o conștientizam

Am ținut-o așa ceva vreme. Cu o relație disfuncțională acasă. Cu o copilă care, în primul an, a crescut mai mult în brațele bunicilor decât ale mamei. Și care ajunsese să mă cam respingă. Cu prea puține discuții reale despre ce și cum simțim. Și mai ales cu multă îndepărtare cauzată de procesul cu angajatorul, de bani și de lipsa de apropiere. Sexuală, sufletească, fizică, oricum.

Și mă simțeam neiubit, neapreciat, neînțeles. Și mă fărâma, mă distrugea încet toată chestia, dar am rezistat. Nu am făcut nici o tâmpenie de a înșela, de a merge la o prostituată pentru o eliberare sexuală. Deși, cred că m-aș fi dus mai degrabă să îi spun: uite banii, terminăm în 5 minute, restul până la o oră vreau doar să mă ții în brațe. Însă am cedat când, după vreun an de la naștere am descoperit niște conversații ale soției cu un alt domn. Într-un context în care simțeam că ne-am stabilizat și putem să o luăm în sus.

Nici terapia de cuplu nu a mers

Pentru prima dată am pus pe masa ideea de divorț, de separare, de orice, fiindcă m-a durut crunt toată treaba. Mi-a activat toate rănile de respingere, neapreciere, lipsa de valoare, trădare, tot, tot, tot. M-a aruncat în disperare, în durere cruntă, într-o tonă de sentimente negative și distructive. Nu am putut crea o punte de comunicare cu soția, nici chiar într-o tentativă de terapie de cuplu. Ea se adâncea în discuțiile cu acel domn, în discuțiile cu avocata ei, cu diverse prietene, cu duhovnicul ei, iar eu nu îmi doream decât să comunice cu mine. Îmi doream să știu ce pot face eu, luând singur asupra mea responsabilitatea de a face și de a rezolva tot la nivel de cuplu și de familie.

Cu fiecare tentativă de apropiere fizică, emoțională sau sexuală care îmi era respinsă, sufletul îmi era tot mai măcinat, gândurile mă năpădeau. Mă închideam în singurătate și mă adânceam în pizza, shaorma și bere. După câteva luni în care lucrurile au mers tot mai rău pe modelul asta am cedat. Am început terapia, combinată cu tratament antidepresiv (clasicul Anxiar) și m-am mutat din casa la care visasem atât de mult. M-a distrus pasul ăsta!

Nimănui nu părea să îi pese de mine, de ce simt eu, de ce am eu nevoie. Până și părinții mei au zis ceva de genul „să ai grijă de copilă să fie bine“, ceea ce la mine s-a tradus prin faptul că eu nu contez.

Au urmat perioade crunte de singurătate, perioade în care îmi era teamă să stau singur în casă la etajul 10 ca să nu o iau razna în miez de noapte. Nesomn, anxietate, gânduri, temeri, scheletele ieșite din toate dulapurile, durere peste durere, peste durere. Pentru mine, ideea era de a ne regăsi, pentru ea asta a fost doar teoretic, și a început rapid o altă relație. Din nou, o lovitură care a durut crunt și mi-a arătat cât de mare era prăpastia între noi.

Mi-am dat voie să sufăr, însă acum știu ce pot

Am luat decizia, am făcut actele, ne-am certat de toată frumusețea (că deh, la partaj îți cunoști cu adevărat soțul/soția) și am început să scriu un nou capitol de viață. Mi-am dat voie să sufăr, să fiu deprimat, să fiu jos și să nu mă mai terifieze viziunile că voi muri singur și bolnav într-un beci rece, umed și cu un bec chior (era viziunea recurentă în acea perioadă). Însă, în același timp, mi-am dat voie și să experimentez, să trăiesc, să mă cunosc, să dezvolt noi hobby-uri, noi relații și noi prietenii, astfel încât să pot să merg mai departe.

Cu multă, multă răbdare, iertare, iubire, înțelegere, compasiune pentru sine, am reușit să mă ridic de jos. Încă sunt un proces în lucru, departe de a mă considera vindecat sau 100% bine. Mai sunt momente în care stări negative și gânduri semi-depresive mă năpădesc, însă acum știu ce sunt, cum sunt, ce am, ce pot și ce știu. Și, totodată, am uneltele necesare pentru a face față. Am o relație minunata cu fiica mea. Abia ce a început școala, incredibil ce repede a trecut timpul. Și cu fosta mea soție am o relație decentă, funcțională, pentru creșterea celei mici.

Și noi, bărbații, contăm!

În încheiere, vreau doar să mai spun că, totuși, și noi, bărbații, contăm. Și nouă ne este greu. Nu putem funcționa doar din inerția că noi trebuie să fim stâlp, să facem tot, să trecem peste greutăți și emoții cu buldozerul, cumva. Comunicarea în cuplu rămâne cheia. E importantă și conștientizarea problemelor de tip depresie (post-partum și nu numai). E nevoie de ajutor și înțelegere din partea celor apropiați pentru amândoi și, mai presus de orice, existența unei relații cu adevărat reale și funcționale între cei doi parteneri. Toate acestea pot ajuta la depășirea unor astfel de situații, pentru că, într-adevăr, viața de cuplu și de familie nu este numai lapte și miere.“

În cadrul campaniei despre depresia post natală, Totul Despre Mame a publicat un articol-ghid pentru soți, părinți și prieteni. Acesta analizează situații pentru a putea recunoaște semnele depresiei și oferă sfaturi de la psiholog pentru toți cei aflați lângă o persoană în depresie. Îl găsești aici.

Dacă ți s-a părut interesantă această confesiune despre depresia bărbatului după nașterea copilului, îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa