„Sunt mama cu ADHD a unui copil cu ADHD. Viața noastră este o provocare“

Că e greu să crești un copil cu ADHD știe toată lumea, dar cum e să crești un copil cu ADHD în timp ce și tu, ca părinte, ai această tulburare?

Laura Udrea, redactor
Viața părinților cu ADHD poate fi a adevărată provocare

ADHD la adulți- iată un diagnostic pus din ce în ce mai des, pe măsură ce părinții constată că nu doar copilul lor are simptome de ADHD, ci și ei înșiși!

Copilul care nu stă locului o clipă, acționează impulsiv, face boacănă după boacănă și se concentrează cu greu la școală sau la orice altă activitate statică, oricând de mult s-ar strădui, este, probabil, un copil cu ADHD. Oficial, în România sunt peste 200.000, însă specialiștii sunt de părere că cifra reală este mult mai mare. Un lucru mai puțin știut și discutat este faptul că, în unele cazuri ADHD are sursă ereditară, iar 25% dintre copiii afectați au un părinte cu probleme similare, însă nediagnosticate. Cum este viața de părinte când și tu și copilul tău vă luptați cu aceeași tulburare, când sprijinul primit din partea statului, a comunității și a familiei este zero, dat fiind faptul că, în ciuda evidențelor și a studiilor, pentru mulți, ADHD nu este altceva decât un moft?

Părinții cu ADHD se simt adesea copleșiți de viața de părinte. Lipsiți de abilități organizatorice, le este greu să țină pasul cu programul copiilor lor și să își gestioneze propriul comportament. În cazul mamelor, pentru că femeile își exprimă mai ușor stările, cel mai frecvent diagnostic care li se oferă este depresia. Și sunt tratate pentru această boală. Pentru a înțelege ce simte un părinte cu ADHD care are un copil cu ADHD, cum se descurcă și ce mecanisme de adaptare folosește pentru a face față provocărilor de zi cu zi, am stat de vorbă cu Ana, mama a doi copii, unul având, la fel ca ea, ADHD.

„Știți acel copil care face boacănă după boacănă și toată lumea râde, profesorii își pierd răbdarea cu el, iar prietenii îl ocolesc? Seamănă cu tine – dau unii verdictul. Da, seamănă cu mine, mi-a moștenit impulsivitatea, doar că la el s-a combinat și cu hiperactivitate (eu am baftă să nu am toată combinația). Boacănele lui sunt ceva mai mari și mai surprinzătoare decât ale mele. E ceva mai creativ decât mine, și la bune, și la rele“, își începe Ana povestea, care și-a dat seama, în timpul investigațiilor medicale pentru stabilirea diagnosticului celui mic, că stările descrise de el și observate de ea îi sunt familiare, le-a trăit și ea în copilărie și le mai trăiește și astăzi.

„Când nu reușesc nici eu să îmi înfrânez impulsivitatea, ne strângem în brațe și suferim împreună”

„A fi părinte ADHD de copil ADHD este, evident, o provocare dublă. Dar și o binecuvântare în același timp, pentru că îi înțeleg unele reacții, îi înțeleg unele acțiuni (sau lipsa lor), sunt extrem de conștientă de cum a ajuns în situație și de ce nu a putut să se oprească la timp – iar astfel îl pot ajuta. Asta nu înseamnă că nu mă străduiesc să îl educ. Dar înțeleg de ce deși îi explic același lucru de nenumărate ori, și deși știe să mi-l recite de fiecare dată, știe foarte bine ce NU ar trebui să facă, dar are momente în care totuși face și își dă seama prea târziu. Uh, kiddo, been there…”, mai spune Ana.

Pe de o parte, provocarea este să îl văd făcând ce nu trebuie, iar pe de altă parte provocarea este a mea – să îmi înfrânez impulsivitatea înainte să spun sau să fac ceva ce să regret. Iar asta a doua este grea a naibii, și da, am momente în care eșuez și eu. Iar în acele momente ne strângem amândoi unul lângă altul, știind foarte bine că nu am făcut ce trebuie, dar știind foarte bine și că nu ne-am putut abține din a le face. Suferim câteva minute împreună, ne scuturăm apoi de praf și ne căutam ceva care să ne îmbunătățească starea”.

Pentru Ana, și pentru mulți părinți aflați în aceeași situație, gestionarea relației cu școala este cea mai complicată. Învățătorii și profesorii se așteaptă ca ”problema” copilului să fie rezolvată integral acasă, sistemul nefiind pregătit în niciun fel să înțeleagă și să gestioneze acești elevi. ”Dragi profesori, când și părintele este la fel, pe cuvânt că habar nu avem ce și cum să facem să schimbăm copilul. El poate face schimbări mici, mai putem face noi schimbări mici în mediu, și poate mici schimbări în jurul lui la scoală – iar puțin cu puțin ajunge să facă diferența”, este mesajul Anei.

Un atipic printre tipici

Deși cadrele didactice ar trebui să fie instruite și să cunoască particularitățile acestei tulburări, sarcina de a-și face înțeleși copiii le revine tot părinților. În cazul Anei, ea este cea care trebuie să explice, deși îi este foarte greu, de ce copilul nu răspunde atunci când este ascultat la lecție și știe răspunsul, de ce vorbește neîntrebat, de ce se mișcă permanent în bancă și pe lângă ea, de ce pierde lucruri, de ce pare neatent – deși, dacă e întrebat, răspunde la subiect exact ceea ce se discută. ”Este greu pentru mine să explic că pur și simplu așa e el, că așa am fost și eu, și, mai ales, că nu am idee cum ar trebui să fie altfel. Nu știu nici măcar să ii spun lui să nu mai fie așa, când nici eu nu cred că se poate altfel”.

În România, foarte mulți părinți ignoră sau neagă simptomele pe care ei sau alții le observă și acesta e unul din motivele pentru care copilul cu ADHD, mai târziu devenit adult cu ADHD, se chinuie să se adapteze lumii acesteia, când ar fi fost mult mai simplă și eficientă acceptarea acestei tulburări și îmbunătățirea anumitor apecte la timpul potrivit. Un părinte care acceptă situația, se informează și cere ajutor va putea să-și ajute mai ușor copilul și se ajute pe el însuși. „Într-o societate construită pentru tipici, eu pot să-l ajut pe copilul meu să își găsească singur propriile mecanisme de adaptare, atâta timp cât eu le-am găsit deja pe ale mele. Situația devine periculoasă dacă acestea nu sunt identificate, fiindcă, pentru a se apropia de o funcționare tipică celor din jur, ADHD cere dependențe. Iar acestea fac parte dintr-o gamă largă – unele mai bune, altele mai puțin bune. Statisticile găsite de mine în țări în care diagnosticul se pune de zeci de ani mi-au dat atacuri de panică – multe corelații cu alcoolism, droguri, accidente grave (da, suntem mai predispuși, atât din cauza impulsivității cât și a hiperactivității)“, mai spune Ana.

Ce e ADHD și cum se manifestă la adulți și copii

Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de sănătate mintală care include o combinație de probleme persistente, cum ar fi dificultatea de a acorda atenție, hiperactivitate și comportament impulsiv. La adulți, ADHD poate duce la relații instabile, performanțe slabe la locul de muncă sau la școală, stimă de sine scăzută și alte probleme.

Conform specialiștilor, există trei mari tipuri ale acestei tulburări de neurodezvoltare care se datorează unor deficiențe la nivelul funcțiilor executive, a proceselor neuropsihologice care intervin în autoreglarea comportamentului: combinat/mixt, cu deficit de atenție și cu hiperactivitate-impulsivitate. În plus, regăsim încă două subtipuri: tulburare hiperchinetică cu deficit de atenție, altfel specificată, dar și subtipul tulburare hiperchinetică cu deficit de atenție, nespecificată. Iată explicațiile oferite de Cristina- Mihaela Stoian, psiholog clinician și psihoterapeut.

ADHD nu e nici fiță, nici lene, nici rea voință, așa cum spun unii, ci este o tulburare de neurodezvoltare, adică a creierului, ca organ. ADHD se regăsește sub trei grade de severitate: ușor, moderat, sever, iar acestea diferă în funcție de mai mulți factori: momentele în care apar simptomele (seara, dimineața, la un nivel mic de stimulare, plictiseală, activități neatractive, situații care necesită efort mintal prelungit, ș.a.), locul în care apar mai des (mediul de acasă, școlar, profesional etc), factori genetici și ereditari, factori fiziologici etc. Nu este un mit acela că există diferențe semnificative pe sexe, privitoare la prezența deficitului de atenție mai mult la fete, decât la băieți, sau că băieții ar fi mai hiperchinetici-impulsivi. Ambele sexe pot prezenta aceste simptome, în proporții diferite, dar sunt studii care arată că prevalența apariției ADHD din punct de vedere ereditar ar fi mai mare la băieți (2:1 la copii și 1,6:1 la adulți), deci ar putea moșteni mai mult pe linie paternă, fără a fi o regulă, deoarece am întâlnit cazuri de femei care au moștenit de la mame, sau bărbați tot de la mame, unii pacienți, chiar de la ambii părinți.

Cristina- Mihaela Stoian, psiholog clinician și psihoterapeut

În cazul adulților cu ADHD, simptomele încep în copilăria timpurie și continuă până la vârsta adultă. În unele cazuri, ADHD nu este recunoscut sau diagnosticat până când persoana este adultă. Simptomele ADHD la adulți pot să nu fie la fel de clare ca simptomele ADHD la copii. La adulți, hiperactivitatea poate scădea, dar luptele cu impulsivitatea, neliniștea și dificultatea de a acorda atenție persistă.

Mulți adulți cu ADHD nu sunt conștienți că au această tulburare, știu doar că sarcinile de zi cu zi pot fi o provocare. Adulților cu ADHD le este dificil să se concentreze și să urmeze o listă de acțiuni prioritare, ceea ce duce la nerespectarea termenelor limită și la întâlniri sau planuri ratate. Incapacitatea de a controla impulsurile poate varia de la nerăbdare a aștepta la coadă sau a conduce în trafic, până la schimbări de dispoziție și izbucniri de furie.

Criterii de identificare a unei persoane adulte cu ADHD:

  • persoana prezintă de mai multă vreme dificultăți de concentrare a atenției;
  • uită sau pierde lucruri și obiecte importante (acte, telefon, chei, agende, haine, bani);
  • întârzie și are o slabă noțiune a timpului în general, nu ajunge la întâlniri, programări, ratează termene limită sau nu termină activități/acțiuni și trece rapid la altceva;
  • are un stil de viață dezordonat și dezorganizat, în oricare din domeniile la care ne-am raporta (personal, școlar, profesional);
  • nu termină studiile sau are nevoie de mai mult timp pentru asta;
  • are un tipar relațional defectuos, schimbând rapid parteneri de relație, locuri de muncă, școli;
  • caută des să iasă în evidență, întrerupând discuții, schimbând direcția acestora, neținând seama de ceilalți;
  • are probleme cu legea din cauza impulsivității, conduce prost la volan, este foarte ușor iritabil și de „scos din pepeni“, trecând ușor la agresivitate verbală și/sau fizică;
  • are alte probleme comportamentale și de atenție;
  • dacă persoana are adicții de orice fel, riscul de a avea și ADHD asociat, este foarte mare.

Evită autodiagnosticarea după simptomele de pe Internet!

Mulți vor descoperi cu surprindere foarte multe din aceste simptome la ei. Tocmai din acest motiv, psihologii recomandă să ceară ajutorul unui specialist în sănătate mintală, deoarece sunt mai multe tulburări sau boli psihice (tulburarea bipolară, tulburarea de personalitate borderline, tulburarea de personalitate antisocială sau cea histrionică, ș.a.), care prezintă aceste simptome și e imperios necesar să se facă un diagnostic diferențial. „Pentru că fiind vorba de patologie și nu de altceva, fiecare se tratează diferit. În niciun caz cu «ignore», asta e cert!“, spune Cristina Stoian.

În mare măsură, adaugă aceasta, ADHD-ul la adulți nu se manifestă diferit față de ADHD-ul la copii, însă la adult se ține seama de prezența criteriilor de diagnostic apărute în copilărie, înainte de 12 ani, care s-au păstrat, ori s-au modificat – diminuat/exacerbat. E important de menționat, dacă de exemplu, la vârsta adultă, s-a diminuat hiperactivitatea-impulsivitatea, dar a crescut deficitul de atenție, ori alte diferențe apărute, pe lângă prezența/absența altor comorbidități și în ce fel acestea îi influențează viața și mai ales, comportamentul.  

Ce este mai periculos la adulții cu ADHD – capcana adicțiilor de orice fel. Asta deoarece persoanele cu ADHD caută recompensă imediată și au o toleranță foarte scăzută la frustrare și reguli/limite. Și alt motiv ar fi acela că aceste persoane prezintă dificultăți de autoreglare a comportamentului, în funcție de cerințele contextelor de viață prin care trec, comparativ cu cei fără ADHD, care trec mult mai ușor, în funcție de resursele pe care le au.

Cristina- Mihaela Stoian, psiholog clinician și psihoterapeut

Este complet greșit să cauți simptomele generale ale acestei boli pe Internet. Pentru că aproape toți putem manifesta simptome similare cu ADHD la un moment dat în viața noastră. Dacă aceste simptome sunt recente sau au apărut ocazional în trecut, cel mai probabil nu este vorba de ADHD. Se impune un control medical de specialitate numai atunci când simptomele prezentate mai sus sunt suficient de severe pentru a provoca probleme continue în mai mult de un domeniu din viața ta. Iar aceste simptome perturbatoare le-ai simțit încă din copilărie.

Mamă cu ADHD: „Tulbuarea aceasta este ca un robinet defect”

Ana, mama care gestionează atât propriul ADHD, cât și pe cel al unuia dintre copii, explică în ce fel îi afectează viața această tulburare viața de zi cu zi: „Dacă ar fi să definesc ADHD în cuvinte proprii, l-aș numi un robinet defect. Robinetul acela care îți dă simțul timpului, îți reglează stările pe parcursul zilei, care te ține constant la un nivel mediu-bun de concentrare și energie, te menține în niște limite din punct de vedere emoțional, îți acordă același timp pentru a-ți planifica și desfășura activitățile, îți acordă timp să îți gândești acțiunile sau să îți măsori, te lasă să îți dai seama când îți e sete, foame sau somn. De aici sper că vă dați seama ușor ce se întâmplă când robinetul sare brusc și fără preaviz de la prea tare la prea puțin și înapoi”.

Ea spune că, de multe ori, când are momente în care se concentrează și lucrează foarte bine, nu își dă seama de necesitățile de bază ale corpului. De asemenea, are momente în care spune ceva și, în timp ce cuvintele se scurg repede, conștientizează că nu le poate opri și nici măcar șlefui. ”Am momente de concentrare maximă, în care sunt în stare să răstorn lumea, dar și zilele și săptămâni de procrastinare, pentru că pur și simplu nu găsesc ceva provocator în ele și dacă nu e ceva provocator, de ce să te obosești să faci?”, mai spune Ana. A început să facă sport și a făut pentru asta o obsesie, are tulburări de somn, se entuziasmează ușor pentru idei noi, dar își pierde interesul până să le pună în practică, estimează tot timpul incorect timpul de care are nevoie pentru diverse activități, iar toate acestea îi aduc un puternic sentiment de frustrare.

Așa arată atenția când ai ADHD, spune Ana, mămica citată în acest articol.
Sursă: Behrad _ ADHD Meme Therapy (@adhd_memetherapy)

Simptomele ADHD se confundă cu cele ale anxietății și depresiei

Diagnosticul de ADHD la adulți poate fi dificil, deoarece anumite simptome sunt similare cu cele cauzate de alte afecțiuni, cum ar fi anxietatea sau tulburările de dispoziție. Și mulți adulți cu ADHD au cel puțin o altă afecțiune de sănătate mintală, cum ar fi depresia sau anxietatea.

Dacă oricare dintre simptomele de mai sus vă perturbă în mod continuu viața, luați în considerare o discuție cu un specialist cu pregătire și experiență în îngrijirea adulților cu ADHD.

Atunci când se dorește investigarea acestei tulburări, este nevoie de o analiză funcțională a persoanei cu ADHD, iar abordarea multidisciplinară (psiholog clinician, neurolog, psihiatru, psihoterapeut) este soluția cea mai potrivită. Psihologul care face evaluarea psihologică are un rol important în colectarea și procesarea de date de la orice persoană care ne poate ajuta pe noi, specialiștii în sănătate mintală, să înțelegem nevoile și resursele pacientului și să îl putem ajuta cu adevărat să fie funcțional cât mai multă vreme și în toate domeniile vieții sale. După diagnostic, pacientul primește tratament medicamentos de la psihiatru și e îndrumat către un alt specialist din echipă: un psihoterapeut, pentru intervenția psihologică. Diagnosticul diferențial se pune în echipă și așa este și firesc, fiind vorba totuși de o tulburare destul de dificil de diagnosticat, fiind prezentă simptomatologie din mai multe patologii și fiind nevoie de o evaluare funcțională, pe toate palierele: profesional, personal, de învățare, social, plus istoricul medical și psihopatologic al persoanei, dar și al membrilor familiei acesteia.

Cristina- Mihaela Stoian, psiholog clinician și psihoterapeut

Psihoterapeutul consideră că nu contează ordinea specialiștilor care ar putea pune diagnosticul. Semnalul de alarmă odată tras, ar trebui să producă trezirea și ieșirea din tiparele culturale care uneori normalizează ceea ce nu e tocmai așa, dar și primirea de ajutor specializat pentru o mai bună funcționare. „Eu nu consider persoanele cu ADHD, autism sau alte patologii neuropsihologice ca fiind «speciale», nu rezonez cu termenul, ci mă gândesc la ele ca fiind oameni care au nevoie de ajutorul nostru, al întregii societăți, să poată fi funcționali, atât cât le vor permite resursele biopsihologice, dar sprijinindu-i să își mărească potențialul de adaptare. Știți cum se mai spune, că e nevoie de un sat întreg să crești un copil. Ori aici mai avem noi de lucrat ca popor, la mentalități, la spiritul civic, la implicare“, conchide psiholog Cristina Stoian.

Mamele își descoperă afecțiunea mai degrabă decât tații

Conform Child Mind Institute (CMI), dintre părinții care descoperă că au ADHD care nu a fost diagnosticat când erau copii, mamele reprezintă un procent mai mare decât tații. Motivul este legat de faptul că ADHD are simptome diferite la femei față de bărbați. Femeile tind să dezvolte forma de ADHD cu deficit de atenție, în timp ce bărbații, tipurile hiperactive/impulsive sau combinate. Deși nediagnosticate, în copilărie aceste femei este posibil să fi avut probleme mari legate de organizare și rezultate scăzute la școală, dar cum aceste aspecte n-au fost extrem de deranjante, au fost trecute cu vederea.

Vedem în fiecare zi mame stresate de cum decurg lucrurile în viața lor profesională și particulară, dar punem de fiecare dată aceste stări pe seama anxietății sau a depresiei. În loc să vedem că adevăratele simptome de ADHD sunt cele care fac greu de gestionat aceste lucruri, asociem depresia și anxietatea cu sexul lor.

David Anderson – psiholog clinician și directorul Centrului de ADHD și Tulburări comportamentale, Child Mind Institute

Pentru un părinte care are ADHD, diagnosticarea în sine poate ajuta la reducerea sentimentului de vinovăție și la atenuarea stresului. „Mulți adulți cu ADHD nu își dau seama că au ADHD“, spune dr. Mark Stein, psiholog clinician și profesor de psihiatrie și științe comportamentale la Universitatea din Washington. „Ei nu știu de ce le-a fost atât de greu la școală, poate și la serviciu, în căsnicie și în creșterea copiilor. Sunt demoralizați și frustrați.“ Cu un diagnostic, adaugă el, „în loc să se învinuiască și să creadă că nu sunt capabili de mai mult, înțeleg că au această tulburare genetică, la fel cum și copilul lor are.“

Tratamentul părinților cu ADHD

ADHD este o tulburare care nu se vindecă, nefiind o boală propriu-zisă. Deși sunt studii care arată că în ADHD doi neurotransmițători prezintă anumite deficite de funcționare, dopamina și noradrenalina, se pare că nu există markeri biologici care să demonstreze prezența ADHD. Totuși, la investigațiile de rezonanță magnetică, volumul creierului apare mai redus, nivelul de maturare al cortexului ar fi unul întârziat, iar undele cerebrale mai lente.

Obținerea unui tratament pentru un părinte cu ADHD poate îmbunătăți abilitățile parentale ale acelei persoane și poate reduce stresul asupra întregii familii. Aici intervine rolul medicului psihiatru, cel care poate pune un diagnostic corect și stabili medicația necesară, în coroborare cu psihologul clinician, pentru a îmbunătăți funcționalitatea pacientului, ameliorându-i viața de zi cu zi. „În general, pentru a încadra în diagnostic avem nevoie de prezența simptomelor încă din preadolescență. Uneori, diagnosticul există încă din copilărie, alteori scapă examinării medicale și pacientul ajunge în fața medicului târziu, atunci când află despre existenta afecțiunii și începe să identifice simptome proprii în tabloul descris. Putem pune și atunci, tardiv, diagnosticul de ADHD adult, dacă reușim să documentăm existența simptomelor încă de timpuriu, de cele mai multe ori cu ajutorul familiei pacientului (părinți, frați)”, spune dr. Alexandru Aricescu, medic primar psihiatru la Clinica Nutrimed.

Pe forumurile de pe Internet, existența ADHD-ului la adulți este fie negată (mulți spun că nu există), fie explicată de cei care cred că manifestă simptomele acestei deficiențe, fie prezentată ca o afecțiune care se poate ameliora, după un diagnostic corect, fie cu medicamente, fie cu terapie comportamentală.

ADHD la adulți: un diagnostic nou în România

Se vorbește puțin spre deloc în România despre existența acestei tulburări la adulți. Informațiile abundă despre ADHD la copii, și deși specialiștii recunosc că are o componentă ereditară, nu există nicio statistică oficială despre numărul părinților care manifestă această tulburare. Informații puține, contradictorii, iar specialiștii abia în ultimii ani au început să se formeze pentru a putea diagnostica această tulburare la adulți.

„Nu se vorbește despre ADHD la adult decât foarte puțin pentru că au ajuns puține informații către pacienți și asta abia în ultimii ani. Plus că simptomele sunt suficient de generale încât pot fi puse foarte ușor pe seama trăsăturilor de personalitate ale persoanei respective sau pe un alt diagnostic, mai comun (de exemplu, tulburarea anxioasă, mult mai frecvent întâlnită, și ea vinovată de perturbări ale atenției). Desigur, diagnosticul și tratamentul există în Vest cu mult înainte să fi ajuns în România, însă în prezent putem spune că facem pași importanți prin formarea de specialiști cu experiență, medici și psihologi clinicieni, care să se implice în diagnosticul și tratamentul corect al cazurilor existente”, mai spune psihiatrul Alexandru Aricescu.

Privind partea plină a paharului, într-o familie în care această tulburare afectează și copilul, dar și părintele, cel din urmă știe cum să îl ghideze pe cel mic spre găsirea resurselor care să-i facă viața mai ușoară.

„Eu am găsit sportul, care îmi reglează cât de cât robinetul, și spre asta mă străduiesc să îl îndrum și pe el. Amândoi suntem cazuri relativ ușoare (cel mult ajungem la intensitate medie când lăsăm deoparte mecanismele de a-l ține sub control – de exemplu, dacă iau pauza de la sport câteva săptămâni ajung la stări generalizate de anxietate sau chiar depresie), și amândoi ne putem găsi locul prin aceasta «auto-medicație» prin sport (eu adaug și cofeina, și uneori dulciurile, cu niște limite). Pentru cazurile mai dificile însă (cunosc și astfel de cazuri), nu aș ezita să apelez la medicația specifică, la recomandarea medicului. Văd multe preconcepții în jur legate de acest subiect, dar vă asigur că medicația potrivită nu va transforma o persoană afectată în «legumă», ci îl va ajuta să își facă ordine în gânduri, iar asta contează enorm“, încheie Ana, mama care și-a descoperit tulburarea după ce copilul i-a fost diagnosticat cu ADHD.

Dacă ți s-a părut interesant acest articol despre ADHD la adulți, îți recomandăm să citești și:

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa