Pe raftul vitrinei din sufrageria părinților este o fotografie cu mine și sora mea. Eram copii. Și acum îmi amintesc scârțâitul ușii de fier și umbrela imensă din atelierul unui biet fotograf comunist dornic să câștige un ban din imortalizarea unei amintiri frumoase.
Îmi aduc aminte toată scenografia. Zâmbetul mamei, concentrarea artistului, locul semi-întunecat care un pic mirosea a mucegai. Toate ca toate, dar când mi-au spus să mă apropii de sora mea și să stăm lipiți ca pisicile siamaze, am crezut că rup ușa și fug cât mă țin picioarele. Nu o suportam. Era fată și mă giugulea întruna. Orice atingere mă dispera.
Din păcate, nu am scăpat din cadru și a trebuit să trag un zâmbet a la Mona Lisa că să o fac pe mama fericită. Ce era mai important atunci pentru un copil de 7-8 ani? Brusc, ochii mei au lăcrimat din cauza blițului care a pătruns nedorit în toate camerele ascunse ale conștiinței mele de copil. Aș da orice și acum să am câteva poze cu mine copil. Și am găsit câteva dar insuficiente pentru a-mi astâmpăra setea de a mă vedea.
Vrea să se vadă în poze
De ce vă spun toate astea? Am fost surprins de faptul că băiatul meu, Efrem, cere de multe ori să vadă filmulețe sau poze cu el mic. Stăm amândoi și ne amuzăm de momentele haioase pe care le-am surprins cu camera. Dar am observat că este mult mai mult decât atât. Este un contact cu experiențe trăite recent, la care creierul lui nu mai avea acces pentru că era, bineînțeles, prea mic să și le amintească.
Cel mai mult m-a impresionat momentul în care și-a văzut imaginea din burtica mamei pe o foaie de hârtie. Nu era foarte clară, dar se distingea un ochi și o mânuță. Asta m-a făcut să mă întreb oare ce raport are cu timpul și care este percepția lui despre sine? Câți dintre noi ne-am văzut în fotografii cu puțin timp înainte să venim pe lume?
Pentru mine a fost pur și simplu uimitor cum un copil cere să vadă fotografii de când era copil. De parcă brusc s-a maturizat și vrea să-și aducă aminte de clipele frumoase din copilărie. Bineînțeles, că majoritatea pozelor sunt cu el când zâmbește și e fericit și noi la fel. La alea cu lacrimi am oprit camera de filmat și le-am păstrat doar în hardul nostru mental.
Fotografiile și memoria copilului
Nu știu dacă e bine sau nu. Nici măcar nu cred că asta e întrebarea. Cert este, însă, că ei, copiii noștri, au un cu totul alt raport cu timpul decât am avut noi. Și modul în care ei trăiesc astăzi, cu amintiri stocate în creierul unui calculator, le oferă posibilitatea să aibă, prin oglindire, o percepție de sine mult mai rapidă decât am avut noi.
Gândiți-vă: cât de târziu am aflat noi cum am apărut pe lume? Îmi amintesc câte întrebări pluteau prin casă fără un răspuns clar. Barza? Cum poate o barză să aducă un copil? De unde îl ia? Cine i-l dă? Ce percepție poți să ai despre tine când nu știi de unde vii și spre ce te îndrepți? Și, pe deasupra, mai ești și adus de un animal ciudat cu aripi lungi exact lângă un alt omuleț care se numește sora ta și pe care trebuie să o iubești, deși nu o suferi. Scuze, Oana. Acum te îndrăgesc pentru că știu de unde venim 🙂
Percepția de sine
Noi nu știm cine suntem. Dar ei știu. Pentru că noi le-am spus și ei pot să vadă cu ochii lor ce se întâmplă, de unde vin și spre ce se îndreaptă. Asta cred că le oferă o bază solidă pentru a-și forma o percepție de sine solidă. Și cred că acest lucru se datorează, în bună parte, și tehnologiei, pe care mulți o blamăm sau ne ferim de ea, dar care, iată, aduce ceva revoluționar cred în casele noastre.
Imaginea mișcată, vie, (obsesia pictorilor) îi oferă copilului încă nematurizat acces la amintiri pe care le-a stocat mai degrabă în corp, decât în creier. Așa că, zâmbiți, vă rog! Viitorul sună altfel și e important pentru noi să înțelegem ce timpuri trăiesc copiii noștri. Curaj!
Citește și ”Copilul Conștient”, cartea care vine cu tehnici care să te ajute să-ți înveți copilul să fie conștient de sentimentele lui, să le înțeleagă, să le exprime, să fie empatic și să fie fericit. Detalii AICI.
