Să asculți înseamnă să primești ce spune celălalt fără să judeci, încercând să înțelegi universul său interior prin raportare la propriul său sistem de referință. (Jacques Salomé în „Daca m-aș asculta m-aș înțelege”)
Cu toții vrem să comunicăm bine și să avem relații frumoase, fără conflicte, iar această dorință este cu atât mai mare când este vorba de relația cu copilul nostru. Există situații când, din păcate, nu se întâmplă așa. Pentru că a comunica nu înseamnă doar a spune, a transmite mesajul; a comunica înseamnă, cel puțin jumătate din timp, a asculta. Iar pentru ca cei mici să se simtă ascultați și înțeleși și să crească sănătoși fizic și psihic, au nevoie de părinți care să știe să îi asculte.
Însă rareori ne gândim să ascultăm. De obicei noi vrem să fim cei ascultați și înțeleși și, eventual, să ne și facă ceilalți pe plac. Gândiți-vă că acest lucru este cu atât mai pregnant la copii, care se cred încă „centrul universului”. Una din sarcinile noastre de părinți, de altfel una destul de complicată, este să îi învățăm să asculte, oferindu-le, bineînțeles, propriul nostru model de a asculta.
Ce înseamnă să îți asculți copilul? Nu mă refer aici la a asculta în sensul de a îi face pe plac. Să îl asculți înseamnă să îi dai voie să exprime ceea ce este cu adevărat în interiorul lui (ceea ce este deja un pas uriaș pentru o comunicare adevarată) și tu, cel care asculți, să „primești” cuvintele lui fără să încerci să le ajustezi după chipul și asemănarea ta, sau după cum crezi tu că ar fi mai bine pentru copilul tău.
Să îl asculți nu înseamnă că ești de acord cu ceea ce exprimă, înseamnă doar că asculți ceea ce trăiește. Îi vei acorda astfel copilului tău șansa de a transforma amestecul de ingrediente din interiorul lui (emoții, trăiri, sentimente, gânduri, fapte, stări) într-o supă gustoasă și hrănitoare. Și acest lucru se întâmplă pentru că fiecare ingredient va avea timpul să se așeze la locul său, în loc să plutească bezmetic și să îl perturbe.
La ce poate fi acest lucru de folos? Copilul tău face alături de tine primii pași în viață (iar pașii sunt numeroși, vorbim doar de un minim de 20 de ani). Și bineînțeles că se confruntă cu multe dificultăți. La început nu știe să meargă, să vorbească, să comunice inteligibil ce are nevoie. Permanent are ceva de învățat, de deprins. Are mare nevoie să fie ascultat, din două mari motive: primul, pentru a-l ajuta să își împlinească nevoile (de a mânca, de a se juca, de a ajunge undeva anume, de a realiza ceva etc.) și pentru a-și putea spune „of-ul” (faptul că vrea să facă ceva și nu îi reușeste, faptul că a obosit, că îi este frica, că este trist).
Din păcate, de cele mai multe ori, nu se întâmplă acest lucru. Și toate acestea nu din rea voință, ci din lipsă de… exercițiu. Pentru că nimeni nu ne-a învățat cu adevărat să comunicăm atunci când eram mici. Am învățat cuvintele, dar nu și cum să le exprimăm în așa fel încât să ne hrănim relațiile cu lucruri bune și sănătoase, în loc să le umplem de „deșeuri”. La fel ca meseria de părinte, pe care ne-o șlefuim permanent alături de copiii noștri, felul în care comunicăm are nevoie să fie învățat și îmbunătățit.
Rolul nostru în calitate de părinți este acela de a împlini nevoile copiilor noștri, până în momentul în care vor reuși să facă acest lucru singuri. A fi ascultat este, pentru fiecare dintre noi, mici si mari, o adevarată nevoie. Dacă este împlinită, ne hrănește viața și ne aduce energie pentru a ne-o împlini.
A fi ascultat este o nevoie, la fel de prezentă și activă și la noi și la copiii noștri. Ceea ce ne dorim cel mai mult este să ne asculte, însă oare ei de unde au învățat să asculte? Oare sunt ascultați de noi, fără judecăți, critici, sfaturi și sugestii?
Atunci când nu se simt ascultați, copiii vor deveni frustrați și iata cauza numarul unu a crizelor. Când această nevoie nu este împlinită mult timp, pot apărea simptome, boli, comportamente atipice (ticuri, ritualuri etc.)
Când se instalează tăcerea cuvintelor, cel mai adesea, se trezeşte violenţa suferinţelor. Tot ceea ce nu poate fi spus în cuvinte poate fi strigat cu ajutorul trupului nostru. Jacques Salomé, creatorul Metodei ESPERE®
Vă propun să le împliniți copiilor voștri nevoia de a fi ascultați, fără să încercați să fiți domnul sau doamna „rezolvă tot”. Atunci când se lovesc și îi doare ceva, în loc de „n-ai nimic, e o zgaibă”, vă invit să îi fiți aproape atunci când suferă. Dacă negăm ceea ce simte, la nivel fizic sau la nivelul emoțiilor, va învăța treptat să nu aibă încredere în ceea ce simte în corpul său. Se va îndepărta de sine și va fi, din ce în ce mai mult, cum vor alții. Oare acest lucru ni-l dorim pentru copiii noștri în viitorul lor de adulți?
