Una dintre cele mai perverse laturi ale pedepselor aplicate copiilor este că ele nu se vor opri, ca metodă de relaţionare în familie, niciodată. Haideți să oprim acum spirala pedepselor și a durerii!
L-am ascultat pe Alfie Kohn vorbind despre iubire necondiționată, la conferința din 2014.
L-am ascultat şi m-am încărcat de atmosfera pozitivă din sală, am ieșit în pauză şi am vorbit cu alte mame, încărcându-mă cu „bine”. Am petrecut câteva ore bune printre părinţii, nu puţini la număr, hotărâţi să îşi crească copiii fără să facă apel la metodele tradiționale de educație, părinți deciși să nu transforme iubirea părintească într-un mijloc de șantaj și să nu își educe copiii rănindu-i și umilindu-i. La final, mă simţeam încrezătoare şi, ei bine, da, liberă, în sfârșit eliberată de povara conceptului românesc „nu îi arăta copilului cât de mult îl iubeşti, că ţi se va sui în cap”.
Am ajuns acasă hotărâtă să aplic ceea ce auzisem la conferinţă.
Hotărâtă să pun limite, dar să le arăt copiilor mei clipă de clipă că îi iubesc enorm, indiferent de ceea ce vor face. Să renunţ la pedepse şi mai ales la acel „treci în camera ta” atât de oribil.
Întâmplarea a făcut însă ca toată teoria expusă de Alfie Kohn să îmi fie „predată” încă o dată, într-o formă practică. Mama mea este o persoană în vârstă, suferind de depresie, depăşită de tot ce a însemnat schimbare în viaţa sa în ultimii zece ani. Un om dărâmat, aş putea spune, care încă mai caută sprijin pentru confortul sau psihic în noi, copiii săi. Mulţi ani nu am înţeles, ci doar am suferit.
În dimineaţa zilei următoare conferinţei, m-am pomenit cu mama la uşă, „în toată splendoarea”, dacă îmi este permis să spun aşa: cred că alesese cele mai ponosite haine pe care le are, nearanjata deloc, cu o expresie de om la marginea prăpastiei pe chip. Din două vorbe, am înţeles că vina cea mai mare pentru felul în care ea arată şi se simte o purtam noi, familia ei. Eu, care nu o sun şi fratele meu care a ales să trăiască în altă ţară. Noi, copiii ei, suntem principalii responsabili pentru viaţa sa ratată, pentru că nu i-am fost alături la greu, să o ridicăm, să îi facem viaţa frumoasă.
Mă uitam la ea şi nu pricepeam mare lucru.
Mi se învârteau în cap și mi se înecau în gât toate reproşurile pe care îmi venea să i le strig în faţă, dar pe care le-aş fi putut rezuma într-un singur urlet: „Dar tu unde ai fost când am avut noi nevoie de tine?”
A plecat după câteva minute, spunându-mi că este ultima oară când o voi mai vedea. Tot ce am putut să mai răspund, din toate vorbele pe care îmi venea să i le spun, a fost să o iau în braţe. Îmi e cumplit de milă de ea.
Am înţeles atunci că mama încă mă pedepseşte, ca în copilărie.
Nu mă mai trimite în camera mea, dar rupe orice legătură cu mine. Nu îmi mai vorbeşte, aşa cum făcea şi în copilărie, când se supăra pe mine. Îmi arată faţa sa cea mai tristă, cea mai amărâtă, exact ca atunci când eram mică şi se prefăcea că plânge şi suferă când nu fusesem ascultătoare. Mama mea mă pedepseşte încă şi acum, cu aceleaşi metode, însă ceva mai sofisticate, ceva mai subtile, mult mai dureroase.
Sunt femeie matură, trecută prin multe încercări, mamă la rândul meu de două ori, însă în fața pedepselor mamei sunt aceeaşi fetiţă mică, speriată de urletele sale, singură, singură, singură la mine în cameră. Şi, la fel ca şi atunci, nu înţeleg prea bine ce am greşit, nu înţeleg cum am reuşit să o supăr atât de rău şi nu ştiu, ca în copilărie, când i-a trecut mamei supărarea şi am voie să ies din camera mea.
Am înţeles, după acea zi, care este perversitatea pedepselor pe care le aplicăm copiilor noştri: poate că ei, odată ajunşi maturi, vor reuşi să treacă peste rănile pe care astfel de metode de „educaţie” li le-au lăsat.
Poată că vor înţelege că am făcut-o din dragoste şi din puterea exemplului pe care ceilalţi părinţi din jur ni-l dădeau. Poate că, în cele din urmă, rănile vor fi închise şi ei vor deveni adulţi liberi şi echilibraţi. Poate. Ceea ce însă nu se va schimba niciodată va fi felul acesta în care le vom arăta că suntem supăraţi.
Îi vom pedepsi la fel ca în copilărie.
Nu vom mai vorbi cu ei, nu îi vom mai ajuta, vom plânge cu adevărat în faţa lor, arătându-le cât de mult suferim pentru că ei nu au fost cuminţi. Iar ei, oameni în toată firea, încă fii şi fiicele noastre, vor suferi de fiecare dată, se vor speria şi nu vor înţelege, aşa cum nu o făceau nici în copilărie. Oameni maturi, răniţi de propriii părinţi, într-o lume în care durerea e la ea acasă.
Haideți să schimbăm acest lucru acum, când încă mai avem timp.
