De ce este important pentru un părinte să știe că tot ce trăim se vede (și rămâne) în corp

TOTUL DESPRE MAME
conectarea-cu-copilul-totul-despre-mame

    Despre conectarea cu copilul, dar şi cu noi înşine, şi despre cursul de parenting fluid, cu Diana Vasile şi Irina Ţepuru

    Ce părinte nu-şi doreşte conectarea cu copilul său, o conectare care să-i întărească relaţia începută încă de dinainte de naşterea celui mic? Am aflat de la Diana Vasile, psihoterapeut principal, psiholog clinician și cadru didactic universitar, şi Irina Țepuru, psiholog, președintele Asociației Române de Psihoterapie prin Dans și Mișcare, ce legătură există între relaţia noastră cu propriul corp și conectarea cu copilul.

    TOTUL DESPRE MAME: De ce e importantă relaţia noastră cu corpul?

    Diana Vasile: Noi nu existăm fără corp. Şi nu existăm fără psihic. Psihicul este încorporat şi se manifestă prin corp. Astfel, oricum ar fi corpul, psihicul îşi dezvăluie capacităţile şi valenţele prin intermediul corpului, în primul rând, şi abia apoi prin intermediul altor obiecte sau corpuri din jur. Procesele psihice de bază surprind informaţii primite prin intermediul simţurilor noastre şi în modul acesta noi ne adunăm informaţia despre lume şi despre noi înşine. Toate celelalte procese fundamentale ale psihicului uman, precum gândirea, creativitatea, memoria, afectivitatea, voinţa, atenţia, limbajul, se bazează pe tipul şi calitatea informaţiilor primite prin simţurile noastre.

    Astfel încât noi procesăm tot ce simţim cu corpul, şi abia apoi tot ce producem cu ajutorul capacităţilor noastre de gândire şi imaginaţie. Psihicul este faţă de corp aşa cum este un pilot faţă de maşina sa: cu cât o cunoaşte mai bine, o stăpâneşte mai bine şi o consideră parte din sine, cu atât o conduce şi o gestionează mai bine, fără stricăciuni sau accidente. Este deci, de înţeles, de ce echilibrul şi sănătatea noastră fizică şi psihică depind de funcţionarea psihică şi de conştientizarea importanţei acestei relaţii.

    Irina Ţepuru: Cercetătorul Daniel Siegel spunea că mintea este un proces încorporat de organizare a informaţiei şi energiei. Atunci când mintea îşi creează mecanisme de apărare care ignoră semnele corpului, omul are de suferit. O durere este un semnal că în organism ceva nu funcţionează adecvat. O reacţie corporală inexplicabilă, apărută, de exemplu, la întâlnirea cu o altă persoană, ne poate da indicii despre schimburile de energie care se întâmplă fără controlul minţii.

    Peter Levine, cunoscut autor ce lucrează cu abordarea corporală a traumelor, spunea că reacţiile apar întotdeauna în corp: plecăm privirea ruşinaţi, ne încordăm în furie, ne prăbuşim sub durere sau tristeţe. Tot ce trăim se vede în corp.

    TOTUL DESPRE MAME: Cum se schimbă relaţia cu corpul nostru după ce devenim părinţi?

    Diana Vasile: Relaţia mama-copil începe printr-o relaţie directă, corp-la-corp, din momentul concepţiei. Pentru tată, relaţia cu copilul corp-la-corp începe puţin mai târziu şi este intermediată iniţial de corpul mamei copilului său. De aceea, pentru cei care au o relaţie suficient de bună cu corpul lor, această relaţie este stimulată din clipa în care apare copilul. La proaspăt părinţii care au relaţii rănite, dificile cu corpurile lor, atunci şi relaţia cu copilul va provoca dificultăţi şi suferinţe în plus. Şi invers, evident. Adică conectarea cu copilul, interacţiunea cu el va lăsa şi urme în corp, precum răni, dureri, complicaţii ale unor afecţiuni existente sau apariţia unor noi boli fizice sau tulburări psihice.

    Irina Ţepuru: Copilul este totalmente corp şi mişcare la început. Încă din sarcină, mama se poate baza doar pe stări corporale, pe conştientizarea a ceea ce simte în corp pentru a construi o relaţie cu bebeluşul. Apoi va învăţa să descifreze semne non-verbale, indicii corporale cum ar fi agitaţia, contractarea muşchilor, apatia, şi va transmite, la rândul ei, fără să aibă control conştient, tensiunea, teama, bucuria pe care o simte. Ultimele studii au arătat că sistemul hormonal al mamei se reglează în raport cu cel al copilului, aşa că relaţia ei cu propriul corp va fi schimbată în interacțiune și va schimba fiziologia bebeluşului.

    TOTUL DESPRE MAME: În ce fel memoria corpului joacă un rol în felul în care relaţionam cu noi înşine? Dar cu copiii noştri? În primul rând, explicaţi-ne cum funcţionează memoria corpului.

    Diana Vasile: Memoria corpului reprezintă informaţii stocate în celulele noastre şi în creierul nostru despre modul în care corpul nostru s-a mişcat, a simţit, a reacţionat la experienţele trăite, la mediu. Noi avem șase simţuri: auditiv, vizual, olfactiv, gustativ, tactil şi kinestezic. Cele mai cunoscute şi folosite şi, în consecinţă, cele mai conştientizate simţuri sunt primele: auzul, văzul, mirosul şi gustul. Dar toate acestea apar mai târziu în viaţa noastră; primele pe care le folosim în adaptarea la mediu sunt simţul kinestezic şi cel tactil. Ele ne ajută să ne mişcăm în uterul mamei, şi apoi imediat după naştere. De aceea, avem capacitatea de a ne mişca şi de a ne orienta şi de a ne dezvolta aceste două capacităţi importante. Acest lucru constituie fundamentul pe care se dezvoltă toate procesele psihice, deci inclusiv gândirea şi ceea ce numim învăţare. Cel mai interesant lucru pe care îl află părinţii este că învăţarea se bazează pe ce simte copilul, ca senzaţii şi emoţii.

    Despre memoria corporală am aflat mai multe aici: „Corpul comunică înainte de cuvinte”.

    Astfel, reacţiile noastre – inclusiv în relaţia cu copiii sau, uneori, mai ales în relaţia cu copiii – se vor baza mai mult pe ce am simţit în corp, decât pe ceea ce gândim şi dorim. Acest fapt este mai evident, dacă între aceste paliere ale funcţionarii psihice există discrepanţe. Discrepanţele se vor datora fie neştiinţei, fie experienţelor traumatice trăite de părinte.

    TOTUL DESPRE MAME: Există jocuri bazate pe mişcare pe care părinţii unui bebeluş sau ai unui toddler ar trebui să le ştie? La ce folosesc aceste jocuri?

    Irina Ţepuru: Există numeroase experienţe de observare a mişcării, şi apoi de relaţionare prin mişcare cu copilul, indiferent de cât este de mic acesta. Ele ne permit să ne acordăm la copil, să citim semnele pe care le transmite, să conştientizăm propriile semnale transmise către el. Apoi aceste întâlniri de mişcare se transformă în jocuri prin care putem facilita exprimarea emoţiilor, comunicarea non-verbală, contactul fizic, relaţionarea empatică şi creşterea autentică.

    TOTUL DESPRE MAME: Ne puteţi explica, pe scurt, ce înseamnă amprenta unică de mişcare?

    Irina Ţepuru: Aşa cum fiecare fiinţă are un corp unic, un suflet unic, exact aşa are şi o mişcare proprie în lume. Aceasta este expresia unor tendinţe naturale, dar şi a relaţiilor cu mediul. Copilul îşi modelează mediul şi este modelat de acesta.

    Dacă ne gândim la un copil cu multă energie, cu o mişcare haotică, ocupând mult spaţiu, care este presat, sancţionat pentru a încetini, acesta s-ar putea să dezvolte un ritm lent de mişcare prin lume ca efect al adaptării la cerinţele mediului. Doar că energia lui rămâne în interior şi se poate transforma în tensiune. Şi vom vedea muşchi încordaţi, mişcări controlate, respiraţie tensionată şi erupţii de mişcare necontrolată. Astfel putem înţelege multe despre un copil înainte ca el să ne spună ceva.

    TOTUL DESPRE MAME: Cum ne vorbesc copiii atunci când nu ne vorbesc? Cât de importantă este comunicarea non verbală în relaţia noastră cu ei?

    Diana Vasile: Ei ne vor ”vorbi”, ne vor comunica, mereu prin mişcările pe care le fac, prin tonul şi intensitatea vocii, a plânsului, a gesturilor faţă de noi şi de ei înşişi. Toate studiile referitoare la comunicarea non-verbală, atât între adulţi, cât şi între copii arată că ea generează aproximativ două treimi din informaţie. Înţelegem, deci, că ea este foarte importantă şi între adulţi. Altfel spus, este cu atât mai importantă între copii şi părinţi, mai ales în primii ani de viaţă.

    Cele mai importante nevoi emoţionale şi relaţionale umane se satisfac prin intermediul corpului, şi nu prin ”vorbit” sau ”explicat”. Acestea două sunt subordonate tuturor celor șase simţuri ale copilului. Dacă suntem atenţi şi descifrăm limbajul corpului copilului, atunci cu siguranţă creştem posibilitatea împlinirii adecvate a nevoilor lui şi îi dăm toate şansele unei dezvoltări psihice echilibrate, în deplină manifestare a capacităţilor şi resurselor de care dispune.

    TOTUL DESPRE MAME: Ce este empatia kinestezică şi de ce o mamă ar trebui să ştie ce este?

    Irina Ţepuru: Capacitatea de a fi empatic presupune înţelegerea unei stări pe care o trăieşte o altă persoană. Mult timp s-a crezut că noi înţelegem o stare mai întâi cognitiv, şi apoi rezonăm în corp cu ea. Odată cu descoperirea neuronilor-oglindă, cercetătorii au realizat că noi avem strucuri cerebrale care reacţionează imediat, simţim în corp recunoaşterea stării celuilalt, ceea ce ne ajută să înţelegem cognitiv situaţia.

    Mamele au nevoie să fie prietene cu corpul lor şi să simtă în senzaţii, reacţii corporale, conectarea cu copilul. De multe ori este dificil să înţelegi raţional de ce un copil are o criză de plâns din cauza fustiţei roz, de exemplu 🙂 . Doar empatia kinestezică, căutarea în corp a unei rezonanţe cu starea copilului, ne poate ajută să nu-l respingem, să nu invalidăm trăirea lui.

    Te-ai întrebat vreodată ce ascunde expresia ”comunicăm dincolo de cuvinte”? Ai crezut că vorbele urmate de gesturi și înfățișare sunt singurele pârghii de comunicare pe care le avem? Știi cum să te conectezi cu copilul tău? Răspunsurile la aceste întrebări și despre comunicarea dincolo de cuvinte afli din prezentarea Parenting Fluid susținută de psihoterapeutul Diana Vasile și psihologul Irina Țepuru, pe 16 decembrie, de la ora 18.30, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Înscrierile sunt gratuite și se pot face aici: https://goo.gl/iYgr5V

    TOTUL DESPRE MAME: Ce este kinesfera? De ce trebuie să respectăm kinesfera copiilor?

    Irina Ţepuru: Kinesfera este sfera noastră personală, este ca o căsuţă în jurul corpului nostru. Este spaţiul pe care ar trebui să-l stăpânim încă de la început. Copiii au nevoie să ştie că pot primi persoane în spaţiul lor sau că le pot cere distanţă, inclusiv părinţilor. Apoi au nevoie să înveţe să-şi asume responsabilităţi şi să gestioneze ceea ce se întâmplă în spaţiul lor personal: emoţii, mişcări, alegeri. Noi, adulţii, trebuie să descoperim cum gestionăm acest spaţiu în prezent, ca rezultat al experienţelor şi al relaţiilor trăite, şi să învăţăm maniere noi de a percepe, de a pune limite, de a discerne între apropierile benefice şi cele nefaste.

    Despre spațiul personal al copiilor puteți citi mai multe aici: Respectându-i copilului spațiul personal îl învățăm să se respecte pe sine!

    TOTUL DESPRE MAME: În ce măsură teoriile mişcării şi comunicării non-verbale şi alte terapii asemănătoare, precum psihoterapia prin dans şi mişcare, se bazează pe dezvoltarea din ultimii ani a unor specialităţi precum neurologia (vezi cărări neuronale)?

    Irina Ţepuru: În intervenţiile terapeutice se lucrează de mult timp, intuitive, cu anumite abordări, practici, concepte care au fost confirmate în ultimii ani de către neuroştiinţe. Ultimele cercetări dau un fundament solid şi explicaţii mai clare legate de funcţionarea anumitor intervenţii.

    De exemplu, maturizarea emisferei drepte până la vârstă de doi ani, interesul ei pentru relaţii şi ataşament şi legăturile ei profunde cu corpul şi gestionarea reacţiilor la stres, ne confirmă că atunci când apar probleme la vârste mai mari, sursa acestora poate fi în trecut. Şi putem accesa aceste informaţii prin contactul cu corpul, fiindcă raţiunea (asociată mai degrabă cu emisfera stânga) nu are informaţii suficiente pentru a descifra traseul problemei.

    Apoi plasticitatea creierului arată că putem crea trasee neuronale noi, experimentând stări, relaţii şi situaţii neuzuale pentru noi. Atunci când părinţii se joacă, se mişcă, redevin creativi, îşi dau şansa să reacţioneze diferit, le dau şansa copiilor să se acordeze pe frecvenţe mai eficiente, mai autentice.

    TOTUL DESPRE MAME: De ce sunt aceste informaţii importante pentru părinţi? De ce un părinte ar trebui să ştie ce înseamnă parentingul fluid?

    Diana Vasile: Parentingul fluid este maniera naturală şi flexibilă pe care un părinte o poate folosi în manifestarea lui faţă de propria persoană şi faţă de copil, bazată pe posibilităţile şi limitele sale de om şi părinte. De multe ori, părinţii nu îşi percep limitele ca fiind utile în relaţia lor cu copiii şi tind să fie nişte super-eroi cu super-puteri, indiferent de ce tip vor fi acestea. Asta va genera o presiune puternică în corpul şi psihicul lor, ceea ce va genera stres şi blocaje psihice. Evident, niciun copil nu rămâne liniştit în relaţia sa directă, corp-la-corp, cu părintele său agitat şi tensionat.

    Chiar vă rog să vă imaginaţi următoarea situaţie: suntem în acelaşi spaţiu – de exemplu metrou, sau biroul de la serviciu, sau o cameră obișnuită – cu o persoană care respiră sacadat, se mişcă constant, gesticulează apăsat sau rapid sau, dimpotrivă, nu se mişcă prea mult, are puţine gesturi, se uită într-o singură direcţie şi pare că nu aude nimic în jur sau este deranjată de ce se întâmplă în jurul ei. Chiar credeţi că putem rămâne liniştiţi şi concentraţi pe ceea ce facem? Şi atunci cum am putea cere asta copiilor care depind de noi şi care se uită la noi pentru a învăţa cum să se manifeste în lume?

    TOTUL DESPRE MAME: Cum v-aţi hotărât să porniţi un curs de parenting fluid? Ce aţi observat la părinţii pe care i-aţi întâlnit?​

    Diana Vasile: Am hotărât să îl concepem şi să îl oferim plecând tocmai de la nevoile exprimate de părinţi şi de la dificultăţile avute în relaţia cu copii lor. Am auzit prea des afirmaţia: „Am citit o mulţime de cărţi, înţeleg foarte bine ce să fac şi cum să fac şi de ce să fac… şi sunt foarte de acord cu tot ce citesc şi aflu, dar nu îmi iese! Mai ales când sunt obosit(a) sau nervos(oasă) este îngrozitor: fac exact ceea ce am jurat că eu nu voi face niciodată copilului meu!”

    Am plecat de la experienţele numeroşilor copii şi adulţi care au întâmpinat şi au depăşit prin intermediul psihoterapiei blocajele şi complicaţiile din corpul lor şi din relaţiile lor, fie cele de cuplu, cu copiii sau cu propriii părinţi. Am dorit să venim în sprijinul părinţilor, inclusiv a celor care visează şi se pregătesc să devină părinţi cu un curs interactiv, dinamic, fluid în care să descopere informaţiile din corpul lor, informaţii extreme de valoroase pentru funcţionarea lor sănătoasă şi pentru relaţiile sănătoase cu copiii lor.

    Irina Ţepuru: Credem că pentru un părinte ar fi minunat să experimenteze parentingul fluid, să-l simtă pe propria piele. Acest curs presupune o ghidare discretă pentru recuperarea unor abilităţi, construirea de resurse noi, repararea unor rupturi intervenite din mediu în trecutul lor. Parentingul fluid promovează legitimitatea greşelilor, importanţa puterii de a repara, conştienţa unităţii corp-minte-suflet în interacţiunea cu copiii, valoarea contribuţiei participanţilor prin împărtăşirea unor experienţe trăite, prin suportul reciproc, prin focusul pe proces şi mai puţin pe rezultat, prin empatie şi acceptarea diferenţelor. Constituie începutul unei poveşti pe care o vor scrie participanţii împreună cu copiii lor.​

    Te-ai întrebat vreodată ce ascunde expresia ”comunicăm dincolo de cuvinte”? Ai crezut că vorbele urmate de gesturi și înfățișare sunt singurele pârghii de comunicare pe care le avem? Știi cum să te conectezi cu copilul tău? Răspunsurile la aceste întrebări și despre comunicarea dincolo de cuvinte afli din prezentarea Parenting Fluid susținută de psihoterapeutul Diana Vasile și psihologul Irina Țepuru, pe 16 decembrie, de la ora 18.30, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Înscrierile sunt gratuite și se pot face aici: https://goo.gl/iYgr5V

     

    Îți recomandăm și

    Te-ar mai putea interesa