Numai cine n-a crescut copii nu știe că sunt clipe când pur și simplu îți vine să-i dai de pereți!
Când la 12 noaptea se trezesc, te trezesc, cer apă, scărpinat și un pic de conversație pentru că au visat ceva urât, iar tu știi că n-o să mai reușești să adormi și ceasul sună la 6.30. Când gătești ceva ce au zis că le-ar plăcea să mănânce și se răzgândesc taman după ce ai stins aragazul. Sau când îi rogi să-și facă temele și apar după o oră, timp în care s-au jucat pe șest pe tabletă. Ori când se dau cu fundul de asfalt de nervi că nu vor plece acasă. Ba chiar și când sunt mici și se trezesc de zece ori pe noapte, iar tu nu mai știi dacă ce ți se întâmplă e real sau halucinație de oboseală.
E normal să te confrunți cu emoții negative în relația cu copilul tău. Acest articol te poate ajuta: Cum să-ţi vindeci rănile interioare ca să fii un părinte mai calm
Unde e eroismul?
Eroismul, ca să-i spun așa, nu vine din faptul că nu-ți vine niciodată să-i dai de pereți. Eroismul este că n-o faci. Că ești capabilă să găsești în sufletul tău forța de a te calma când îți fierbe sângele-n vine. Că simți cum te arde palma, dar nu lovești. Că-ți vine să urli și reușești să urli în gând. Că poți să-ți iubești copilul în cele mai aprige crize de furie ale lui și apoi poți să te iubești pe tine pentru că ai reușit să nu faci o criză de furie la rândul tău și că nu i-ai dat două la fund, așa cum îți dădeau ție în copilărie.
Chiar așa, de ce să nu-i dau două la fund?
Pentru că îmi aduc aminte nu palmele la fund, nu durerea fizică, ci starea de șoc pe care o aduceau după sine. Într-adevăr, tăceam pe loc. Mă opream din orice aș fi făcut – și făceam destule ca să-i scot din minți pe ai mei. Ca orice copil. Numai că mă opream ca un animal speriat. Ca și cum n-aș fi avut DREPTUL să simt ce simțeam. După clipa de șoc, țâșneau lacrimile calde, calde și apoi venea un fel de rușine că plâng în fața adultului care m-a lovit. Exact rușinea aceea arăta că palma aducea după sine tăcere, însă și lipsă de încredere. Ca și cum nu mai puteam să îmi arăt vulnerabilitatea în fața părintelui meu, care era mai degrabă un adversar.
Și așa și e. Când cineva te lovește, nu-i mai arăți că suferi pentru că nu te aștepți să te mângâie. Îmi mâncam interiorul buzelor și așa puteam să mă opresc iute din plâns, să-mi șterg lacrimile și mucii cu dosul mânecii și să par cuminte și puternică.
Îmi vine să-l dau de pereți
Prima dată când mi-a venit să-mi dau copilul de pereți m-a șocat și țin minte ca și cum s-ar fi întâmplat acum o oră. Avea șapte luni. Era într-o perioadă mârâită, nu prea dormea noaptea, eu eram obosită, aveam treabă, eram singură cu el acasă. L-am plimbat să-l adorm de prânz. Mult. Când a adormit, într-un final, l-am așezat ușor în pătuț, când s-a arcuit și a început să zbiere din toți plămânii. Atunci efectiv mi-a venit să-l dau de pereți. M-a blocat exact acea dorință de a-i face rău. M-a șocat. Și am început să plâng, de data asta fără să mă ascund ca-n copilărie. Am plâns până am adormit cu el cu tot. Am dormit unul lângă altul, iar când ne-am trezit mi-a servit un zâmbet cât tot universul.
Atunci am știut că despre asta e să fii părinte. Să poți iubi un alt om mai mult decât te iubești pe tine. Și să-l iubești și când zâmbește și când urlă și când e obraznic și când se dă cu fundul de pământ.
Secretul nu e să fii perpetuu zen, n-ai cum. Secretul e să-ți vină să-l dai de pereți, dar iubirea să nu îți dea voie.
Dacă te-ai regăsit în acest articol, îți facem o recomandare de lectură care te va ajuta să îți gestionezi mai ușor emoțiile negative: „Părinți liniștiți, copii fericiți – Cum să înlocuim țipetele cu conectarea” de dr. Laura Markham.
