De ce avem nevoie de parenting?

TOTUL DESPRE MAME
parentingul-totul-despre-mame

De vorbă cu Diana Vasile și Domnica Petrovai despre ce înseamnă parenting și despre cum ne ajută să devenim părinți mai buni

Despre ce anume înseamnă parenting în ziua de astăzi, despre rolul lui pentru părinţii anului 2016 şi, implicit, despre efectele sale asupra copiilor noştri am aflat de la psihoterapeutul Diana Vasile și de la psihologul Domnica Petrovai, care ne-au oferit propria viziune despre acest concept.

De ce avem nevoie de parenting? Pentru a le oferi copiilor premisele unei vieți fericite și împlinite!

Ca părinți ne dorim să îi vedem pe copiii noștri fericiți, curajoși, încrezători, cu o viața care să le aducă bucurie și împlinire. Ne dorim să îi vedem responsabili, să își cunoască limitele și să le exprime ferm, să știe ce le place și ce nu le place, să știe să spună NU când este nevoie. Ne dorim să vedem că atunci când le este greu, dificil, își stăpânesc frustrarea pentru a obține ceea ce au nevoie și își doresc. Ne dorim copii care să se simtă înțeleși, acceptați și iubiți necondiționat, care să simtă că se pot deschide față de noi fără temă, frică sau rușine, care să știe că pot conta pe noi. Oricând și orice li se întâmplă. Dar ce trebuie să le oferim noi? Iată:

În cartea sa Parenting cu iubireRobin Grille explică de ce e bine să le oferim copiilor premisele unei vieți fericite și împlinite!

Siguranța emoțională și iubirea necondiționată. Marea majoritate a părinților pe care i-am întâlnit sunt foarte bine intenționați. Își doresc ce este bine pentru copilul lor și cu siguranța nu își doresc să facă rău copilului lor, însă mulți nu sunt conștienți de cum propriile proiecții, frici, experiențe din trecut, nevoi neîmplinite și insecurități afectează relația cu copilul. Când tu, ca părinte, încă nu ești conștient de trecutul tău, oricât de mult înțelegi și cunoști, rămâne o distanță emoțională între tine și copil. Responsabilitatea ta ca părinte începe cu munca și analiza personală a trecutului și a experiențelor tale cu părinții, bunicii, frații, surorile sau alți adulți importanți din viața ta, dar și cu momentele de reflecție pentru fiecare situație când ești reactiv față de copil, țipi, critici, te înfurii, lovești – deși știi că cel mic are nevoie de aprecierea, atenția, acceptarea și iubirea ta neconditionată. Este o muncă a ta cu tine, pentru tine, pentru el și familia ta. Siguranța lui emoțională depinde de starea ta de bine, iar soluția pentru suferința ta este compasiunea și iertarea față de tine și cei care te-au rănit în trecut.  Altfel, durerea ta din trecut te va răni și în prezent și pe tine și pe cei pe care îi iubești.

Responsabilitatea personală și limite în relații. Învățarea responsabilității începe cu propriile tale convingeri despre responsabilitate. Tu ești responsabil pentru tine, pentru ce gândești, pentru cum te simți, cum reacționezi, ce alegeri faci, cum pui limite în relația cu ceilalți, cât de multă grijă ai față de tine. Pentru a avea o identitate, copilul tău are nevoie să învețe să fie responsabil, să știe granițele lui și ale celorlalți, pentru că așa învață cine este el – diferit de ceilalți – și învață să respecte granițele celorlalți. Responsabilitatea este un proces de autocontrol, autodisciplină personală.

Studiile din neuroștiințe ne spun că un copil dobândește autocontrolul pe deplin în jurul vârstei de 24 de ani, dar până în acel moment el are nevoie să exerseze autocontrolul și responsabilitatea personală alături de părinte: să își asume ce face, fără să dea vina pe ceilalți, fără să facă pe placul celorlalți asumându-și mai mult decât vrea de fapt; să învețe în timp alături de tine ce intenții are când face ceva, cu onestitate și autenticitate; să se reducă impulsivitatea; să fie din ce în ce mai conștient de ce vrea, ce are nevoie, cum exprimă și cere acest lucru și care sunt nevoile celorlalți; să devină autonom.

Prima condiție a capacității de a iubi este autonomia. Fără autonomie, copilul va rămâne un adult care are nevoie de ceilalți să îi satisfacă nevoile, dependent și neajutorat.

Sănătate emoțională prin simplificarea vieții. Mult prea multi copii sunt împovărați de mult prea multe jucării, activități, „petreceri”, mult prea „ocupați” cu un program foarte încărcat. Și, în consecință, am întâlnit foarte mulți copii obosiți, irascibili, nervoși, impulsivi, nemulțumiți, neliniștiți, copii care au mult prea puțin timp de joacă liberă, nestructurată de adult, de timp petrecut în natură, de mișcare zilnică (şi nu doar la orele de sport), de timp pentru a-și construi jocuri și jucării. Copiii au nevoie să învețe să aibă grijă de starea lor de bine. Cum se poate face asta? Oferindu-le spațiu să facă lucruri care să le facă plăcere.

Studiile ne arată că programul supraîncărcat a dus la un risc crescut de depresie și anxietate la copii. Cei mici și-au pierdut abilitatea de a se concentra, de a se bucura de ceva ce este în controlul lor, chiar şi atunci când se cațără în copaci, joacă fotbal sau se plimbă curioși prin parc sau prin pădure. Din păcate, așa îi învățăm să fie hipervigilenți, fără bucuria și plăcerea de a trăi în prezent. Și această împovărare a copiilor – dată de teme multe, multe meditații, multe activități extrașcolare – îi face pe copii să tolereze cu greu plictiseala, tăcerea, liniștea, disconfortul. Și îi mai face, de fapt, să nu fie atenți la ei, la ce simt și la nevoile lor. Simplificați viața copiilor voştri! Oferiţi-le mai mult timp liber, mai multă joacă, mai multe momente de bucurie și relaxare. „Fără program, agendă și presiune.” Să nu învețe să fugă de ei. Să se cunoască, să se înțeleagă.

Domnica Petrovai este psiholog clinician principal, psihoterapeut cognitiv-comportamental cu specializare în terapia familiei și cuplului, fondatorul companiei MIND EDUCATION HEALTH.

Ce este parentingul?

Parenting înseamnă a creşte, a-ţi educa şi a-ţi îngriji copiii. E practic un rol pe care pare atât de natural, încât nu-ţi vine să te uiţi la el sau să vorbeşti despre el. Numai că lucrurile s-au schimbat un pic în zilele noastre: atât rolul copilului, cât și rolul părintelui sunt văzute diferit.

Cu mult timp în urmă a creşte un copil însemna, pur şi simplu, a face totul pentru ca el să devină supus statului și comunității (vezi, spre exemplu, în educația spartană). Copilul trebuia să aibă în principal calități și rezistență fizică, să fie războinic, să reziste agresiunilor. Viața era văzută ca o agresiune continuă la care copilul trebuia să învețe să facă față.

Treptat, s-a ajuns la a considera copilul o unealtă a viitorului, care să dezvolte abilităţi pe care părinții nu reușiseră să le dezvolte la e înșiși. Cu alte cuvinte, copilul trebuia să servească părinţilor.

Abia mai de curând, odată cu dezvoltarea științelor – îndeosebi a celor medicale și psihologice – s-a pus problema că, totuşi, copilul are o dezvoltare a lui, proprie, o personalitate proprie. Și încă și mai de curând a apărut parentingul!

Așa putem înțelege și explica fie disponibilitatea excesivă a părinţilor de a învăţa cum să-şi crească copiii, fie, dimpotrivă, reticenţa, dublată de ideea că „dacă s-au descurcat alţii, mă descurc şi eu”.

Avem sau nu nevoie de parenting, așadar?

E adevărat că sunt voci care cred că nu avem nevoie de parenting, pe principiul că „suntem bine, sănătoşi, am trăit, avem copii la rândul nostru”. Şi cu siguranţă lucrurile nu sunt foarte complicate. Însă, dacă vrei să dezvolţi ceva anume în copil, atunci da, merită să te preocupe să vezi ce anume şi să vezi cum anume. În plus, de când studiile psihologice au observat și au scos în evidență că unele fenomene trăite de părinţi se repetă în viața copiilor – mai ales acele fenomene sau experiențe pe care noi nu dorim ca ei să le repete – da, din punctul acesta de vedere s-ar putea să ne intereseze parentingul!

Parentingul fluid, o soluţie

Foarte mulţi părinţi nu-şi doresc să dezvolte în copiii lor aceleaşi limite, aceleaşi temeri, aceleaşi nereuşite pe care le-au avut ei, doar că uneori nu ştiu cum să facă lucrul acesta. Pe de altă parte, există şi alţi părinţi care, deşi și-au dorit şi au făcut eforturi susţinute în acest sens, nu au avut succes. Asta înseamnă că fiii sau fiicele lor au trecut prin exact acelaşi tipuri de experienţe prin care au trecut părinţii lor sau bunicii lor, diferențele constând în câteva detalii, uneori puțin semnificative. Şi atunci cred că se poate pune problema unui parenting mai conştient, mai fluid, cum îmi place mie să-l denumesc, adică mai lejer şi mai în cunoştinţă de cauză. Un parenting în care părintele să ştie mai multe despre ceea ce face, în care nu acționează automat, instinctiv. De altfel, ”instinctele” de părinţi înseamnă altceva decât par la prima vedere sau decât credem, aşa cum şi manifestările copiilor uneori nu sunt instincte, ci sunt reacţii, iar de multe ori cele două se confundă între ele.

Părintele poate ajunge la parenting fluid printr-o autocunoaştere clară. Părintele are nevoie să se cunoască cât se poate de bine și de clar pe el însuși, pentru că în momentul în care va avea copii nu va mai timpul necesar să fie sau să devină conştient de ceea ce face, de gestul sau de scopul gesturilor lui, de intenţia din spatele comportamentului lui. De aceea, evident că este mult mai bine să prelucrezi trăirile emoţionale, fluiditatea, naturaleţea şi unitatea între emoţie, gând, comportament, dorinţe şi intenţii înainte de a fi într-un context de viață, decât atunci când trebuie să ai o reacţie rapidă – așa cum se întâmplă de foarte multe ori atunci când ai un copil şi atenţia e mult concentrată pe el.

În plus, e interesant de notat că oamenilor li se pare natural să se antreneze să conducă o mașină sau un instrument, să crească sau îngrijească plante sau animale, sau, mai ales, să devină profesioniști într-un domeniu, dar nu li se pare la fel de firesc să se antreneze și să învețe cum să crească și îngrijească un om, un copil, care depinde de părinții săi. Dar acest aspect este explicabil prin faptul că mecanismele relațiilor dintre oameni – deci și cele dintre părinți și copii – sunt mai clare sau mai confuze, mai adaptate sau mai nepotrivite în funcție de modul în care oamenii se dezvoltă în urma traversării experiențelor traumatizante.

Combinația unică de experiențe trăite în viața personală generează mecanisme de relație care conțin, pe lângă trăiri și rezultate pozitive, și neajunsuri, încurcături, separări, complicații, blocaje, pierderi.

Experienţele dificile din trecutul părinţilor îşi pun amprenta asupra vieţii de familie

Ajută foarte mult ca viitorii părinţi să se cunoască bine şi să-şi permită curăţarea zonelor mai puţin cunoscute din ei înşişi, a zonelor care conțin acele neajunsuri, încurcături, blocaje de care aminteam mai devreme. Oricât de mult ne-ar plăcea nouă să credem în resursele noastre, ele de multe ori sunt blocate de aceste experienţe dificile pe care adulții le-au traversat în viaţa lor, copii sau tineri fiind, ori chiar în viaţa lor matură. Aceste blocaje merită cunoscute şi ”topite”, prelucrate, pentru a asigura trăiri, gânduri, acţiuni fluide. În momentul în care ei devin părinţi pot trece mai natural şi mai fluid prin toate experienţele pe care le au cu copiii lor, fie că sunt plăcute, tensionate sau generatoare de anxietate. Prin autocunoaștere scad dramatic șansele ca aceste experiențe să genereze la rândul lor noi încurcături, complicații, blocaje.

Este important să înţelegem că acceptarea experienţelor traumatice ne vizează pe toţi, pentru că în fiecare viaţă de om există momente de ”cumpănă”, există momente de neputinţă, de durere, iar mecanismul de bază atunci când aceste trăiri sunt copleșitoare este negarea lor. Evident că, dacă persistăm în negare, noi nu mai avem nicio problemă, ci doar ceilalți. Şi, evident, trebuie să decidem doar ce să facem cu ceilalți!

Cred și că cei care resping parentingul nu înţeleg bine ce este. Dacă ar înţelege despre ce e vorba, le-ar fi mai uşor să-l accepte, pentru că este ceva ce ei fac oricum! Din momentul în care ai conceput un copil, ai devenit părinte și cu siguranţă faci ceva în direcția aceasta, deci deja practici parentingul. Că ceea ce faci e bun sau rău, că stimulează sau blochează capacităţile copilului, asta e partea a doua!

Parentingul actual este o strategie de a învăţa să fii un părinte bun

Ceea ce ne interesează şi ceea ce s-a promovat în timp este parentingul ca strategie de a învăţa să fii un părinte bun. Deci s-a extins cumva sfera noţiunii de parenting. Parentajul – aşa cum se mai numește el în limba română – este pur şi simplu activitatea de a-ţi creşte şi educa copilul. Și în cazul în care nu îl crești și nu îl educi, vorbim tot de parenting, dar de unul negativ, nepotrivit, căci el nu este potrivit nevoilor copilului de creștere și dezvoltare. Faptul că te preocupă această activitate şi vrei să o faci din ce în ce mai bine, atât pentru tine, cât şi pentru copilul tău, adaugă un plus activităţii tale.

Deci tu practici oricum parentingul, dar s-ar putea să nu reuşeşti să îl practici întotdeauna într-o manieră potrivită copilului tău în primul rând, nu neapărat într-o manieră sau la standarde potrivite ştiinţei. Căci acest parenting, aşa cum este el promovat astăzi, este valoros prin centrarea pe nevoile și capacităţile copilului şi pe dezvoltarea acestora în folosul lui. Şi subliniez ceea ce am înțeles din experiența mea personală și profesională: e important să punem accent pe părinte, pentru că părintele este cel care creşte şi educă copilul. Atunci când se uită la copil are nevoie de claritate și capacitate de a distinge între el însuși și copil, și doar așa va putea să vadă și să se conecteze la nevoile și capacitățile copilului. Dacă eu nu mă centrez şi pe mine, îmi este foarte greu să am claritate și să generez comportamente, trăiri, care să ajute la stimularea acestor capacităţi proprii ale copilului.

Sunt părinţi care cred că lucrurile merg de la sine în creşterea copilului. Înţelegerea lui ”a merge de la sine” merită să fie un pic ajustată. Şi un copac creşte de la sine, dar dacă te îngrijeşti de el s-ar putea să crească mai bine, mai drept şi să facă roade mai multe. Aşa este şi cu un copil: copilul creşte pentru că are el capacităţi de a creşte, dar îngrijirea lui poate să fie mai mult sau mai puțin adaptată caracteristicilor şi nevoilor lui.

Eu îmi doresc ca oamenii să conştientizeze că, atunci când fac o acțiune, aceasta poate fi corectă, dar, dacă nu eşti în starea potrivită, atunci e mai puţin probabil să ai şi rezultatele sau succesul pe care ţi le propui.

O altă înțelegere pe care noi, cei din aria psihotraumatologică o avem, este că experienţele traumatice pot să deregleze coerenţa, fluiditatea dintre dorinţe, nevoi, comportamentele pe care le facem şi sentimentele pe care le avem. Astfel, din iubirea pentru copil nu ies mereu şi comportamente potrivite pentru el, deşi părintele se poate strădui foarte tare să facă lucrul acesta. Pentru mine asta înseamnă contribuţia la un parenting mai bun sau mai adaptat părintelui și copilului: să înţelegi unde sunt discrepanţele acestea. Și să le reglezi. Pentru că se întâmplă des ca, atunci când tu îţi propui lucruri bune pentru copilul tău şi pentru tine, să nu îţi iasă. Sau confunzi nevoile tale cu nevoile copilului, confunzi strategiile potrivite pentru tine cu cele potrivite pentru copil şi nu poţi să găseşti o armonie între acestea, între nevoile tale, nevoile lui, situaţia ta şi a lui, disponibilităţile tale şi ale lui, contextul tău de viaţă şi al lui. Nevoile adultului sunt foarte diferite de nevoile copilului. Şi atunci poate că unii părinţi sau, mai ales, viitori părinți, au nevoie să aibă mai multă claritate asupra acestor lucruri. Iată cum parentingul sau activităţile de tip parenting îşi găsesc foarte mult utilitatea.

Conf. univ. Dr. Diana Vasile, psihoterapeut autonom, psiholog clinician, cadru didactic universitar şi preşedinte al Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei.

Te-ar mai putea interesa