Bătaie, țipete, pedepse, izolare: ce doare, de fapt, cel mai tare?
Textul de mai jos are la origine chestionarul care a rulat câteva săptămâni pe site-ul nostru.
Sunt una dintre cele peste 2000 de persoane care au răspuns întrebărilor legate de pedepse, dar eu pur și simplu nu m-am putut rezuma la o simplă bifă.
Întrebări simple, răspunsuri mai puțin simple
1. Ultima pedeapsă pe care ți-o amintești a fost?
· pedeapsă fizică (bătaia)
· pedeapsă emoțională (amenințări, injurii, izolare)
· nu am fost niciodată pedepsit(ă)
Îmi amintesc cum, în toți anii copilăriei, am făcut tot posibilul să ascund toate bătăile încasate. Îmi amintesc cum mă strigau copiii la poartă și mă chemau la joacă, iar eu eram după câteva lovituri încasate sau după vreo ceartă, cu ochii umflați de plâns, cu dureri de cap și le răspundeam din fundul curții: „Îmi fac temele!/ Am treabă!/ Fac curat în casă!” și îi asiguram că ne vedem „mâine”. Știam mereu că va urma un „mâine” în care copiii, mai mult ca sigur, mă vor întreba dacă am fost bătută: „Te-am auzit țipând!”. Negam vehement de fiecare dată și mimam fericirea supremă în relația mea cu părinții. De ce? Pentru că fericirea mimată nu era așa de dureroasă precum bătaia recunoscută.
Bătaia e vârful aisbergului
2. Când erai mic cel mai tare te dureau?
· pedepsele fizice
· amenintările și injuriile
· izolarea
O palmă, un pumn, un băț, o paletă de bătut covoare, toate dor când te ating. După ce trece furtuna, în schimb, ai corpul amorțit. Nu prea mai simți mare lucru, simți doar că s-a terminat și nu ai nevoie decât de un loc în care să-ți lingi rănile și să poți să plângi în voie. Și după ce găseai locul ăsta, te puneai la pământ, în poziție fetală și plângeai cu genunchii la piept până nu mai aveai aer. Și te gândeai… Și toate gândurile astea nu făceau decât să te erodeze și să te lase, de fiecare dată, cu câte un hău în suflet. Unele erau mai mari, altele mai mici, sufletul tău devenea un șvaițer uriaș căruia i se înmulțeau găurile la fiecare bătaie. Așa se face că am ajuns la maturitate într-un înveliș intact, dar cu un suflet găunos.
O palmă, un pumn, un băț, o paletă de bătut covoare, toate m-au durut când m-au atins. După ce trecea furtuna, în schimb, aveam corpul amorțit. Nu prea mai simțeam mare lucru, simțeam doar că s-a terminat și nu aveam nevoie decât de un loc în care să-mi ling rănile și să plâng în voie. Și după ce găseam locul ăsta, mă puneam la pământ, în poziție fetală și plângeam cu genunchii la piept până nu mai aveam aer. Și mă gândeam… Și toate gândurile astea nu făceau decât să mă erodeze și să mă lase, de fiecare dată, cu câte un hău în suflet. Unele erau mai mari, altele erau mai mici, sufletul meu devenea un șvaițer uriaș căruia i se înmulțeau găurile cu fiecare bătaie. Așa se face că am ajuns la maturitate cu un înveliș intact, dar cu un suflet găunos.
Am rescris acest paragraf la persoana întâi, pentru că despre mine era vorba. Și da, cel mai tare mă durea ca cei din jurul meu să știe că am luat bătaie. Partea proastă e că încă mă mai doare.
Izolarea – colacul de salvare
Deși experții în parenting o blamează, pentru mine era o oază de liniște. Într-un mediu în care riscul că o pot lua pe cocoașă în orice clipă, amenințarea că voi fi scoasă pe stradă, bătută bine și lăsată acolo, în văzul lumii sau că ți se va încuia poarta/ușa și nimănui nu-i va păsa de tine, ba chiar ți se sugera să te duci „unde-oi vedea cu ochii”, izolarea, vă spun, era o oază de liniște! Din păcate, de prea puține ori am avut parte de ea. Chiar și atunci când eram trimisă să stau într-o cameră „până te-oi chema io!”, mi se aruncau pe ușă fel și fel de sarcini de îndeplinit.
3. Cand eram copil și eram pedepsit mă simțeam:
· nedreptățit
· speriat
· furios
Mai întâi e durerea fizică, apoi e amețeala de după, ești ca o carne bătută bine și fezandată. De speriat, te sperii la primele bătăi, dar pe măsură ca treci la avansați, nu te mai sperie. Îmi amintesc că, de cele mai multe ori, îmi doream să mă bată o dată și să se termine bâlciul. Am preferat mereu bătaia în locul jignirilor, amenințărilor, cuvintelor urâte. Încet, încet, după ce am obosit de atâta nedreptate și m-am încărcat cu furie, am ajuns să mă simt a nimănui, nefericită, nedorită, nesigură, confuză și singură.
4. Dacă ai fi părintele tău, cum ai acționa acum:
· la fel
· l-aș ajuta să înțeleagă unde a greșit
· aș folosi pedeapsa doar în cazuri absolut necesare sau uneori
Dar eu nu sunt mama mea, deși am momente în care mi se pare că sunt exact ca ea. Credeți că eu sunt perfectă? Știți cât de greu e să crești un copil fără țipete și bătăi după ce toată copilăria ta singurul model de educație pe care l-ai primit a inclus bătăi, amenințări, urlete și jigniri? E greu! Da, îl ajut pe copil să înțeleagă unde a greșit, dar de multe ori eu sunt cea care greșește. Și atunci îmi cer iertare, am greșit eu, îmi pare rău, te rog să mă ierți…
5. Copil fiind, mi-ar fi plăcut să simt:
· că sunt iubit
· că sunt acceptat asa cum sunt
· că părinții mei sunt mulțumiti de mine
· că le fac pe plac părinților mei
· că sunt ascultat
Mi-ar fi plăcut chiar și să le fiu indiferentă, cred că m-ar fi lăsat în pace.
6. Pedeapsa m-a învățat să:
· mint
· să ascund adevărul de părinții mei
· să îmi fie teamă de consecințele acțiunilor mele
· să mă revolt
„Învățămintele” bătăii
De la un punct, am început să trăiesc o viață dublă, două euri paralele, care știau cum să se pună pe hold unul pe altul. Am început să exersez modelul de copil pe care îl pretindea mama și am început să coabităm fără violență. O armonie falsă în care eu, cea adevărată, nu aveam ce căuta. Dar când aveam impresia că am găsit cheia fericirii, m-am pierdut între aceste două fețe și n-am mai știut care e care. N-am mai știut cine și cum sunt…
M-am redescoperit abia târziu, pe la 20 de ani, pe mine, cea adevărată – lucru care a făcut-o și încă o mai face pe mama să exclame că nu sunt copilul ei, ea nu mă recunoaște.
Sunt a ta, mamă, dar nu mă recunoști pentru că nu m-ai cunoscut niciodată.
Volumul “Părinți liniștiți, copii fericiți”, de Dr. Laura Markham, este disponibil aici.
