Ce NU vreau să aud când copilul meu face un tantrum

Sanda Watt
tantrum-in-public-totul-despre-mame

Ce NU vreau să aud și să văd când copilul are o criză publică de furie și de plâns

Momentul când copilul are un tantrum în public, în care urlă, plânge, se zvârcolește, împarte orbește pumnișori și piciorușe în stânga și în dreapta, sub privirile a zeci de necunoscuți este, fără doar și poate, o piatră de încercare pentru orice părinte. Pe lângă greutatea emoțiilor pe care copilul ni le pune în brațe, trebuie să mai și facem față sfaturilor și ajutorului nesolicitat ori acuzelor scrise cu litere mari pe fețele publicului.

În speranța că va veni o zi în care societatea va fi mai primitoare cu părinții și copiii lor, ofer mai jos topul personal al celor mai negative reacții posibile pe care le au trecătorii sau spectatorii în cazul unui tantrum public.

1. Nu vă zgâiți. Tantrumul nu este circ ambulat.

Știu, este mai spectaculos decât un foc de artificii și nu vă puteți lua ochii de la noi. Cu toate acestea, ne faceți rău, deoarece privirea aceea insistentă va pune și mai multă presiune pe noi.

Da, vă gândiți că poate o să „ne simțim” dacă ne fixați mai aspru, dar nu, nici copilul n-o să tacă și nici eu nu o să „iau măsuri”. Iar dacă nu fac nimic, nu înseamnă că stau cu mâinile în sân și nici că sunt dominată ori permisivă. Dacă tot nu vă puteți muta privirea, uitați-vă bine în ochii mei, s-ar putea să găsiți acolo empatia și respectul cu care încerc să îmi ascult copilul nervos. Așa o să mai știți, dacă nu aveți copii, că nu este cazul să sunați nici la Protecția copilului, nici la ambulanță. Oricât m-ar măscări copilul, sunt mama lui, nu îl maltratez și, ei bine, are un tantrum, o criză de furie – o manifestare normală și obișnuită la copii.

2. Nu vă adresați copilului. Sub nicio formă.

Știu că aveți cele mai bune intenții, însă dacă nu doriți să vă atrageți furia lui și a mea, lăsați-mi copilul în pace.

Nu îl interesează nici bombonelele, nici zorzonelele, nici stelele, nici luna. Nici că e urât când plânge, nici că nu e frumos să urle, nici că o să râdă alți copii.

În încercarea absurdă de a-l distrage ori de a-l rușina, veți reuși doar să îl enervați și mai tare. Se va simți și mai neputincios în fața unei astfel de atitudini, ceea ce îi va spori furia.

3. Nu întrebați ce are de plânge

Da, este evident o întrebare logică: „Vai, dar ce a pățit?” ori mai brutal: „Ce-are, doamnă, de face așa?!” Să nu vă așteptați totuși la un răspuns punctual și coerent.

În primul rând, dacă aleg să vă ignor, nu înseamnă că nu are nimic. Are! În general, mai multe motive imediate și directe care se suprapun peste altele profunde și indirecte. Numai că, vedeți cum stă situația, nu este tocmai momentul pentru confesiuni și digresiuni despre cât de ocupată a fost mami în ultima vreme și cât de neglijat s-a simțit copilul, despre câtă nevoie are de atenție și de iubire, despre cât de mic, vulnerabil și sensibil este, încât a fost copleșit de faptul că nu l-am lăsat să urce pe masă, să rupă florile, să ia încă o ciocolată de pe raft, să…, să… În astfel de momente, orice gest mărunt poate prilejui o descărcare a emoțiilor și frustrărilor acumulate de săptămâni întregi. Cel mai probabil, mă voi simți și eu copleșită de atâtea detalii și emoții și voi avea un tantrum. Îndreptat către domnia voastră.

4. Nu oferiți soluții

Sincer și din tot sufletul: nu mă interesează câți copii ați crescut și cum le ardeați „două la cur”. Vedeți punctul 1 de mai sus: nu sunt pasivă pentru că sunt pierdută și am nevoie de idei. Dimpotrivă, încerc să îi ofer copilului înțelegere. Chiar dacă, printr-o minune, ați avea o soluție bună de moment pentru tantrumul copilului meu, trebuie să înțelegeți, înainte de a deschide gura, că deși par calmă sunt, foarte probabil, într-o stare la fel de tulbure ca cea a copilului și, de aceea, s-ar putea ori să nu vă aud, pur și simplu, ori să nu vă înțeleg și să devin defensivă.

5. Nu oferiți soluții nici măcar dacă citiți, oh, vai, cărți pentru părinți

Ei bine, punctul acesta este un fel de notă către sine. Adică, da, către mine, subsemnata, care s-a întâmplat să o comită chiar atât de grosolan.

Da, crizele de plâns și de furie, tantrumurile, reprezintă una dintre cele mai spinoase probleme cu care se confruntă părinții și s-au scris mii de pagini pe acest subiect. Dincolo de informațiile și soluțiile prețioase care se găsesc în nenumăratele articole și cărți care tratează acest subiect, lectura acestora oferă extraordinarul prilej de a gândi aceste situații la rece, în alt moment decât acela în care se manifestă, ceea ce creează în sine un soi de înțelepciune emoțională. Cu cât citești sau discuți mai mult, cu atât procesezi mai mult și vei dispune, ca părinte, de o reacție mai adaptată în fața urgiei tantrumoase.

Dar, oricât de apropiați și dragi ți-ar fi părinții și copilul care are o criză de furie, mușcă-ți limba. Nu va ajuta cu absolut nimic să te apuci să dai sfaturi și să împărtășești din vastele tale cunoștințe. Dacă ții să o faci, așteaptă măcar să treacă furtuna.

6. Dacă nu suntem la Ateneu, nu îmi cereți să îmi iau copilul pe sus și să plec

Am citit și eu că urletele unei alte persoane și, în special, ale unui copil, nasc în om porniri instinctuale și ancestrale secreții umorale (în special adrenalină) care trezesc cele trei reacții automate: luptă-fugi-îngheață. Dar, din moment ce sunteți o ființă atât de evoluată ați putea, vă rog, să înghețați sau să fugiți? Înțeleg că urletele copilului meu vă sunt fiziologic insuportabile, dar nu vă luptați cu mine, cerându-mi să o ștergem de la locul faptei.

O dată, pentru că s-ar putea să îmi fie fizic extraordinar de dificil să târăsc după mine, fără să îl maltratez, un copil care depune din răsputeri toată opoziția de care este capabil. Apoi, pentru că încerc să îi transmit copilului un mesaj pozitiv: că emoțiile acelea puternice sunt acceptate, indiferent de cât de odios li se pare altora că a ales să și le manifeste; că, atâta vreme cât nu rănește pe nimeni, nu este nimic rușinos în a avea o criză de furie și în a-ți manifesta și procesa emoțiile și că nu trebuie să ne ascundem. Și, nu în ultimul rând, încerc să îi dau ocazia de a privi în jur, de a judeca singur cât de acceptate sunt, din punct de vedere social, aceste reacții, pentru a putea cântări singur, pe viitor, intensitatea lor.

Credeți-mă, doar așa va deveni un adult și un cetățean echilibrat, care nu va face scandal în troleibuz pentru că a avut o zi proastă.

Citește și sfaturile practice ale lui Mary Sheedy Kurcinka pentru situațiile în care copilul are o criză de nervi. Descarcă acum capitolul ”Crizele de furie”, din cartea ”Cum să crești un copil energic”. Acesta este disponibil AICI, iar cartea o puteți găsi în SHOP Totul despre mame.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa