Ce înseamnă parentingul și de ce unii îl urăsc, alții îl iubesc și alții îl folosesc?

Sanda Watt
parentingul-totul-despre-mame

Ce înseamnă parentingul și de ce împarte părinții în tabere adverse?

În ultimii ani, s-a conturat tot mai coerent un curent de educație familială, emoțională și de creștere a copiilor asumat, conștient și informat. Este ceea ce am convenit cu toții să numim parenting, aducând sub umbrela acestui termen preluat din engleză cam orice înseamnă interes pentru o relație părinte-copil benefică ambelor părți. Dar ce înseamnă parentingul?

În mod firesc și adesea oportun, s-au formulat concomitent mai multe direcții de critică acerbă la adresa fenomenului de parenting. În cele ce urmează, încerc să (îmi) deslușesc numai câteva dintre aceste critici pentru liniștea personală și, sper, și pentru liniștea cititorilor.

Atotștiutorii

Este o categorie de menționat doar în treacăt. În orice domeniu există acești oameni care le știu pe toate, care ridică sceptic din sprânceană la orice este nou și care nu sunt impresionați de nimic. Când vine vorba despre creșterea copiilor, România duduie de specialiști în tot și în toate, care n-au deprins din școală cât de minunat este să înveți, ci doar cât de rușinos este să nu știi. Pentru ei, devii neprieten imediat ce ai o părere cu un milimetru diferită de a lor. Au citit cap coadă vreun forum anterior noilor rețele de socializare ori au vreo carte care a făcut furori acum jumătate de secol, iar asta le-a dat suficiente certitudini cât să respingă orice studiu recent sau teorie mai nouă. De multe ori, resimt aceste nume sau teorii ca pe o amenințare la propriul turn de fildeș, drept pentru care atacă fără discernământ și fără argumente, chiar şi parentingul.

Scepticii neputincioși

Sunt părinții care simt, dureros și profund, că ceva nu merge, că se poate mai bine, că poate greșesc ceva pe undeva când statutul de părinți le aduce mai multă nefericire decât împlinire, dar, din multe motive posibile, se încăpățânează să nu schimbe nimic și se închid într-un înciudat „nu se poate numai lapte și miere”, „cu al meu nu merg metodele blânde”, „așa a fost de când lumea”, „știu eu că nici la alții nu este mai bine, doar se prefac de ochii lumii” și așa la infinit. În cele din urmă, pierd orice bucurie a relațiilor de familie și parentale, ajung să se îndepărteze de propriii copii, pe care îi păstoresc distant și exasperat, prin ordine scurte și răstite.

Este categoria de critici ai fenomenului numit parenting care îmi aduce cea mai mare mâhnire. Mulți dintre aceștia „cunosc teoria”, măcar vag, dar au pierdut conectarea profundă pe care o aveau cu bebelușul pe care l-au adus acasă de la maternitate și nu găsesc niciun mijloc să recupereze această relație unică. S-au îngropat sub un morman de vinovăție sau, poate, resentimente sau, poate, probleme adiacente. Se poate chiar să fi ajuns la o viață atât de izolată social sau profesional, încât s-au atașat de problemele parentale ca singură sursă de provocare și vitalitate în existența lor. Le-au picat sub ochi la un moment dat ceva idei progresiste despre creșterea copiilor, dar, în loc să caute principii care să îi îndrume în armonizarea relațiilor familiale, au căutat rețete care, neadaptate, dau inevitabil greș în context individual.

Desigur, există și rețete valoroase: rețete ca cele de joc propuse de Larry Cohen, ca cele de conectare propuse de Laura Markham, ca cele de declinare a autorității în favoarea unei relații democratice, așa cum propune Alfie Kohn, sau ca cele ce te pot ajuta să îți vezi și să îți înțelegi copilul dincolo de comportamentele afișate, de normele sociale și de așteptările tale, cum sunt soluțiile pe care le oferă Dan Siegel și Tina Payne Bryson. Pentru ca aceste rețete să funcționeze, totuși, este nevoie să accepți și să integrezi principiile generale de relaționare propuse de aceștia. Și funcționează, mai ales atunci când ieși din negare – ori negarea propriilor probleme, ori a soluțiilor posibile.

Ei sunt părinții care au nevoie să învețe, în primul rând, să fie blânzi și iertători cu sine, care trebuie să se îngrijească întâi de sine și pentru care este vitală, mai ales, neprețuita educație emoțională pe care o aduc teoriile din parentingul de azi.

Patriarhii

Dacă ar exista vreo formă feminină acceptată aș adăuga și „patriarhele”, pentru că, deși este o atitudine prin excelență masculină și promovată de domni, sunt foarte multe femei și mame care o adoptă. Aceștia cred înainte de toate în autoritate și control, disprețuind orice discuție despre terapie, dezvoltare personală, despre viața interioară și despre sentimente. Pentru ei „bărbații nu plâng”, „Zoe este bărbată”, copiii nu se cresc cu „lapte și miere”, ci cu mână de fier, iar orice teorie de parenting este pentru pămpălăi sau pentru doamne (între care pun oricum semnul egal). Sunt cei care strigă răsfăț la cel mai mic semn de înțelegere și blândețe parentală. Pentru ei, părinții, în general, și parentingul, în particular, sunt cauza tuturor relelor din societatea noastră. Îi îngrozește orice urmă de personalitate și exprimare independentă a copilului. Sunt cei care par să nu fi fost niciodată copii. Sunt prizonierii propriilor frici, promovând o educație instituțională și parentală rigidă, în care valorile morale se impun autoritar de sus în jos.

Hipsterii

Aceasta este categoria cea mai câștigată. Spicuiesc și se informează de ici – de acolo, citesc ba un blog, ba un articol de pe vreo platformă de parenting, întrebă la tot pasul părinți care și-au asumat implicarea și aderarea la acest curent. Ba mai răsfoiesc și câte o carte în domeniu, dar nu prea recunosc 🙂 Își încep de multe ori conversațiile afirmând că „nu sunt genul care să consume parentingul” și se scuză autoironic atunci când distribuie câte un articol din domeniu care chiar le-a atins o coardă. Dezvoltarea personală și parentingul nu înseamnă și pentru ei acceptarea omenească a propriilor limitări, ci asocierea cu un curent deloc șic, ar spune chiar foarte nehipster. 🙂

Deoarece, spre deosebire de categoriile anterioare, au totuși idee despre ce vorbesc în criticile aduse fenomenului de parenting, atunci când vorbesc deschis, aduc adesea comentarii cu adevărat constructive. Cum ar fi că Alfie Kohn are un umor cam abrupt și nu este suficient de blând cu părinții; sau că Naomi Aldort este prea centrată pe copil, când aceste teorii trebuie centrate pe familie ca tot; sau că soluțiile de joacă propuse de Larry Cohen și Aletha Solter pot acționa uneori ca subterfugii prin care distragem copilul căruia îi datorăm, totuși, mai mult respect.

Această categorie de părinți este un exemplu și pentru distanța sanitară necesară în parenting, unde nimic nu este mai periculos pentru minte și suflet decât să adopți orbește și necondiționat unul sau două nume pe care le transformi în idoli personali. Ei sunt înțelepți și preiau orice le poate fi util din orice sursă.

Vă recomand, așadar, să fiți hipsteri. Pentru mulți dintre noi, întâlnirea cu acest curent a fost o adevărată epifanie, ne-a vindecat de bube din copilărie, ne-a smuls treptat dintre ciocanul autoritar și nicovala permisivă, ne-a apropiat de omuleții în jurul cărora gravitează existența noastră de câțiva ani și ne-a scos din impas în multe situații dificile create de copii sau chiar de noi înșine în calitate de părinți. Nu trebuie să propovăduiți pe toate drumurile parentingul, ceea ce ați învățat, și nici să țineți prelegeri publice în parcul de la colțul blocului dacă nu simțiți nevoia. Puteți fi doar un exemplu de relație armonioasă și de părinte care nu se plânge tot timpul de copil. Păstrați-vă doar deschiderea de a da mai departe resursele care v-au ajutat să creșteți!

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa