Anul trecut am publicat un articol despre sindromul copilului cuminte. A fost cel mai citit articol de pe situl TDM în 2016. A primit mii de likeuri. Sunt încă impresionat de impactul pe care le-au avut acele rânduri. Nu știam atunci de teoriile de parenting care sunt folosite doar ca formă de rezistență la propria copilărie.
Am stârnit tot felul de reacții. Mulți s-au regăsit sub umbrela acestui sindrom, alții m-au criticat spunând că-i îndemn pe părinți să-și crească copiii rebeli și neadaptați social. Dorința mea a fost să vă transmit că tipul acesta de educație poate provoca răni la fel de mult ca o educație prin neglijență. Iar rebeliunea poate fi o soluție, dar doar ca formă de rezistență la părinți. Nu este o libertate.
Am fost și trist și fericit în același timp
Trainerul meu mi-a spus la o ședință de terapie că mă încadrez destul de bine în categoria celor care suferă de acest sindrom. Mi-a spus chiar cum se numește, dar nu mi-a oferit și alte detalii. Am fost foarte curios să aflu mai multe despre acest sindrom și despre posibilele căi de vindecare.
Am început să caut și am dat de acest autor puțin sau aproape deloc cunoscut în Romania; Al Siebert Survivor Personality: Why Some People Are Stronger, Smarter, and More Skillful atHandling Life’s Diffi culties…and How You Can Be, Too, 2010. El scrie aici despre reziliență sau cum să crești toleranța la stres. A stat de vorba cu mii de oameni. Majoritatea, supraviețuitori unor traume greu de imaginat.
În acest volum, are un capitol denumit chiar așa, Sindromul copilului cuminte. L-am citit cu sufletul la gură și am devorat fiecare cuvânt cu setea celui care se zbate de mult timp într-un deșert nesfârșit. Acest om a reușit să spună în câteva pagini ceea ce eu nu am putut să verbalizez ani de-a rândul.
Am fost și trist și fericit în același timp pentru că ceea ce eu simțeam că nu e ok în educația tradițională a băiatului care trebuie să fie cuminte și să nu deranjeze pe nimeni, era prezentat atât de clar. Ceea ce am simțit a fost real. Tristețea vine din faptul că am avut o adolescență cenușie, iar fericirea din faptul că nu sunt nebun. Așa am aflat de teoriile de parenting care sunt folosite doar ca formă de rezistență la propria copilărie.
Copilul cuminte
Ce nu era ok? Eu sau faptul că îmi era greu să leg prietenii pentru că îmi ieșeau ochii din cap de invidie, că mă comparam până trăiam dezamăgirea la cote exasperante, că eram greu de tolerat în colectivitate și că aveam un ego de îndoiam orice bârnă din ochiul interlocutorului meu.
Așa că a trebuit să mă descurc. Să caut căi să supraviețuiesc și în același timp să respect canonul cumințeniei. Voiam să fac tot felul de chestii, dar nu puteam. Erau reflexele nesimțite ale colegilor de la bloc. Eu trebuia să fiu bun și să mă uit la ei ca la un anti-exemplu. Așa a început educația lui așa nu e frumos. Vezi cum se comportă, vezi ce nesimțit e, și lista continuă.
În felul acesta, am devenit un adult cu multe probleme emoționale, cu o stimă de sine scăzută, cu o panică în corp care nu a dispărut nici acum după ani de terapie, dar care a scăzut în intensitate și pot funcționa. Ce să mai vorbesc despre chinul responsabilității de a deveni părinte și de a crește doi copii.
Am fost cuminte
Modul meu de a răspunde la acest tip de educație a fost al unui copil supra-adaptat. Și aici văd toate simptomele descrise clar de Al Siebert. Au urmat ani de a rândul în care, doar acceptând umilința, am putut supraviețui unui liceu cu profesori bolnavi și care își savurau suferința umilându-mă zilnic.
Asta a fost Liceul Sportiv de la Brașov pentru mine. Am fost cuminte. Pe scurt, un copil orientat neîncetat pe cel din fața mea, care reprezenta o autoritate fără margini de puternică. Privirea mea îl căuta doar pe celălalt. Nu aveam acces la viața mea, la nevoile mele. Nu era permisă decât vigilența și umilința. Rebelii erau pedepsiții. Așa că am hotărât că nu mă voi revolta.
Doar nerăbdător să îndeplinesc cerințele celui care decide ce fac bine și ce nu. Psihologii spun că un astfel de copil ajunge un adult incapabil să trăiască viața lui, fiind în permanență atașat de viața celui din fața lui. Este un om care te secătuiește de energie. Un om care parazitează alte vieți. Am ieșit însă de aici. Am avut nevoie de timp și terapie. De oameni care să mă ajute să am încredere în ei și în viața mea.
Copilul rebel
Există, însă, și copilul rebel. Copilul care nu se supune chiar dacă va fi lovit, înjurat, amenințat. Este copilul care, ajuns părinte, continuă să confunde rebeliunea cu libertatea. Este adultul care, acum părinte, caută să-și crească copilul diferit. Și va fi tentat să vadă în noile teorii de parenting o soluție de a-și educa copiii diferit de cum au fost ei educați. Sunt foarte atenți în a nu repeta greșelile trecute.
Părinții lor, acum bunici, sunt anti-modele și trebuie fie reeducate, fie date afară din casă sau ignorate. Adevarul trist este că sunt familii care decid, pentru binele copilului, să rupă relațiile cu familia extinsă. Pentru că bunica îl pune la punct, iar eu vreau să-l învăț că e ok să se înfurie și să-și exprime emoțiile.
Atenție, însă. Vă scriu asta pentru că au fost cititori care mi-au spus că vindecarea vine din rebeliune, alții care m-au acuzat că susțin nesimțirea și altele. Nu. Vindecarea nu vine din rebeliune. Nu vine din distrugerea sau negarea relațiilor trecute. Nu vine din negarea trecutului. Ci din integrarea lor.
Avem nevoie să învățăm din greșeli
Rebeliunea este doar o formă de rezistență la părinți, nu este libertate. Nu cred că e o soluție în a vedea în teoriile noi de parenting (în filosofia lui sau filosofiile lui) o formă argumentată și științifică de a spune NU părintelui. De a rezista și a-ți întări convingerea că tu vei fi mai bun decât părintele tău. Sunt sigur că faci multe lucruri mult mai bine decât au făcut-o bunicii copilului tău.
Avem nevoie să învățăm din greșeli. Avem nevoie să ne iertăm părinții și să-i cinstim pentru ce ne-au dăruit: viața. Fără ei, nu ne-am putea bucura de copilașii noștri, nu am putea să le simțim iubirea, mângâierea, râsul, sau chiar mirosul ăla dulceag-acrișor din scutecul bebelușului. Nu am putea fără ei. Rebeliunea este o formă prin care rămânem dependenți și fideli prin anti-exemplu de ceea ce am primit acasă de la părinții noștri. Nu e libertate.
Curaj!
Să vă creșteți copiii în libertate, în iubire și în iertare și în acceptarea a tot ce a fost bun, dar și rău în viețile voastre. Asta vă transforma, cu siguranță, și trecutul sau, mai bine spus, memoria trecutului.
Ca să afli mai multe despre parenting poți să îți alegi o carte de aici.