Când mama zâmbeşte, lumea e mai frumoasă! Cât zâmbet poate oferi o mamă?

Nicoleta Larisa Albert

Ce vrea copilul de la mama lui? Ce are nevoie? Ce îşi doreşte? Ce îl ajută cu adevărat? Şi mamele sunt preocupate să răspundă şi să ofere grijă, educaţie, protecţie, bunuri materiale, energie, nopţi nedormite, curse dintr-o parte în alta a oraşului ca să îl ducă în locuri folositoare pentru el. Mamele caută până în cel mai îndepărtat ungher de internet informaţii şi sunt în stare să îşi amâne somnul şi oboseala când copilul plânge. Câte face o mamă sau mai exact, câte nu face o mamă?

Toate lucrurile acestea sunt necesare şi importante pentru copil şi fiecare poveste are în spate o motivaţie, un răspuns propriu la un „de ce fac asta ca mamă?” ; „de unde am energie să am aceste preocupări full-time?”

Am întrebat un grup de participante de la workshop-urile mele ce cred că ar îmbunătăţi la rolul lor de mame. Majoritatea au început să îşi caute alte şi alte lucruri de făcut sau de îmbunătăţit la ele: să îi citesc mai mult, să ieşim mai des, să fiu mai calmă şi mai răbdătoare cu el, să îl duc la sport, să îi cumpăr nu ştiu ce îşi doreşte de mult timp, să fiu mai fermă sau mai şi mai…cam toate afirmaţiile centrate pe copil sau pe ele în raport cu copilul. După ce aceleaşi mame au intrat în inversiune de rol cu copilul – prin exerciţii aplicate – adevărul lor s-a modificat puţin: rămâne valabil că este nevoie de acţiuni concrete specifice rolului de mama care îşi asumă creşterea, îngrijirea şi educaţia, dar au simţit din rolul copilului ceva atât de valoros şi esenţial care nu are preţ: copiii vor să le vadă zâmbind, să ne vadă zâmbind! Şi aici aduc ideea de zâmbet în sensul de zâmbet din suflet, dăruit cu toată bunătatea şi generozitatea.

Nu am să spun că vor să ne vadă fericite sau bucuroase pentru că nu este posibil 100% şi este un subiect mai complex, căruia îi vom acorda un articol special. Aş vrea să vă propun să rămânem la stadiu de zâmbet.

„Când mama zâmbeşte, lumea este mai frumoasă!”, aşa am auzit un copil spunând cândva şi nu era un copil mic. Pentru că zâmbetul mamei reprezintă confirmare, confort, încredere în lume şi când copilul e mic şi când este mai mare. Nu am să vorbesc despre fericirea noastră ca dar pentru copii, spuneam , pentru că se poate întâmpla ca viaţa pe alocuri să nu aducă numai pasaje cu hapiness şi cu smile – faces de dimineaţă până seara şi atunci risc să nu fiu autentică zâmbind forţat.

Vă invit să privim lucrurile puţin separat, dar din perspectiva zâmbetului:

1. Când totul este optim: mă simt bine, copilul zâmbeşte , face ceva pe placul meu şi zâmbesc şi eu în mod natural

2. Când nu am cea mai bună stare, dar copilul are preocupările lui specifice vârstei şi se simte aparent bine: am posibilitatea să îmi dau seama că nu e cazul să mă prefac că sunt tristă ori preocupată, ÎNSĂ îl pot lua de mâini şi privindu-l în ochi să îi spun că mâine sau în curând mă voi simţi mai bine. Şansele ca o luminiţă din ochii lui să mă facă să îi zâmbesc sunt foarte mari. 🙂

Ce îi transmit cu asta? Că nu el este vinovat pentru starea mea pentru că da, când mama este tristă copilul, se simte în nesiguranţă dacă nu înţelege că nu are legătură cu el – se poate gândi că el este cauza. În acelaşi registru se procedează şi dacă apar tensiuni în cuplu : nu putem să ne prefacem că nu se întâmplă – el simte şi este indicat, chiar sănătos să îl asigurăm că nu e vina lui)

3. Când eram şi eu mai relaxată şi copilul începe să facă „demonstraţii” de forţă pe bază de plâns, nemulţumire, furie, dintr-un motiv mai concret sau pentru că vrea atenţie. Ei, acum e acum! Cum facem cu zâmbetul? Ne „ducem” în capcana în care facem şi noi ca el ( ne îmbufnam, ne arătăm nemulţumirea); căutăm să îl oprim cu orice preţ fără să îi dăm ocazia să spună ce îl nemulţumeşte sau rămânem cu „zâmbetul la purtător”?

Dacă şi noi ne arătăm nemulţumirea în aceeaşi manieră, nu va avea nimeni de câştigat şi şansele să escaladeze conflictul cresc . Dacă îl ignorăm sau îl oprim forţat îmi dau seama că nu acesta îi este obiectivul: el vrea, totuşi, să spună, să comunice ceva şi nu obţin nimic constructiv sau din care să înveţe procedând aşa. Dimpotrivă. Dar dacă s-a întâmplat să mă găsească aşa cum am descris mai sus, mai relaxată, zâmbetul poate să fie o alternativă .

De ce? Zâmbetul şi mă refer la un zâmbet care vine din interior, „nefabricat” poate să fie un bun aliat pentru a-i da copilului încredere, pentru a-i oglindi lumea mai optimist. „Mami, te văd trist sau tristă, furios sau furioasă….ajută-mă să înţeleg ce simţi, ce ai nevoie ” şi zâmbet. 🙂 Zâmbet cu deschidere, privire în ochi şi deja copilului meu i-am dat şansa să se raporteze mai optimist la situaţie.

Dacă şi eu alunec spre panta pe care era el, cine să îl mai însoţească? Tot noi, evident, dar eu aş prefera un însoţitor de zbor / călătorie nervos sau unul încrezător şi conţinător?

Până la urmă, nu trăim în locul copilului nostru. Suntem acolo să dăm, să confirmăm, să-l ţinem de mână prin Lumea asta mare.

Să ne echipăm, aşadar, cu multe momente de zâmbet pentru că este o călătorie unică şi în nenumărate feluri: frumoasă, cu provocări, cu griji, cu emoţii, cu decizii de luat, cu negocieri cu noi înşine sau cu partenerul, cu mâna pe fruntea lui în somn, cu ochii pe telefon când mai creşte şi e seară, cu inima bătând pentru a lui.

Cât zâmbet poate să ofere o mamă? De unde vine zâmbetul pentru o mamă?

Fiecare are propriul izvor, dar, când mama zâmbeşte, lumea copilului e mai frumoasă!
Vă mulţumesc pentru că aţi citit şi aţi zâmbit! Şi eu la rândul meu însoţesc în lume 4 copii: pe Natalia – 1 an şi 3 luni; Sabin – 5 ani; Sara – 10 ani şi Andreea – 18 ani.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa