Poveste de viață: „Mi-am pierdut auzul, soțul, nu și credința de a merge mai departe”

Povestea de viață a Elenei este o lecție pentru fiecare dintre noi. Este despre curaj, credință, putere și multă dragoste de viață.

Georgiana Mihalcea, redactor
Povestea de viață a unei mame care a depășit obstacolele vieții și se bucură de fiecare clipă trăită.

Am cunoscut-o în 2014 când urmam împreună un master în educație specială. Ne-am împrietenit de la prima privire, fiind un om cald și extrem de pozitiv. Mult mai târziu i-am aflat secretele și am iubit-o și mai tare. Prietena mea cu care niciodată nu mă săturam de vorbă nu aude din facultate și își crește singură copiii.

Am convins-o greu să își spună povestea pentru totuldespremame.ro. Este atât de modestă, încât uneori îmi pare însăși definiția modestiei. Pe cât de extraordinară o văd eu, pe atât de simplă se vede ea. Nici măcar numele real nu vrea să-l amintesc, așa că, dragă mamă extraordinară, astăzi te voi numi…Elena.

„Destinul meu se plictisise de banalitate și mi-a luat auzul”

„Adevărul e că nu am o poveste extraordinară. Sunt doar o ființă obișnuită. Nu dau vina pe nimeni și pe nimic, pentru tot ce mi-a fost dat să trăiesc. Nu am regrete. Știu doar ca viața e un DAR pe care-l prețuiesc în fiecare zi a vieții mele. M-am născut în Teleorman, am copilărit la bunici, până la clasa I și am avut o copilărie minunată, cum ar trebui să aibă orice copil!

Viata mea a avut cursul obișnuit: liceu, facultate, dar probabil destinul meu se plictisise de atâta banalitate și a început un pic să se schimbe. În facultate mi-am pierdut auzul aproape de tot, din cauze necunoscute.

La vremea respectivă a fost un prag extrem de dificil de trecut, însă m-a sprijinit foarte mult familia mea. Sigur că atunci părea o tragedie, eu visasem dintodeauna să lucrez în  învățământ, iar pierderea auzului părea că-mi va răpi toate visurile, toate speranțele mele și aveam atât de multe!

Eram studentă la limbi străine și eu nu mai auzeam aproape deloc

Întâmplator, sau poate nu, citisem cu câțiva ani în urmă cartea lui Feutchwanger, despre Goya, pictorul spaniol care surzise și el din motive inexplicabile la acea vreme. Am surzit în mod asemănator, dar nu trebuia să reacționez la fel ca el.

Uneori e bine să nu ții speranța prea strâns în pumni, să nu o ștrangulezi, e bine să începi să te detașezi, să vezi partea plină a paharului; și dacă nu o vezi, să observi măcar că ai un pahar. Îl umpli cu ce vrei tu!

Paharul ăla este Viața și cu trecerea zilelor, mi-am dat seama ca nu sunt singurul surd de pe lume, că milioane de oameni au pierdut chiar mai multe decât mine și au mers înainte. Eu de ce nu aș fi în stare să fac asta?

Eram studentă la limbi străine și ironia sorții a făcut ca eu să mă trezesc într-o dimineață că nu mai aud. Mă simțeam ca un pictor care rămâne fără degete. Cum mai puteam eu să-mi împlinesc visul dacă sunetele se îndepărtaseră de mine?

Când am realizat că sunt și alți surzi pe lume, am început să îi caut, să văd cum trăiesc, să mă pot adapta și eu în Lumea Tăcerii. Dacă pot ei, pot și eu, ah și fiindcă știam că auzul meu va deveni mai slab, mi-am luat un bilet la operă, la Mozart, mi-am promis că voi reveni cândva, îmi place să fiu optimistă! Am învățat să le citesc oamenilor pe buze, așa că pot purta o conversație față-n față cu oricine.

Poveste de viață din Lumea Tăcerii: „Unii oameni s-au îndepărtat de mine”

Chiar dacă auzul meu era din ce în ce mai slab, am reușit să predau 3 ani de zile limba franceză și chiar am fost evaluator la examenul de bacalaureat la acestă materie. Am făcut încă o facultate și am ajuns profesor în Învățământul special și așa mi-am împlinit unul din visurile copilăriei mele, acela de a fi dascăl.

Pierderea auzului a fost și un câștig, deși sună cam ciudat. Am apreciat mai mult viața, sunetele și prietenii adevărați.

O parte din vechii prieteni n-au mai rămas lângă mine, de parcă surditatea mea ar fi fost contagioasă pentru ei sau poate că eu mă schimbasem, dar nu am regretat nimic.

Viața e frumoasă dacă știi să-i apreciezi frumusețea, chiar și fără auz. Pe loc ne țin propriile temeri, și nu dizabilitatea, lipsa auzului nu înseamnă că sunt inferioară cuiva! Pot să fac absolut tot ceea ce îmi doresc, dacă îmi doresc din tot sufletul asta.

 Din clipa în care am înțeles că totul depinde de mine, m-am liniștit! De atunci am dus o viață absolut normală!

Cam pe atunci l-am întâlnit pe soțul meu, un om frumos, în toate sensurile, auzitor, care m-a iubit așa cum eram eu și a apreciat că eu mă acceptasem și acceptasem ideea că nu toată lumea mă înțelege. Am trăit ani frumoși împreună, ne-am iubit și am adus pe lume doi copii. Când toate păreau așezate și normale destinul a hotărât să mai facă o schimbare…

Am rămas văduvă până în 40 de ani și am continuat să trăiesc cu demnitate

Mi-e greu să vorbesc despre dispariția soțului meu, mai ales că a plecat fără ca nimic să anunțe asta. Îmi place să cred că s-a dus într-o lume mai bună și, fără a intra în detalii, moartea lui a venit brusc și destul de greu de acceptat. Aceasta va rămâne mereu noaptea neagră a sufletului meu.

M-a schimbat pierderea lui, însă încerc să-mi urmez crezul de a merge mai departe în viață. Poți pierde un om, dar nu vei pierde niciodată ceea ce el ți-a lăsat în suflet, iar eu am sufletul plin de amintiri frumoase cu soțul meu.

Ca să mă ridic, îmi spun adesea:

Ziua de ieri a trecut deja, ziua de mâine poate că nici nu există, există doar Miracolul zilei de față. Bucură-te de ea, este un dar!

Mă uit la ea și mă minunez de fiecare dată. Elena are capacitatea extraordinară de a mă face să văd frumosul vieții, indiferent cât de grea e situația în care mă aflu. Vorbim adesea prin mesaje și după fiecare conversație simt un plus de lumină în suflet. E uimitor cum un om care a trecut prin atâtea, poate fi lumină pentru cei din jur.

Dacă ea insită că e un om simplu, care n-a făcut nimic extraordinar decât să se bucure din totul sufletul de fiecare zi a vieții ei, cine sunt eu să o judec? Dar o pot admira și țineam neapărat să vă spun două vorbe despre ea, ca atunci când vă este greu să vă gândiți că undeva, în București, o mamă singură care nu aude își crește singură copii și nu se vaită, nu caută vinovați, ci pur și simplu zâmbește sincer fiecărei zile pe care o trăiește.

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa