Ana Nițu este o femeie jovială și plină de viață. Dacă nu-i știi povestea, ai zice că toate i-au mers din plin până acum. Dar eu i-o știu și o prețuiesc cu atât mai mult, când văd în fața mea un om puternic, care a luptat din răsputeri pentru a-și salva copilul, care s-a desprins de un soț violent și a venit în București fără niciun ban în buzunar și a luat-o de la capăt.
Am rugat-o să-mi trimită povestea ei pentru a o scrie pentru voi și mi-a pus o singură condiție: să o scrie pe hârtie, așa cum se făcea odinioară, așa își putea aduna gândurile în liniște. Mi-a dat 47 de coli albe scrise cu emoție, în care a așternut o poveste nespusă vreodată cap coadă. Vă invit să o cunoașteți pe Ana Nițu, mama lui Luca.
„După 4 ani de la pierderea unei sarcini în sfârșit am aflat că voi fi mamă”
„Povestea mea și a fiului meu începe în noaptea de Revelion a lui 2006, când, fără să stau prea mult pe gânduri mi-am luat un test de sarcină pentru că-mi întârziase menstruația. Speranțe prea mari nu-mi făceam, pentru că-n urmă cu 4 ani pierdusem o sarcină și de atunci tot așteptam să mi se întâmple și mie o minune. Minunea de a deveni mamă. Am fost pe la biserici, am citit canoane, m-am rugat zi și noapte la Dumnezeu.
Eram la Sibiu, pentru că acolo mă căsătorisem, și fix la focul de artificii de la 12 noaptea, le-am dat tuturor vestea cea mare: anul care venea îmi va aduce bebelușul mult visat și îndelung așteptat.
Sarcina a decurs destul de bine până în luna a patra. Atunci am fost nevoită să mă internez 2 săptămâni în spital, pentru că riscam să-mi pierd copilul. După acest episod am avut mare grijă de mine și când sarcina a ajuns la 37 de săptămâni, pe 6 august 2007, la ora 9.45 nășteam un băiețel puțin prematur, de 2, 290 kg, care a primit scorul APGAR 9, pentru că nu a plâns imediat, având o dublă circulară în jurul gâtului.
Eram atât de fericită, că în sfârșit îmi pot ține în brațe minunea mult visată. Am stat cu el 7 zile în spital după naștere, singuri în salon, fără prea mult ajutor din partea personalului medical. Eram puțin speriată, pentru că nimeni nu mă învăța cum să alăptez, cum să am grijă de puiul meu mic.
Băiatul meu ziua dormea și toată noaptea plângea, dar plângeam și eu, de frică îl țineam tot timpul în brațe, pentru că, la 27 de ani ai mei nu știam mare lucru despre îngrijirea uneui bebeluș. Chiar și după externare am continuat să-l tot țin în brațe, pentru că plângea foarte mult și orice îi făceam nu-i puteam alina plânsul.”
Primul semnal de alarmă
„La câteva zile după externare, după miezul nopții copilul meu a făcut din senin febră și plângea în continuu. Ne-am speriat și eu și soțul meu, am luat copilul și am fușit cu el la camera de gardă. Acolo l-a văzut un medic somnoros, care, fără să-l consulte, ne-a zis că are colici, să stăm liniștiți că vor trece de la sine.
Eu îl alăptam și, pentru că tocmai trecusem prin febra laptelui (care a fost groaznică), am crezut că asta ar putea fi cauza. Domnul doctor ne-a dat o rețetă și niciun sfat în plus. Am urmat în zilele următoare tratamentul primit, dar copilul plângea în continuare fără să-l putem consola în vreun fel. Am mers cu el și la medicul de familie care l-a măsurat, cântărit, mi-a dat câteva sfaturi legate de îngrijirea unui nou-născut, dar nimic care să mă ajute să-mi fac copilul să nu mai plângă atât de mult, mai ales noaptea.
Nici nu știu cât am dormit în prima săptămână acasă cu bebe, poate mai mult ziua când nu mai plângea el și dormea câteva ore. În săptămânile 2 și 3, nopțile albe au continuat, dar, parcă băiețelul meu dormea ceva mai bine. În schimb se învinețea. Dar nu era învinețeala aceea de la plâns, era vântăt uneori pur și simplu.”
- CITEȘTE ȘI: Povestea depresiei mele. „Simțeam că merg pe o gheață subțire și vedeam bezna de sub ea”
Pacient la cardiologie din prima lună de viață
„Nici nu avea o lună de viață când a făcut iarăși o febră mare, de 42 de grade și am fugit speriați cu el la camera de gardă. Aici l-au diagnosticat cu pneumonie interstițială și ne-au internat într-o rezervă peste noapte.
A doua zi, la vizita de dimineață a fost văzut de o doamnă doctor cu specializarea cardiologie, care mi-a pus multe întrebări despre stara copilului, despre cum au decurs primele săptămâni acasă, ne-a dat să facem niște investigații și cam atât pentru moment.
Îmi era teamă că am făcut eu ceva greșit, că nu am știut cum să am grijă de minunea mea, că e vina mea pentru că Luca nu se simțea bine și se chinuia atât de tare. Frământată de aceste sentimente, am ațipit cu puiul meu în brațe cam două ore și ne-a trezit doamna doctor cu care ne văzusem la prima oră.
Mi-am cerut scuze că m-a găsit adormită, dar dânsa mi-a vorbit cu blândețe și mi-a pus întrebări despre cum a decurs sarcina, nașterea, dacă mi s-a spus ceva la naștere sau în zilele în case fusesem internați, legat de vreo posibilă problemă a copilului.
I-am spus adevărul: NU! Nu numai că nu am aflat nimic de starea copilului meu, ci, mai mult, niciun cadru medical nu ne vizitase. Dar au venit să-i facă vaccinurile obligatorii pentru nou-născut. Doamna doctor mi-a spus că nașterea cu dublă circulară în jurul gâtului i-ar fi putut pune viața în pericol, că, pe lângă pneumonia interstițială pe care o avea acum , el s-a născut, de fapt cu o malformație congenitală la inimă, că are DSV și DSA – defect septal ventricular și atrial, care, în cazuri fericite se închid de la sine, dar există și posibilitatea de a ajunge la operație.
Am crezut că-mi fuge pâmântul de sub picioare, am izbucnit în plâns, tremuram și nu mai puteam gândi logic: copilul meu mult așteptat, care abia împlinise 3 săptămâni de viață, sufera de o afecțiune cardiacă. Atunci am realizat că atunci când plângea, el se învinețea la degete, foarte tare în zona buzelor, și pe piele, în general, dar mă gândeam că având tenul mai închis, este normal să fie așa.
Am rămas mută, surdă, speriată și îngrijorată: oare cum va fi viitorul copilului meu după un asemnea diagnostic? Am stat două spătămâni internați, iar doamna doctor l-a luat în evidență pe Luca să-l supravegheze de acum înainte.”
Partea cea mai grea a poveștii noastre a început după externarea din spital.
Au urmat multe internări la intervale scurte de timp (cam la 2-3 spătămâni), pentru că, pentru că, fiind cardiac, făcea viroze respiratorii cu febră foarte mare, pneumonii, roșu în gât și-n starea lui nu puteam evita spitalul. Viața noastră eram cam așa: o săptămână acasă, două-trei săptămâni în spital, stres, plâns, suferință și durere. Nu credeam că atunci când voi deveni mamă viața mea va arăta așa.
Ana Nițu, mama lui Luca
Înainte de a împlini 2 luni, medicii mi-au spus că Luca e suspect de leucemie
„Controalele la inimă erau din 3 în 3 luni, iar aproape de 2 ani, medicii mi-au spus că fiul meu ar fi suspect de leucemie. Simțeam că mor! Alte analize, investigații, nu mai puteam să mă uit la trupul lui mic plin de ace. Nu era drept ce mi se întâmpla, pur și simplu nu era corect ca eu și copilul meu să trecem prin toate astea. La un alt control medicii mi-au spus că Luca suferă și de ectopie bilaterală.
Nu știu cum să vă spun că simțeam toate acește vești, ca un cuțit în inimă era fiecare suspiciune nou-auzită. Acești doi ani au fost extrem de grei, am stat mai mult prin spitale decât acasă, am plâns mai mult decât am zâmbit, am suferit și n-am dormit bine nici măcar o noapte.
Suspiciunea de leucemie cu un virus spenomegalic a fost eliminată în urma unor analize amânunțite și am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Dar mai rămâseseră două: malformația la inimă și ectopia; despre care medicii îmi dăduseră speranțe că se vor rezolva de la sine după vârsta de 2 ani și nu va mai fi nevoie de intervenții chirurgicale.
Pe lângă perioada grea a primilor doi ani din viața copilului meu cu văceli, virusi, febră mare și suspiciuni de boli grave, copilul meu mânca bine, i-am început diversificarea la 6 luni, și se dezvolta destul de bine.
Mergeam în continuare la 3 luni la control și, de fiecare dată așteptam vestea cea mare, să mi se spună că găurile din inimimioara lui s-au închis, iar copilul meu s-a vindecat și poate avea o viață normală, ca a copiilor de vârsta lui; și, voiam de asemnea să mi se spună că testiculele lui au coborât în scrot d ela sine și nu va fi nevoie nici aici de o intervenție medicală. Dar speranțele mele se năruiau de fiecare dată și continuam tratamentele și controalele, că altceva nu știam ce să fac pentru copilul meu.
Pentru ectopie (să coboare testiculele în scrot) a urmat un tratament injectabil, câte 6 saptămâni, câtev 2 doze diferite și-l chinuiau în continuare de mi se rupea sufletul în două. Cu toate aceste tratamente problema nu și-a găsit rezolvare. 2 ani de zile l-am ținut numai în brațe, nu l-am lăsat în grija lui nici măcar un minut.
Evident că-n acea perioadă eu nu lucram, fiind în concediu post-natal, iar soțul meu se lupta singur cu toate cheltuielile casei, avea o agenție imibiliară și se străduia să încheie cât mai multe contracte pentru a acoperi toate chestuielile cu utilitățile, chiria și spitalizările copilului. S-a descurcat de minune, nu ne lipsea nimic din punct de vedere financiar, dar sănătatea lui Luca nu dădea semne de ameliorare. Dragul de el, chiar în ziua în care a a împlinit 1 anișor a făcut brusc febră mare (40 de grade) și a stat chiar și atunci pe un pat de spital.”
Din rău în și mai rău
„Așteptam cu nerăbdare controlul de la vârsta de 2 ani, când speram că vom afla că toate aceste necazuri au dispărut de la sine și vom intra și noi într-o normalitate. L-am pus și pe soțul meu să-și ia o zi liberă și să mergem împreună la doamna doctor.
Dânsa a început să-l consulte, i-a făcut un eco-Dopller, iar eu și soțul meu stăteam tăcuți, așteptând cu sufletul la gură o veste bună. Doctorița ne-a spus că are să ne dea două vești: una bună și alta mai puțin bună. Vestea bună era că cele două găurele de dimensiuni diferite se închiseseră fără să mai fie nevoie de o intervenție chirurgicală.
A doua veste, cea mai puțin bună a fost de fapt o recomandare de a merge la unul dintre cele două Institute Naționale de inimă (Cluj sau Târgu Mureș), pentru a primi un diagnostic precis a strării actuale a copilului nostru.
Cum am ajuns acasă, am pus mâna pe telefon și am sunat la Cluj, prezentând toate actele medicale ale copilului și le-am cerut răgaz de câteva luni, dacă situația o permitea să nu mai auzim de doctori, de spitale, de ace, de internări. Am vrut pur și simplu după 2 ani de chin să ne bucurăm și noi de o viață în trei așa cum visasem.
Medicii ne-au oferit un răgaz până ce Luca a împlinit 4 ani, dar în timpul acesta am mers din 6 în 6 luni la control cu el la noi, în Sibiu. Da, tot au mai fost episoade de viroze, de febră, de răceli, dar deja ne obișnuisem cu ele.”
Copilul meu trebuia operat urgent
„Pe 20. 07.2011 ne-am luat inima în dinți și am plecat spre Cluj, la clinica CarioMed unde aveam recomandare. Eu mai râdeam, mai glumeam, încercam să fac băiatul să se simtă bine, soțul meu nu era așa optimist ca mine, era sobru, trist, speriat. Cum am intrat pe ușa clinicii și am fost poftiți să așteptăm ne-au copleștit emoțiile de odinioară, și am început să ne rugăm cu disparare la Dumnezeu să primim o veste bună.
Aici l-a consultat doamna doctor Simona Oprița, i-a făcut ecografii, a verificat documentele medicale cu care venisem de la Sibiu, ne-a pus alte întrebări despre naștere, dezvoltare, etc. Așteptam concluziile finale, așteptam o veste bună. Dar nu a fost deloc așa, din păcate.
Într-adevăr, Luca scăpase de DSV și DSA, însă, din cauza răcelilor, virozelor și pneumoniilor repetate copilul meu căpătase o stenoză pulmonară supravalvulară din cauza efortului inimii și a ventriculilor de a pompa sânge spre aorte, plâmâni și înapoi. Intervenția chirurgicală era iminentă și puteam să alegem între Cluj, Târgu Mureș sau București (Fundeni).
Ana Nițu, mama lui Luca
„Auzind toate astea efectiv am înnebunit în acea clipă și nu-mi mai doream absolut nimic. Când am plecat de acolo nu mai râdea nimeni, nu mai scoteam niciunul niciun cuvânt. Bine că a adormit copilul, că pur și simplu nu eram în stare să mai schițez niciun zâmbet. Ai noștri ne sunau în disperare, voiau să știe ce ne-a spus medicul, dar nu am fost în stare să vorbesc cu nimeni. Eram supărată pe toți și pe toate, eram supărată și pe Dumnezeu.”
„Soțul meu se schimba în fiecare zi în relația cu mine și copilul nostru”
„A doua zi mi-am dat seama că viața merge mai departe și trebuie să lupt pentru copilul meu. Atunci am realizat că în tot acest timp soțul meu se schimbase destul de mult. Parcă se temea să stea în preajma băiatului, sau pur și simplu parcă nu voia să știe de vreo problemă, muncea zi și noapte, mai ales că-n 2009 agenția lui imobiliară a dat faliment și a început să facă taximetrie ca să ne putem descurca cu banii.
Întorși de la Cluj, am început să caut soluții ca fiul meu să nu fie operat pe cord deschis. Am început să mă cert cu soțul meu din ce în ce mai des, uneori chiar de față cu copilul; iar el, micuțul începea să plângă până se învinețea. De multe ori îl luam afară și-l țineam departe de toate astea.
Era o perioadă foarte grea pentru noi ca familie. Certurile veneau de la neajunsurile vieții de zi cu zi, de la problemele de sănătate ale copilului, de la faptul că soțul meu stătea din ce mai înce mai puțin timp cu noi, iar când era acasă voia doar liniște, somn și mâncare.
Eu am ales să-mi dedic tot timpul copilului meu, să-l distrez, să-l duc în parcuri, să mănânce bine, să fie fericit. Devenisem obsedată de el și de faptul că aș putea să-l pierd în orice clipă.”
„Am refuzat operația clasică”
„La recomandarea tatălui meu, am făcut o programare și la Fundeni. Am ajuns acolo pe o zăpadă imensă, pe 7 decembrie 2012 și am așteptat ore-n șir până ne-a venit rândul la consultație, pentru că erau copii veniți din toată țara.
I-am prezentat doameni doctor întregul dosar medical de la naștere și până în prezent, i-a făcut un EKG, Eco-Dopller, măsurători, dar dagnosticul era aceași: Stenoză pulmonară supravalvulară și trebuia operat cât mai repede, pentru că deja avea 5 ani și timpul trecea în defavoarea lui.
La București nu aveau atunci aparatura necesară pentru operații pe cord la copii și ni s-a recomandat să mergem la Târgu Mureș. I-am zis soțului meu să vândă un teren pe care-l aveam să ne construim cândva o casă, dar el a refuzat categoric.
Luca ajunsese la vârsta la care trebuia să meargă și el la grădiniță, chiar dacă pe exterior arăta normal, pe dinăuntru era o bombă cu ceas. A rezistat doar două zile în colectivitate, pentru că plângea foarte mult și-mi era teamă să nu pățească ceva. Așa că l-am retras pentru o perioadă și, pentru că devenisem agent imobiliar, îl luam cu mine la întâlnirile cu clienții și chiar îmi aducea noroc!”
O primă rază de speranță
„La 6 ani Luca a cerut singur să meargă la grădiniță și, văzând că se descurcă, l-am înscris din nou să se bucure și el de o copilărie normală. Lângă grădinița lui era o tipografie și le-am bătut la ușă cerând să mă angajeze și pe mine și chiar m-au luat. Copilul era la grădiniță până la 12.00, eu ieșeam de la muncă la 15.00, iar el stătea cu bunicul său patern timp de 3 ore. Am ținut-o așa timp de 1 an de zile, timp în care eu tot căutam soluții să-i rezolv problema la inimă, fără a fi operat pe cord deschis.
Dar uite că Dumnezeu nu doarme și îți scoate în cale oamenii potriviți la momentul potrivit! Patronul tipografiei a avut ocazia să-l cunoască pe Luca și să ne afle povestea și ne-a sugerat să mergem cu el la București, la o clinică privată.
Mi-au făcut programare și am plecat singură cu Luca, pe un ger de ianuarie, iarăși plină de speranță. În autogară mă aștepta tatăl meu, care mereu era acolo, să ne aștepte, cu ochii în lacrimi, plini de emoție, să mă vadă pe mine și nepotul lui preferat, să se joace, să se bucure unul de celalalt.
A doua zi am mers la clinică, unde am întâlnit oameni drăguți și empatici, cum nu mai găsisem până atunci. Ne-a întâmpinat o echipă formată de 3 medici: unul ne punea întrebări, altul îl consulta și al treilea studia dosarul medical al copilului de la naștere și până în prezent. După toate aceste discuții, echipa s-a retras pentru a se pune de acord ce să-mi spună.
Când au revenit, mi-au spus că boala copilului meu avansase destul de mult și că trebuie operat de urgență, că au mulți pacienți în așteptare. Clinica forma grupe de 5-10 pacenți pe care-i opera un medic renumit la un interval de 3-6 luni. Medicul venea din altă țară, iar operația era minim invazivă, nu o tăietură cum mi se spusese până atunci. Intervenția avea să se facă prin artera femurală, exact ce așteptasem eu în toți acești ani să aud că se poate pentru copilul meu.”
„Am leșinat când au auzit cât costă operația copilului meu”
„Fiind clinică privată, intervenția costă, iar când mi-au spus că trebuie să scot din buzunar 5.000 de euro, am leșinat la propriu, pentru că nu știam de unde aș putea scoate eu o sumă atât de mare. Clinica avea și o fundație și oamenii de acolo mi-au explicat că pot cere firmelor sau persoanelor înstărite să doneze pentru copilul meu.
Chiar dacă aveam doar o lună la dispoziție am simțit că pot face asta, pentru că, în sfârșit găsisem o soluție la problema de sănătate care ne chinuia de atâția ani.
Am stat de vorbă mult cu tatăl meu, de care eram foarte apropiată, mi-a dat multă putere. Chiar dacă familia soțului din Sibiu sau sora mea din Franța erau cu toții foarte interesați de situația copilului meu, nimeni nu s-a oferit să mă ajute.
Luca începuse clasa întâi, iar, în orele în care el era la școală, eu împărțeam flyere și formulare pentru donații să strâng bani să salvez viața copilului meu. Nu a mers nimeni cu mine. Eu singură, printre străini, cerând o mână de ajutor ca fiul meu să trăiască.
Au trecut 2 săptămâni și-n conturile fundației nu ajunsese niciun bănuț pentru copilul meu ca să poată fi operat. Tata mă sfătuia să nu-mi pierd speranța, să mă rog în continuare, că voi reuși, dar timpul trecea și nimeni nu mă ajuta.
Iar l-am rugat pe soțul meu să vândă acel teren ca să salveze viața copilului nostru, dar el a rămas de neînduplecat. Ne-am certat foarte tare în acea zi. Pur și simplu nu-l puteam înțelege cum poate refuza să mă ajute, să-și ajute propriul copil. Argumentul lui era că Luca putea fi operat gratuit la Târgu Mureș, dar acolo i s-ar fi făcut operația clasică, pe cord deschis.
În timp ce urlam unul la altul Luca a venit la mine și m-a luat strâns în brațe și mi-am dat seama că trebuie să mă opresc, să liniștesc băiatul și l-am scos afară la copii. Noaptea îl țineam strâns în brațe, îi ascultam fiecare respirație, nu puteam să dorm, nu știam ce să mai fac să fac rost de cei 5.000 de euro.”
Dumnezeu nu te lasă la greu
„Într-o noapte când soțul era la muncă, iar Luca dormea adânc, eu eram chinuită de insomnii, mi-a venit în minte o reclamă pe care o tot auzeam la televizor cu o fundație care ajută cazuri disperate ca al nostru. Am intrat pe Google, le-am căutat datele de contact și le-am scris un mail din suflet în care le-am spus toată povestea mea și a lui Luca. M-am culcat la loc, visând la momentul în care mă vor suna.
Dimineața mi-am dus copilul la școală și eu m-am întors acasă și l-am sunat pe tatăl meu, pentru că eram tare neliniștită că nu știam cum să fac rost de banii necesari pentru operația fiului meu. Tata mi-a zis să mă rog în continuare la Dumnezeu, să nu-mi pierd speranța. Când eram în apel cu el văd că mă sună un număr cu prefixul 021 și mi-am dat seama că mă sună cineva de la București.
Am închis repede apelul cu familia mea și am răspuns: era ora 8.30 și mailul îl scrisesem cu o noapte înainte! Era cineva de la fundație care m-a rugat să-i spun toată povestea noastră, m-a întrebat de unde suntem și mi-a explicat că vor trimite o echipă de filmare să ne facă un filmuleț pe care îl vor difuza la televizor pentru a strânge cât mai repede banii necesari.
După ce am închis telefonul am început să plâng de fericire că Dumnezeu mi-a ascultat rugămințile și am intrat într-o biserică veche și am plâng o oră întreagă în fața icoanelor cu Iisus și Fecioara Maria.
După ce Luca a ieșit de la școală mi-am sunat familia și apoi am mers în vizită la rudele soțului meu să le dau vestea cea mare și am stat cu ei de vorbă până pe la 6 seara.”
„În loc să mă susțină, soțul meu mi-a învinețit ochii”
Toată lumea aflase, mai puțin soțul meu, care, când m-a văzut mi-a făcut un scandal de zile mari că am cheltuit ultimii 30 de lei din casă pentru dulciuri pentru copiii cumnatei în loc să-i cumpăr lui țigări.
M-a lovit destul de tare în acea noapte, dar am avut puterea să-i zic să iasă din casă, să nu mai facă scandal, că moare copilul din vina lui. Am blocat ușa și i-am sunat pe toți cei din familia lui să le spun ce mi-a făcut.
În noaptea aceea mi-am dat seama că noi doi nu mai avem un viitor împreună și am început să-mi strâng bagajul să plec cu Luca la București. Am știut că nu mă voi mai întoarce niciodată la el, nu pentru că dăduse în mine, ci pentru că în ultimii ani nu-i păsase de propriul copil.
A doua zi, la 5 dimineața a venit fratele lui după noi. Eu aveam deja ochiul vânăt și umflat de la lovitura primită. Am trezit copilul ușor, ca să nu-l sperii și i-am spus că mergem la București, să locuim cu mamaie și cu tataie. Soțul meu nu știa nimic, pentru că era la muncă, iar fratele lui nu-i spusese că vine să ne ajute.
L-am sunat totuși să vină acasă, să stăm de vorbă. I-am zis de mail, de filmare, de fundație și imediat a ripostat că nu este de acord. ”
Bineînțeles că m-am enervat, văzând că nici în al doisprezecelea ceas nu este alături de copilul lui; dar m-am trezit într-o rafală palme și de pumni în cap. M-am apărat și eu cum am putut, și, deodată l-am văzut pe Luca învinețit și încremenit într-un loc. Plângea și țipa, iar noi ne băteam inconștienți că putea copilul să facă un șoc care să-i fie fatal pentru inimă.
Ana Nițu, mama lui Luca
„Am luat copilul în brațe și am vrut să sun la poliție, dar nu am mai apuct că mi l-a luat el și l-a aruncat pe jos. Cu chiu cu vai, am ajuns la autogară și ne-a dat el 100 de lei să ne cumpăram bilete și ceva de mâncare pentru Luca pe drum și am sunat-o pe mama să-l trimită pe tata să ne ia de la autogară.
Când m-au văzut părinții mei bătută, cu un geamantan de haine după mine și le-am spus tot adevărul, au fost de acord cu decizia mea de a nu mă mai întoarce înapoi după 13 ani de casătorie.”
„Am reușit să strâng în câteva zile banii pentru operația copilului”
A doua zi am sunat la Fundație, le-am dat adresa părinților mei să ne ia la sediul lor pentru filmare, mi-am dat cu mult fond de ten ca să-mi ascund vânătăile și le-am spus cu toată sinceritarea povestea mea și a copilului meu.
În două zile filmulețul era pe post și lumea a donat pentru cazul nostru. N-am cuvinte suficiente să mulțumesc celor care au dat din puținul lor banuți pentru copilul meu. Datorită lor, Luca al meu este astăzi în viață. În aproape o săptămână Fundația a strâns banii necesari operației și i-au făcut deja programare, doar că era nevoie să vină și soțul meu, pentru că așa era procedura. L-am sunat și a venit, dar părinții mei nu au vrut să-l primească în casa și-n curtea lor.
În dimineața zilei de 20 mai 2015 am plecat la clinică împreună cu mama și soțul meu, plină de emoție, de frică și de speranță. Am mers cu Luca în salon și am așteptat echipa medicală. Au venit 4 medici, unul dintre ei era grec și conducea echipa, iar în acea zi mai opera 6 copii.”
Luca a primit o nouă șansă la viață
„Din când în când era luat câte un copil și dus în sala de operație și simțeam așa, un gol în stomac de ficare dată. La ora 15 i-a venit rândul și copilului meu și am simțit că-mi iese sufletul din mine când a plecat spre sala de operație.
După 3 sferturi de oră apare o asistentă împingând patul mobil pe care Luca era așezat, avea o perfuzie pusă. Copilul meu zâmbea și avea o stare generală bună, cerea apă și mâncare, iar eu îl pupam în continuu și râdeam cu lacrimi.
O singură zi a fost internat și s-a stabilit să vină la control din 3 în 3 luni. Din clipa aceea totul a fost bine. Am căutat o școală în cartierul părinților mei și mi-am transferat copilul la începutul semestrului al doilea, la școala 144, unde Luca al meu a fost primit cu multă căldură.
Aveam în sfârșit o viață normală: fără pastile, fără doctori, fără spaimă în suflet. Stăteam la părinții mei, Luca mergea la noua lui școală, eu m-am angajat la un aprozar din zonă, ca să fiu aproape de copilul meu. Nu avem multe, dar aveam totul: copilul meu era sănătos și nimic altceva nu mai conta.
Între timp, soțul meu realizase ce pierduse și tot insita să ne împăcăm, dar l-am refuzat categoric după fiecare discuție. Când a venit vacanța de vară l-am lăsat pe Luca să meargă 1-2 săptămâni la Sibiu, la tatăl lui pentru că-i era dor de el.
Eu mi-am văzut de serviciu, de rutina mea zilnică și așteptam să treacă mai repede timpul să se întoarcă Luca acasă pentru că nu eram obișnuită să stau departe de el.”
„La 6 luni după operația lui Luca l-am pierdut pe tata”
„Pe 5 iulie, de ziua mea, când am ajuns de la muncă acasă la ai mei, tata nu se simțea prea bine. Era slăbit și a zis că l-a prins o ploaie puternică și probabil că a răcit și l-am lăsat să se ohihnească. A doua zi dimineață când am ieșit în curte am văzut sânge din loc în loc și mama mi-a spus că tata scuipă sânge. Am chemat imediat ambulanța, mi-am dat seama că ceva nu este în regulă.
Lui i-au spus că e o bronșită, dar mie mi-au zis să-i fac investigații amănunțite, pentru că e posibil să aibă cancer într-o formă avansată. L-am dus a doua zi pe Viilor și i-am făcut o radiografie și ne-au spus că are o pneumonie și i-au dat antibiotic. Tata nu era deloc bine, așa că am reușit să-i facem un CT la spitalul Bagdasar Arseni și așa am aflat că are cancer.”
Mi-am anunțat frații să vină în țară că tata nu mai are mult de trăit, mi-am sunat soțul să-l aducă pe Luca la București, să-l prindă pe tata în viață, iar pe 1 august, la numai 6 luni după ce Luca fusese operat la inimă, spirjinul meu cel mai mare pe lumea asta, a murit. Eram pur și simplu distrusă: el fusese acolo lângă mine de câte ori simțeam că nu mai am putere, el m-a învățat să mă rog și să mi-mi pierd credința, el m-a iubit, el acum nu mai era lângă mine.
Ana Nițu, mama lui Luca
O nouă viață, un nou început
„Mi-am revenit greu după dispariția tatălui meu. Luca m-a învățat că viața merge înainte și trebuie să merg mai departe de dragul lui. Fratele meu mai mic avea un apartament închiriat pe care nu-l folosea că era mai mult la muncă în Franța, cu sora noastră care e stabilită acolo și a spus că pot sta cu Luca acolo, să aibă copilul condiții mai bune de trai.
Băitul meu începea clasa a doua, noi începusem o nouă viață, chiar dacă dorul de tata nu dispăruse, reușitele copilului meu îmi dădeau energie să merg mai departe. M-am implicat și mai mult în viața lui, în relația cu noua lui școală în activitățile pe care le organiza învățătoarea împreună cu elevii și părinții și am descoperit, cu fiecare zi care trecea, că viața poate fi și altfel.
Soțul meu a încercat să se mute în București și chiar am avut două tentative să fim din nou o familie, dar am realizat că nu vreau să mă mai întorc la viața dinainte, că vreau să-mi cresc copilul în liniște și armonie, în normalitate, chiar dacă eu sunt singură. Important este la fiul meu să nu mai asiste la certuri și bătăi, să aibă și el o copilărie fericită.
A mai trecut prin două operații de atunci (ectopia bilaterală și sinusuri), dar, cu ajutorul lui Dumnezeu a fost totul bine. Acum Luca este un adolescent în toată regula, a luat cu nota bună Evaluarea Națională și a intrat la liceu și sunt foarte mândră de copilul meu.
Cât despre mine, după două încercări eșuate de divorț la notar, după 7 ani am reușit să depun la tribunal actele. Luca ține legătura cu tatăl lui, pentru că așa este firesc, merge la el în vacanța de vară și-l mai ajută material din când în când. Eu sunt tot în umbra copilului meu, cu gândul la sănătatea lui fizică și emoțională, încerc să țin pasul cu tot ce presupune adolescența lui, transformările prin care trece la această vârstă.”
