Cu două zile în urmă am ajuns la Spitalul Floreasca cu o durere severă în zona șoldului, dar am fost trimisă acasă fără un calmant, pentru că „la ortopedie nu se dau calmante”. Este a doua oară în acest an când familia mea nu primește îngrijirea necesară la același spital. Într-o țară în care mamele sunt obligate să devină medici peste noapte, în care se moare cu zile și se taie burse „pentru eficientizare”, sănătatea pare o ruletă rusească.
Am ajuns la Spitalul Floreasca cu o durere în zona șoldului care-mi bloca piciorul. Nici să calc pe el nu mai puteam. Era clar o criză de sciatică sau ceva apropiat – nu sunt medic, dar știu durerea aia care vine din măduva oaselor, care te trezește noaptea și te face să te rogi măcar să poți sta în picioare. M-au dus la ortopedie cu Salvarea, mi-au făcut o radiografie, iar apoi am primit… o foaie cu recomandări.
Am cerut un calmant. Ceva, orice, să pot merge. Răspunsul: „La ortopedie nu se administrează calmante”. Dacă vreau o injecție, trebuie să iau totul de la capăt – dosar nou, fișă nouă, alt triaj, la camera de gardă pe medicină generală, după colț. După colț! În același spital! Oare cât de absurd poate fi un sistem medical în care pentru o simplă injecție trebuie să faci din nou coadă, să te înregistrezi, să explici din nou, în altă cameră? Când ai piciorul blocat de durere, fix plimbatul dintr-un colț în altul e ce-ți trebuie.
Nu cer favoruri. Cer minimum de respect pentru contribuția mea
Nu vreau tratament special. Nu cer să fiu băgată în față. Dar când plătesc lunar pentru sănătate – ca toți salariații din țara asta – nu e prea mult să cer o injecție cu antiinflamator atunci când corpul meu urlă? Nu e prea mult să întreb de ce, într-un spital ca Floreasca, trebuie să „alegi” între specialitatea care îți diagnostichează durerea și specialitatea care îți oferă tratamentul? Nu era nimeni care să poată suna, întreba, chema un coleg din camera de gardă generală? Să-ți spună că „nu se poate” fără să încerce nimic seamănă mai degrabă cu o resemnare colectivă decât cu medicina de urgență. Ce fel de sistem am construit? Unul în care oamenii sunt împărțiți în pacienți „ai noștri” și „ai lor”, chiar în același spital?
- CITEȘTE ȘI: Spitalul pentru copii cu boli grave, construit din donații, a fost inaugurat. Are cinema și loc de joacă
Nu e prima oară. Și e tot mai rău
În martie, tot Floreasca. De data asta, cu fiica mea. Avea nevoie de o ecografie. Ne-au chemat, am stat, am așteptat. N-aveau medic la ecograf. Asta a fost explicație. Acum, câteva luni mai târziu, tot acolo, altă nevoie medicală, altă respingere pasivă. Două cazuri din două. La un moment dat nu mai poți să spui „am avut ghinion”. Devine clar că sistemul e făcut să nu funcționeze. Și să te învețe să nu mai întrebi. Să pleci acasă. Să-ți tratezi singur criza de sciatică sau să faci pe detectivul medical pentru copilul tău. Nu avem un sistem de sănătate, avem un labirint în care te învârți până te resemnezi.
Nu doar bursele lipsesc. Nu doar respectul e mort demult. Lipsește și empatia
Știu, știu. Toată lumea e în stradă: bursele se taie, femeile sunt ucise zilnic, iar prețurile cresc ca în vreme de război. Dar să nu uităm că sistemul medical e parte din același eșec. Aceeași logică: tu plătești, dar când ai nevoie, ți se spune că nu se poate. Nu există. Nu acum. Nu aici. Poate mâine, poate în altă parte, poate dacă ești mai norocos. Sau dacă nu ai piciorul blocat. Sau dacă îți permiți să te duci la privat. Eu n-am avut noroc. Nici azi, nici în martie. Și e clar că data viitoare, dacă vine, vine tot așa: fără calmant, fără empatie, fără o voce care să-ți spună „da, putem încerca să ajutăm”.
Un scaun cu rotile, pentru că n-avem tratament
Am cerut injecții. Nu ca moft, ci pentru că deja stomacul îmi dădea semne că n-o să mai suporte multe pastile. Luasem Brufen oral și durerea din șold se mutase în burtă. Am rugat, politicos, dacă pot primi tratament injectabil. Răspunsul? O întrebare care s-a vrut grijulie, dar a sunat mai degrabă ca un test de anduranță: „Păi… și nu va fi greu să mergeți să vi le faceți?”, cu o privire aruncată spre modul în care mă țineam de marginea patului, încercând să-mi trag un picior pe care nu-l mai simțeam ca fiind al meu.
Am spus că mă descurc. Că am pe cineva care mi le poate face acasă. Dacă nu spuneam asta, sunt convinsă că plecam doar cu un nou rând de antiinflamatoare orale, ca să distrugem cu meticulozitate și stomacul, după coloană.
Apoi, momentul de apogeu tragicomic. Am primit scrisoarea medicală — o hârtie care semăna mai mult cu o foaie de parcurs decât cu un plan de tratament — și m-am ridicat. Nu chiar „m-am ridicat”, mai degrabă am început să mă târăsc pe hol, ținându-mă de pereți ca un personaj dintr-un film mut despre abandon.
Doctorul a ieșit și el din cabinet. M-a văzut. Și, dintr-o dată, a apărut empatia de final de tură: „Nu v-ar ajuta un scaun cu rotile până la ieșire?” M-am uitat la el, am zâmbit încruntat și i-am răspuns: „O, ba da… mai ales dacă asta e tot ce pot primi de la sistemul medical în seara asta.”
Moartea domnului Lăzărescu… episodul 2025
Știi ce e cel mai dureros? Că nu pot nici măcar spune că sunt singura. Că povestea mea e una rară. Nu e. România e plină de Lăzărescu – oameni care ajung la urgență și sunt plimbați, ignorați, tratați ca niște deranjuri birocratice în loc de ființe în suferință. Filmul Moartea domnului Lăzărescu, făcut acum aproape 20 de ani, părea o tragedie absurdă, o hiperbolă artistică. Dar astăzi? Azi e realitate pură.
Am fost și eu, în 2025, un alt „domn Lăzărescu”. Cu o criză de sciatică, cu o durere cruntă și cu sistemul care îmi spunea, calm, „mergeți după colț, poate acolo vă ajută cineva”. În același spital, în aceeași Românie. Să fi trecut două decenii de la filmul ăla și să nu se fi schimbat absolut nimic?! Nici în empatie, nici în comunicare, nici în infrastructură, nici în conștiință?
