Ziua de 1 iunie nu era liberă când eram noi copii – poate doar dacă pica într-o duminică (Vă amintiți? Și sâmbăta se mergea la școală!). Dar știu sigur că în satul meu din Dobrogea, la începutul verii, când se coceau cireșele, era Duminica Mare. Ei bine, duminica asta nu era ca nicio altă duminică. Era magică pentru noi, toți copiii (chiar și pentru oamenii mari). Veneau „călușeii” în sat și era zi de bâlci.
Bâlciul se întindea cât era Centrul de mare – adică drumul principal cu două benzi de drum pavat cu granit. Toată lumea din sat venea să vadă tarabele întinse de o parte și de alta a bordurii de pe marginea drumului, să se vadă cu unii, cu alții și să se plimbe „deal-vale” (n-am înțeles niciodată de ce se zicea așa, strada e foarte-foarte puțin în pantă).
Caruselul și toate minunile de Duminica Mare
Pentru noi, copiii, strada principală devenea un fel de „dumbrava minunată”: tarabe cu tot felul de jucărioare, tuturugi, mingiuțe colorate umplute cu rumeguș, atârnate de-un firicel de elastic, moriști de vânt, acadele lipicioase (sugiucuri de la turci) și nelipsita vată de zahăr, care se topea pe obraji și ne lăsa în urmă cu niște mustăți dulci. ‘Nea Nicoletto (italianul celebru în zonă pentru negoțul lui) era în mare vervă. Ne ademenea cu vocea lui jovială să mai bem un suc (cel mai bun suc din lume, cu sirop preparat în casă), să mai luăm un sifon sau o înghețată. Și ce înghețată! Cu gust de fericire și lapte praf.
Atracția zilei – fără doar și poate – erau „călușeii” – acel carusel multicolor, spoit în vopseluri cu nuanțe vii (odinioară). Micile scaune atârnate de lanțuri scârțâiau la fiecare urcare și ne legănau până sus, deasupra copacilor. Pentru noi era motiv de adrenalină și veselie. Astăzi am numi asta „sport extrem”, aflat undeva între inconștiență și curaj.
Bani pentru vise dulci
Într-un an, de Duminica Mare, dis-de-dimineață, înainte de biserică, ne-au dat părinții bani de buzunar. Nu mai știu suma exactă, dar țin minte că mi s-a părut o avere. „Mergeți în centru și cumpărați-vă ce vreți de Duminica Mare”, ne-au zis. Iar nouă ne-a crescut inima cât o vată de zahăr. Aveam banii noștri! (să ne înțelegem, bani de buzunar primeam doar pentru colinde). Unde mai pui că nu aveam restricții pentru banii aceia: puteam să cumpărăm tot ce ne poftea inima!
Surorile mele erau mai mari, așa că știau mai bine să-și drămuiască banii. Frate-miu a zbughit-o pe poartă imediat ce au plecat părinții: deja calculase câte ture de călușei, câte înghețate și câte nebunii încăpeau în banii aceia! Eu am plecat cuminte spre centrul satului. M-am învârtit în roata cu lanțuri o dată. Apoi, am făcut de câteva ori turul târgului. Îmi plăceau mingiuțele acelea de rumeguș, nu zic. Fidget-spinnerele de azi sunt o nimica toată! Le învârteam și le suceam pe elasticul ăla până se rupeau cu totul. Și ne rugam să reziste învelișul de hârtie creponată cât mai mult cu putință. Ferească Sfântul să se fi spart în mijlocul casei! Ne punea mama să scuturăm covoarele până zburătăceam și ultimul fir de rumeguș!
Dar nu mi-am luat. Aveam banii mei, dar parcă nu i-aș fi dat pe ceva ce se putea strica atât de ușor. M-am mutat la altă tarabă. Parcă mi-ar fi plăcut o morișcă de hârtie colorată. Sau o tuturugă cu pană colorată în vârf. Dar cât m-ar fi ținut și acelea? Am mai văzut niște jucărioare: „Cam prea de copii mici!”, mi-am zis. Nici acadele nu voiam, nici altă înghețată. Pașii m-au dus în fața unei tarabe cu ciorăpei. Nu erau foarte multe variante, nici prea viu colorate. Dar nu-mi puteam lua ochii de la șosetele acelea „trei-sferturi”, albe ca spuma laptelui, cu elastic rezistent și cu model dantelat.
Șosetele pentru care țopăi de bucurie
Șosete?!? Sunt sigură că vă întrebați. Păi da, șosete: bune, noi, al căror elastic să nu fie lărgit pe nicio parte. Niște șosete doar ale mele! O pereche de șosete noi, doar pentru mine îmi doream – obișnuită fiind să primesc tot timpul haine de la surorile mai mari: frumoase, îngrijite, dar mereu purtate sau cu mici defecte. (Nici nu știți cu câtă ciudă îmi amintesc de zilele în care plecam la școală cu ciorăpeii ăștia trei sferturi, și nici nu făceam doi pași că elasticul prea larg de la un picior făcea ca șoseta să-îmi cadă până la glezne. Și o tot ridicam – până la exasperare – ziua întreagă!)
Am cumpărat, desigur. Și mi-au mai rămas niște bani! Când am ajuns acasă, mama a zâmbit, m-a lăudat, mi-a zis că sunt „un copil cumpătat”. Dar m-a încurajat să mă mai duc o dată la târg. Și să-mi cumpăr ceva bun, ceva dulce, ceva ce îmi doresc cu adevărat. Iar eu m-am dus. Am mai dat o tură „deal-vale” prin centrul satului. Dar m-am oprit tot la taraba cu șosete. Și mi-am mai luat două perechi: măcar să știu pe ce am cheltuit toți banii!
Copilul de ieri lângă copilul de azi
Așa am sărbătorit eu, la vreo 7-8 ani, Ziua Copilăriei: cu șosete albe și țopăind de bucurie. Nu eram săraci, nici bogați nu eram. Așa erau vremurile. Posibil să fi fost un copil prea matur pentru vârsta mea, însă atunci am înțeles că bucuria copilăriei nu are doar gust de zahăr sau ciocolată, că nu vine împodobită în toate culorile și nici cu sacul de jucării. Poate să fie albă și simplă, ca un banal elastic de șosete.
Anii au trecut. Duminica Mare se sărbătorește (din nou) în satul meu, deși nu mai are farmecul de altădată. Eu m-am mutat la oraș, așa că rar mai văd un bâlci viu colorat. Însă nu las niciodată ziua de 1 Iunie să treacă pe neobservate. Nu-i ofer copilului meu cadouri ca și când ar fi Crăciunul. Dar îi pregătesc mereu câte o surpriză. Are șosete – Slavă Cerului! – dar îi cumpăr o carte, o jucărie, plănuiesc o ieșire într-un loc pe care-și dorește să-l viziteze. Sau ne jucăm cât e ziua de lungă, toți trei – ca și când am redescoperi gustul copilăriei. Are bani de buzunar și o pușculiță plină. Însă nu e despre asta Ziua Copilului. Ziua asta specială o petrecem mereu împreună: sărbătorim și zâmbetul de pe chipul copilului, și bucuria din sufletele noastre. Mergem în parc, ne dăm în leagăne, suflăm puf de păpădie și ne punem dorințe, desenăm pe asfalt, mâncăm înghețată, ne alintăm și râdem mult.
Bucuriile nu se sparg și nu se topesc
E o zi în care încerc să-i arăt că e copil. Și cât de bine e să îți trăiești copilăria. Că putem lăsa grijile deoparte. Că lumea e bună, măcar pentru o zi. Și că părinții – adică noi – ne îngrijim și de copilul pe care îl ținem de mână, și de copilul interior – pe cât posibil.
Cred că 1 Iunie e despre bucurii simple. Despre părinți care se opresc din goana lor și se așază pe iarbă. Despre râsete și fotografii pe ascuns, fără filtre. Despre acele lucruri mărunte care nu se distrug, nu se udă, nu se consumă în 10 minute. Niște lucruri „albe”, pure, așa cum au fost pentru mine șosetele acelea.
Cel puțin așa îmi place mie să văd Ziua Copilului. Și ce bine-ar fi dac-am putea să o sărbătorim (ori să ne amintim de ea) în fiecare zi. Sper ca, peste ani, copilul meu să nu mai țină minte pe ce-am dat banii de 1 Iunie, ci cum ne-am ținut de mână prin parc, cum am făcut clătite împreună sau cum ne-am întins pe iarbă, pândind Luceafărul să răsară. Astea sunt bucuriile care nu se sparg ca o minge cu rumeguș și nici nu se topesc ca o vată de zahăr. E important să știe copiii că unele bucurii – cele mai simple bucurii – durează o viață.
