Trăim într-o epocă a dezinformării, asta e sigur. Între fake news, galopul Inteligenței Artificiale și pseudo-influenceri cu virale pe TikTok, ideea de fact-checking – sau căutarea adevărului, mai pe românește spus – pare o utopie.
Sunt zile, ca cea de astăzi, când noi și apropiații noștri pare că trăim realități paralele, deși facem parte din aceeași familie, suntem vecini sau colegi de muncă. Informațiile vin peste noi cu mare viteză, pe zeci de canale. Social media formează bule opace, care ne împiedică să vedem adevărul și (uneori) să gândim. Cum îmi dau seama ce e adevărat sau fals și cum îmi învăț copilul să nu cadă în capcana dezinformării? Cum îi dezvolt gândirea critică, atunci când școala eșuează? Știu că am la îndemână doar câteva instrumente, dar voi face tot ce îmi stă în putere să îl învăț să recunoască adevărul de propagandă și să se ferească singur de „lupul cel rău”.
Când eram eu mică, politica „se tăcea”
Când eram de vârsta copilului meu, nu se vorbea deloc despre politică, despre alegeri sau comunism. Despre lucrurile astea se tăcea, mai ales în prezența copiilor. Se tăcea mult, apăsător. Iar istoria din manuale era trunchiată astfel încât să fie pe placul „conducătorului iubit”. Abia după Revoluție aveam să aflu ce e acela un Parlament și ce face un Președinte: intrase în programa școlară „Educația civică”. Aveam o oră pe săptămână în care profa de istorie, încerca, fără să aibă manuale la dispoziție, să ne învețe despre democrație.
În trecut, copiii erau goniți din camera în care adulții vorbeau despre politică. Astăzi, dacă nu le arătăm cum se face și cu ce se mănâncă politica, riscăm să ne întoarcem de unde am plecat. Ce știe astăzi copilul meu? Că ne temem de rezultatele acestui tur de scrutin și că unul dintre candidați îl simpatizează pe Putin. Da, îi e teamă de Putin, așa cum îi e teamă și de război. Copilul meu a mers la vot ieri și a cerut să pună buletinele în urnă. Îi explicasem de acasă ce anume și de ce votăm.
Am ales să-i vorbim despre politică și despre alegerile pe care le facem, chiar dacă abia a împlinit 6 ani. Noi suntem prima sa fereastră către lume. Noi îi arătăm binele și răul, dincolo de cărțile de povești, sau ajutându-ne de ele. Mai în glumă, mai în serios, uneori poate fi mai simplu decât credem. Dacă privim situația politică de pe bătrânul continent, putem să spunem că – până ajunge la bunicuța, Scufița face niște alegeri care o pot duce direct în burta lupului rău.
Cum învățăm copiii să nu repete istoria
Putem găsi orice pretext pentru a-i învăța pe copii și adolescenți cum stau lucrurile pe lumea asta. E important să ne știe istoria, ce greșeli au făcut ai noștri sau „de la ce ni s-a tras”. Cred cu tărie că, dacă școala românească eșuează în continuare să îi învețe pe copii istoria adevărată, noi va trebui să le-o spunem. Cine au fost comuniștii, de la ce au pornit războaiele, ce sunt acelea pogromuri și de ce e interzis astăzi prin lege să fii fascist – sunt întrebări care, așa cum arată societatea noastră de astăzi – trebuie sădite în orice copil.
Știți care au fost cele mai căutate cuvinte pe dexonline.ro aseară? Legionar, suveranitate, antisemit, rusofil… Acestea sunt teme care trebuie discutate cu copiii. Eu de la bunica mea am aflat prima dată despre „haina verde”. N-a pomenit niciodată cuvântul „legionar”. Tot ce știam (și ce puteam pricepe la vârsta aceea) era că oricine a purtat-o a avut obrazul pătat. Neam de neamul tău era pomenit – în sat – cu acest păcat! Sunt teme grele, da, și va trebui să alegem vârsta potrivită pentru a le pune pe masă. Dar, ca și în cazul discuțiilor delicate despre părțile anatomice ale corpului, ține de „igiena morală” să știm de unde venim (noi, ca nație) și unde nu mai vrem să ajungem.
Copiii și gândirea critică în epoca TikTok
Eu am învățat abia la facultate (de Jurnalism) să verific o informație din 3 surse. Și, credeți-mă, în anii 2000 așteptam confirmarea să vină pe fax. Acum e mai ușor să căutăm informații, dar și să ne lăsăm păcăliți de ele. Desigur, nu pot să-i cer copilului să se comporte ca un jurnalist, nici la 6, nici la 14 ani! Dar pot să-i vorbesc despre dezinformare și fake-news, să îi spun cum se face fact checking, să îi numesc site-uri și ONG-uri care doar asta au ca scop – să ne ajute să discernem binele de rău. Pot să îi arăt care sunt mecanismele prin care se poate apropia (măcar un pic) de adevăr, atunci când ceva pare neverosimil, prea frumos să fie adevărat, cam alunecos sau prea „pe val”.
Pot să îl învăț în ce instituții, în ce canale de comunicare poate avea încredere. Sau pot să îi explic care e treaba cu algoritmii care „îți servesc” pe tavă teme pe bunul plac. Pot să mă joc – în funcție de vârsta celui mic – de-a avocatul diavolului, pot să îl pun să privească lucrurile din toate unghiurile și să încerce să argumenteze (ca la concursurile de dezbateri) și idei cu care nu e de acord.
Mă bucur enorm când aud despre profesori care fac asta, care pășesc dincolo de manual și îi învață pe copii să raționeze, să dezbată, să pună la îndoială, să cerceteze, să se opună și să își spună, argumentat, părerea. Dar dacă asta nu se întâmplă la școala copilului meu sau al tău – atunci tot noi suntem datori să îi învățăm. N-o să le cerem copiilor să facă filosofia, dar putem să le dăm instrumente cu care să citească adevărul sau minciunile de pe buzele oamenilor, indiferent că sunt sau nu candidați. Comunicarea și exemplul personal ne rămân cele mai bune metode. Doar așa vom crește o generație care-i învață năravul și știe cum să se apere de lup. Sau, în zilele noastre, de URS(S).
