În ultima săptămână din iulie am fost la Mamaia cu copilul meu-adult și cu soțul. Nu în Nord, că nu ne dau banii afară din casă, nici în sud, că deranj mare, să zicem că ne-am cazat în Mamaia-Mijloc. Am așteptat zilele astea ca pe un cadou, că e an greu pentru toată lumea, inclusiv pentru team Mihalcea și nu ne mai permitem huzurul de odinioară. Numai că, din cele 5 zile, doar prima și ultima le-am petrecut împreună la plajă, pentru că ne-a lovit – pe rând – o enterocolită cu simptome diferite. Unul a ajuns la Spitalul Județean, iar doi dintre noi la „Infecțioase”, în Constanța.
De prin iunie, pe David l-a apucat nerăbdarea: „Vreau în iulie la mare!”. Pentru noi, „la mare” este sinonim cu stațiunea Mamaia de ani buni. E fixația lui, e bucuria lui supremă, așa că nu negociem nici greci, nici bulgari, nici turci (am fost pe acolo, n-au primit note de trecere). Așa că, atunci când el spune „Mamaia”, noi spunem doar „când?”. Iulie. Iulie să fie! Deși iulie mai avea niște aniversări, niște rate, niște facturi… aia e. Când mergi la braț cu autismul prin viață, te bucuri că vrea să iasă din casă, strângi cureaua, suni un prieten și tot pleci.
Sunt Georgiana Mihalcea, o mamă de adult special. După ce am scris 5 ani serialul „La braț cu autismul”, public uneori articole cu aventuri din noua noastră etapă de viață, din dorința ca societatea să înțeleagă cum funcționează o persoană neurodivergentă și cine știe, poate chiar să-i pese de integrarea sa.
Prima zi a început bine, dar a avut un final neprevăzut
Am plecat luni, cu noaptea-n cap, să evităm traficul. Dar și alții au fost la fel de organizați ca noi, așa că am mers în tandem cu alte mii de mașini pe A2, de la 5 dimineața, să prindem și răsăritul pe drum, o altă idee fixă ce trebuie respectată de fiecare dată când mergem la mare. La ora cafelei, eram deja în stațiunea visurilor fiului meu, ne-am făcut check-in-ul și fuga la plajă. Evident că avem și o plajă preferată, „Soriso”, unde e lume civilizată, apa mică, nisip semi-fin și se ascultă doar jazz și bossa nova, adică exact ce trebuie unor minți însetate după liniște și relaxare.
Al meu soț dădea semne de oboseală, dar asta era destul de normal, după ce a condus cu noaptea-n cap de la București la mare. L-am lăsat mai liber, la umbreluță și două beri la draft, iar eu m-am bălăcit cu David cât a fost ziua de lungă. Am mâncat la o terasă la care mâncăm de obicei, am făcut un nani mic de prânz la hotel și am luat o gustărică din merindele aduse de acasă: un grătărel rece, o brânzică, pe care le avusesem pentru drum (și le ținusem la rece), dar nu apucasem să le consumăm. După-amiază, iar plajă, joacă, bucurie mare. La plimbarea de seară, soțul meu, Florin, deja începuse să rămână fără energie. Nu era de la bere, că din două pahare n-avea ce să-l tulbure. M-a strâns de mână la un moment dat și a șoptit doar: „Hai la hotel, că nu mă mai țin pe picioare”.
În paranteză fie spus, când ești părinte de copil-adult cu autism, nu urli în gura mare că ți-e rău, nu te văicărești, nu ceri imediat la medic. În primă fază strângi din dinți și faci cu ochiul celuilalt adult să preia frâiele și să „te acopere”. Așa facem de ani buni. De ce? David e „dotat” cu super-empatie și, dacă pe noi ne doare ceva, pe el îl doare de zece ori mai tare. Fac paranteza asta, pentru că e relevantă pentru toată pățania noastră.
Marți și miercuri, tati la hotel, noi la plajă și alte distracții
Din seara aia și până miercuri la ora 16:00, Florin n-a mai ieșit din cameră. Pur și simplu a zăcut, a dormit și a dat ture la baie. Eu și David am mers ca două zâne la plajă, seara la plimbare și m-am purtat cu el ca și cum lui taică-su i s-a desprins o unghie și așteaptă să cadă și de-aia nu iese din camera de hotel. „Da, tati e bine, vine după noi. Hai la plajă, în apă, la masă, la telegondolă, trenuț, City Tour…” Cu Florin stăteam pe mesaje non-stop, îi făceam scheme de tratament cu tot ce aveam la noi și nimic nu reușea să-l pună pe picioare. Miercuri, în ziua a treia, am sunat medicul de familie când David nu era pe fază. Mamă, ce mi-a făcut! Că de ce-l țin așa, că trebuie să-l duc la spital, să chem ambulanța, că-l bagă direct în gardă, că să-l bage pe antibiotice, că…
Încep negocierile cu David, așa, pe ocolite: că o fi, că o păți, că știi, că tati, de fapt, nu prea se simte bine, că trebuie dus la medic sau adus medicul la el… A fost cu cântec: spuma 1, spuma 2, spuma 3… abia l-am convins, marșând pe ideea că nu avea cine să ne filmeze când ne jucăm cu noua minge de plajă și, deci, tati trebuie „reparat” înainte să se termine sejurul.
Ajung la hotel, dau peste al meu, care nu prea era încântat de ideea de a chema ambulanța. Pfoaaaiii, ce fac eu cu ăștia doi? Simțeam că rămân fără aer, încercând să-l vindec pe unul și să-l țin în echilibru, de atâtea ore, pe celălalt. Am ieșit pe balcon și am sunat. Au venit oamenii cam în 30 de minute, foarte empatici și haioși, mi-au săltat omul și l-au dus direct la Spitalul Județean, la camera de gardă.
Îmi încerc norocul cu David să-l conving să mergem după tati. Se uită fix la mine și-mi spune că el a mai fost prin gărzi și știe că e plin de oameni agitați și nu merge: „Are Doamne-Doamne grijă de tati, nu!?”. Atunci am făcut o cruce și m-am dus să plimb copilul cu City Tour două ore, Mamaia–Constanța și retur (atât durează cursa, jur). Timpul trecea și al meu nu dădea niciun semn. Într-un fel era de bine, mă gândeam eu, că poate l-au luat la analizat prin gardă, pe de altă parte îmi bătea inima ca la balamuc de grija lui și zâmbeam la David, care era încântat de plimbarea cu autobuzul etajat.
Când eram prin dreptul Cazinoului, mă sună Florin: trecuseră deja trei ore și jumătate de când fusese lăsat în triaj și încă nu-i venise rândul. Era la capătul răbdării, chitit să plece de acolo. „Măi, omul lui Dumnezeu, stai acolo și repară-te, că iar o luăm de la capăt. Dacă iar ți-e rău, ce fac eu cu tine, cu voi?”. Degeaba! A luat un Bolt și a venit în Mamaia. Părea mai bine. Ce era să-i fac? E om mare, dacă el zice că e mai bine, înseamnă că o fi un sâmbure de adevăr, mi-am zis. Ne-am dus la culcare, cu gândul că răul a trecut, că mai sunt două zile să ne bucurăm toți trei de vacanță.
Joi: de la bal, la spital – cu copilul, de data asta
Joi dimineață, la 5, se trezește copilul și spune cu ochii mijiți: „Mă doare capul”. Deja simțeam că amorțesc, bănuiam cam ce poate urma. S-a ridicat să-i dau un paracetamol, dar s-a dus direct la baie să vomite. Și dă-i, și dă-i așa până pe la ora 8. L-am trimis pe Florin la plajă singur, să apuce și el câteva ore de… vacanță, iar eu am rămas să pun pe picioare copilul. Era moale ca o cârpă, moale de tot și întreba încontinuu cât mai durează până se face bine. Așa face de când era mic. De parcă, de la primul simptom, cineva pornește o numărătoare inversă și eu am puterea s-o văd și să știu exact cum revine la setările din fabrică.
A mai ațipit, a mai luat o gură de apă, a mai scos zece. Se face prânzul și începe să plângă de foame… Vine și Florin să ne ia pulsul, dar, când copilul voma a nu știu câta oară, mă trezesc spunând că trebuie să ne îmbrăcăm în clipa aia și plecăm la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase din Constanța. Nici nu știam dacă există așa ceva, dar știam că nu mă pot duce cu el la Spitalul Județean, că nu rezistă acolo ore în șir să-i vină rândul la consultație. Așa că ne-am urcat în mașină și am căutat pe hărți „Infecțioase”. Am găsit. 16 minute de la hotel. Am intrat cu mașina în curte, ne-a îndrumat o doamnă de la pază spre camera de gardă și am intrat. Sala de așteptare, goală. M-am gândit că poate am greșit ușa. Clădire nouă, curățenie lună. „E închis”, mi-am spus în sinea mea.
Iese o doamnă drăguță, îmbrăcată în roz, și ne întreabă care e pacientul. În principiu eram toți trei, că al meu, cu o zi înainte, era mai mult mort decât viu, dar acum funcționa. La mine singurul simptom era inapetența și mi se cam tăia filmul din când în când, dar am spus că David e motivul vizitei. Ne-a întrebat ce am pățit, am spus noi povestea. Între timp, David a mai vomat o dată (mamă, ce invenție bună pungile speciale, o să ne mai cumpărăm din astea!). Am completat o fișă, am dat buletinul și ni s-a zis să așteptăm, că e un pacient înaintea noastră.
David a fost „vedeta” la „Infecțioase” în Constanța. Eu, pacientul-surpriză
N-a durat mult și David era deja în sala de consultații. Au urmat o anamneză scurtă, un algocalmin administrat intramuscular, pentru calmarea durerii de cap, și evaluarea necesității unei internări de minimum două zile, pentru investigații suplimentare. Tot vorbind cu medicul și cu asistentele, în timp ce David era întins și stătea cuminte pe patul acela din camera de gardă, eu am început să nu-i mai aud pe niciunul, să nu mai văd bine… O căldură inexplicabilă mi-a invadat capul și se învârtea tot pământul cu mine, ca la tiribombe. S-a alertat toată lumea din jur și cred că mi-am revenit repejor din leșin. Eram lângă David, mi se lua tensiunea (aflu că a doua oară deja), că, mai devreme, fusese 8 cu 4 și de aceea ieșisem învârtindu-mă din peisaj. Apă rece, picioarele în sus, o doză de zahăr, tensiunea a ajuns la 9 cu 6 și deja îi vedeam clar pe toți.
Până la urmă, medicul a propus să-i administreze lui David un „cocktail” perfuzabil anti-vomă, să-l pună pe picioare. Dacă dădea semne că-și revine, se gândeau să nu-l mai interneze. Cât timp David a stat la perfuzii – vreo oră – garda s-a schimbat, iar pe mine m-a luat în primire următorul medic, secondat de un rezident. Așa am aflat că, de fapt, și eu sunt pacient. Și nu neapărat din cauza leșinului inopinat, ci pentru că toxiinfecția mea se manifesta altfel decât la David și Florin. Am primit o listă de indicații și o rețetă pentru medicamente care au scos zmeul din mine, imediat ce am trecut pe tratament.
David, care visase atât de mult vacanța asta (nu să se trezească pe un pat de spital, „mufat” la perfuzie și așteptând să se scurgă picătură cu picătură), s-a comportat exemplar în Spitalul Clinic de Boli Infecțioase. Medicii chiar l-au felicitat pentru modul în care a colaborat. Nu știu ce i-au pus în perfuzie (vorba vine, scrie pe fișa de consultație), dar copilul meu s-a pus pe picioare instantaneu. Nu mai era moale, nu-l mai durea capul, nu mai vomita și, la scurt timp după ce-am părăsit spitalul, a început să ceară mâncare. L-am ținut pe regim 2-3 zile, ca să evităm orice problemă.
Minunați oamenii de la acest spital, empatici, profesioniști. Iar spitalul în sine era parcă scos din reviste: dotat, curat, modern. Dacă stau să mă gândesc mai bine, a fost o bucurie să petrecem câteva ore acolo. Evident că aici NU există noțiunea de „șpagă”, totul era exact ca-n filmele cu medici de pe Netflix, la care visam cu toții!
Credeți sau nu, după ce-am trecut pe la farmacie să luăm una-alta prescrise de medici, ne-am dus direct la plajă, cu mingea cea nouă de plajă, să ne facă tati poze și filmulețe, așa cum visase copilul din prima zi în care pusese piciorul pe plaja din Mamaia-Mijloc.
Vineri am fost în Paradis, apoi ne-am cărat spre casă
Vineri, ultima noastră zi de vacanță, a fost cea mai frumoasă dintre toate: plaja Soriso, jazz și bossa nova, soare, apă, mare, banane, orez fiert, legume la grătar și covrigei sărați și uscați, exact ca luni, când ajunsesem. Părea că nimic neplăcut nu se întâmplase între timp, toate pățaniile fuseseră date uitării – că doar n-om fi fost noi nici primii, nici ultimii care s-au îmbolnăvit în vacanță! David a învățat lecția răbdării și asta nu e puțin lucru! Am reușit să jonglăm cu „lista lucrurilor de făcut” a copilului, dar și cu stările de rău ale fiecăruia dintre noi, așa că, una peste alta, ne-am descurcat de minune și de data asta, chiar dacă am avut parte de „neprevăzute” – această mare spaimă a unei persoane neurodivergente.
Vedeți voi, în familiile cu copii-adulți cu autism lucrurile sunt ceva mai sensibile, iar prioritățile sunt altele. Ideal e ca părinții să nu «crape» simultan, ci pe rând, pentru ca măcar unul dintre ei să-l poată ține pe David în echilibru emoțional și să-i bucure, cât poate de mult, inima… Știți de ce? Pentru că va veni o zi în care David ne va pierde pe amândoi și nimeni nu-l va mai duce la mare, la soare, la telegondolă, la plaja Soriso, la cei mai faini medici, iar el trebuie să-și amintească cum arată toate astea, să trăiască cât mai multe experiențe fericite atâta timp cât noi încă i le mai putem oferi.
