În familiile cu mai mulți copii, când aceștia ajung la maturitate, se aud, deseori, reproșuri precum „tu ai fost întotdeauna preferatul!”, „pe tine te-au iubit/alintat mai mult”. Sunt spuse mai în glumă sau mai în serios, alteori ironic, însă de multe ori aceste replici conțin o urmă de adevăr pe care nimeni nu vrea să-l recunoască până la capăt. Nici să exploreze această idee (dureroasă) prea mult. Părinții resping categoric această ipoteză. „Nu există așa ceva!”. „V-am iubit și vă iubesc la fel de mult!”. Însă cercetările din ultimii ani demonstrează contrariul: în multe familii, există favoritisme, iar diferențele de tratament sunt reale, persistente și resimțite de către copii.
Sentimentul că ești iubit „altfel”
Dintr-un articol din New York Times, aflăm povestea Karei, o tânără mamă care în copilărie nu și-a pus niciodată problema că părinții ei ar avea un copil favorit. Diferențele existau între „modul de abordare” ales de părinții săi. Dar și le-a explicat prin faptul că era copilul cel mare al familiei. Cei mici primeau mai multă atenție, aveau mai multe privilegii, mai multe vacanțe. Ea era „cea mare”, independentă, descurcăreață, copilul „ok”.
Abia la maturitate, când tiparul nu s-a schimbat, Kara a început să vadă lucrurile altfel. Momentul de claritate a venit într-o conversație aparent banală, atunci când părinții săi i-au spus că vor petrece din nou sărbătorile cu surorile sale, și nu vor veni să stea cu ea și copiii ei. „Deodată, mi-am dat seama că poate nu exista nicio justificare în comportamentul lor. Poate surorile mele au fost mereu preferatele lor”, mărturisește aceasta jurnalistei The New York Times.
Pentru Kara, revelația nu a fost doar despre trecut, ci și despre prezent. Felul în care fusese tratată în copilărie părea să se repete acum în relația bunicilor cu copiii săi. „Două generații de respingere”, și-a spus, ca pentru sine, intervievata. Și oricât ar încerca să raționalizeze lucrurile și depășească momentul, sentimentul că e nedreptățită sau neglijată nu dispare: „Pur și simplu nu pot trece peste durere”, mărturisește ea.
Nu ni se pare. Studiile spun că favoritismul e aproape inevitabil
Povestea Karei prezentată de The New York Times nu este o excepție, se pare. însă rareori se vorbește despre un astfel de adevăr rar și incomod. Unul dintre cele mai ample studii pe această temă, coordonat de sociologul J. Jill Suitor, arată că aproximativ două treimi dintre părinți au un copil preferat. Așa cum spune și People.com, cercetarea a urmărit sute de familii timp de mai mulți ani și a analizat nu doar apropierea emoțională, ci și modul în care părinții distribuie atenția, sprijinul sau dezamăgirea între copii. Rezultatul cel mai surprinzător nu a fost existența favoritismului, ci „permanența” lui. În multe cazuri, „copilul preferat” rămâne același de-a lungul anilor — uneori chiar pe tot parcursul vieții.
O analiză recentă, coordonată de Alex Jensen de la Brigham Young University, care a inclus date de la peste 19.000 de participanți, confirmă aceste tipare. Favoritismul parental apare în mod constant și este influențat de factori precum ordinea nașterii, genul sau personalitatea copilului. „Cei mai mulți părinți se conectează, probabil, mai ușor cu un copil decât cu altul, fie din cauza personalității, a ordinii nașterii, a genului sau a altor lucruri, precum interesele comune”, spune Jensen. „Fiți atenți la aceste tipare în propriul comportament. Observați cum reacționează copiii voștri la lucruri care ar putea fi percepute ca favoritism”.
- CITEȘTE ȘI: Vocea ta. Cum se înmulțește și cum se împarte iubirea când ai doi copii. Povestea farfuriei albastre
Favoritismul nu are reguli fixe. Și nici câștigători
Așa cum putem citi și în acest amplu articol din Time dedicat subiectului, dacă ar exista o „rețetă” clară pentru a prefera pe cineva din familie, lucrurile ar fi, poate, mai ușor de înțeles. În realitate, însă, favoritismul parental nu urmează un tipar unic. În unele familii, primul copil este cel în care părinții au investit cel mai mult și de care rămân mai atașați. În altele, cel mai mic devine „copilul protejat” – pentru că e mai drăgălaș sau poate mai vulnerabil. Uneori, contează genul. Băiatul într-o familie de fete sau fata într-o familie de băieți poate primi mai multă atenție tocmai pentru că este „altfel”. Alteori, diferența vine din personalitate: copilul mai cooperant, mai „ușor de crescut” ajunge, fără intenție, mai aproape de părinte.
Aceste diferențe nu sunt, de regulă, spectaculoase, dar sunt repetate și, în timp, se acumulează. Nu e vorba de un gest izolat, ci de un tipar: cine este lăudat mai des, cine este iertat mai repede, cine este căutat pentru apropiere sau, dimpotrivă, cine este criticat mai frecvent. Din aceste detalii mici se construiește, treptat, o ierarhie emoțională în familie. Pe care o simt cu precădere cei de pe locurile inferioare.
În același timp, statutul de favorit nu este neapărat un avantaj. Deși poate veni cu mai multă validare, el poate aduce și presiune sau tensiuni în relația cu frații. După cum arată articolul, în unele cazuri, copilul perceput ca „preferat” devine ținta frustrării celorlalți. La extrema cealaltă, copiii care se simt mai puțin favorizați pot rămâne cu sentimentul că nu sunt suficient de buni, chiar dacă, în exterior, par să se fi adaptat.
Cum trăiesc copiii favoritismul. Nu, nu e „doar în capul lor”
Din păcate „preferința” părinților (spusă sau manifestată constant) nu e doar un disconfort de moment. Cercetările arată că favoritismul lasă urme reale și persistente. Copiii care se simt mai puțin iubiți/alintați/validați/preferați sunt mai predispuși la anxietate, depresie, stimă de sine scăzută și relații tensionate în familie. Uneori reacționează prin retragere. Alteori, prin comportamente de opoziție sau risc.
Într-un podcast realizat de Radio New Zealand, psihologul Laurie Kramer, care studiază de zeci de ani relațiile dintre frați, explică de ce aceste diferențe nu sunt uitate: „Copiii observă cum sunt tratați în comparație cu frații lor, iar asta este ceva ce par să ducă cu ei pe tot parcursul vieții”, spune aceasta. Cercetătoarea enumeră câteva mecanisme care apar recurent în felul în care copiii procesează comportamentul favorizant al părinților:
- Se compară constant. Copiii urmăresc atent cum reacționează părinții la fiecare dintre ei: cine este lăudat, cine este iertat mai repede, cine primește mai multă atenție sau mai multă răbdare. Repetiția le face foarte vizibile.
- Caută explicații. Copiii nu acceptă pur și simplu diferențele — încearcă să le înțeleagă. Își construiesc propriile „teorii” despre de ce un frate primește mai mult sau altceva. Dacă ajung la concluzia că diferența ține de o nevoie reală, situația este mai ușor de acceptat.
- Se simt „mai puțin decât”. Atunci când nu găsesc o explicație clară, diferența se transformă într-o concluzie personală: nu „are nevoie mai mult”, ci „este mai important”. Acest tip de interpretare este asociat cu anxietate, stimă de sine scăzută și relații tensionate în familie.
- Nici favoritul nu este complet în siguranță. Copiii care se simt preferați pot resimți vinovăție sau presiune, mai ales atunci când diferențele sunt evidente și greu de justificat.
- Nu se vorbește despre asta. De cele mai multe ori, aceste lucruri nu sunt discutate deschis în familie. Fiecare copil își construiește propria explicație, iar părinții nu au ocazia să corecteze aceste interpretări.
- Efectele nu dispar odată cu vârsta. Aceste experiențe nu rămân în copilărie. Ele pot influența stima de sine, relațiile și chiar sănătatea mintală la vârsta adultă, uneori pentru foarte mult timp.
Așa cum subliniază Laurie Kramer, cheia nu este eliminarea completă a diferențelor (ar fi imposibil!), ci felul în care acestea sunt înțelese. Atunci când copiii simt că sunt tratați în mod corect, chiar dacă nu identic, efectele negative scad semnificativ.
Nu putem iubi la fel, dar putem fi corecți
Poate cea mai importantă nuanță pe care o aduc cercetările este aceasta: părinții nu pot evita complet diferențele. Nici nu ar trebui. Copiii au nevoi diferite, ritmuri diferite, personalități diferite. Problema nu este că sunt tratați diferit, ci că aceste diferențe rămân, de cele mai multe ori, neexplicate. Așa cum arată și Laurie Kramer, atunci când copiii înțeleg de ce un frate primește mai multă atenție sau alt tip de sprijin, situația nu mai este percepută ca nedreaptă. Diferența nu mai înseamnă „este mai iubit”, ci „are nevoie de altceva”. Iar asta schimbă tot.
Da, e drept, nimeni nu vrea să audă, cu subiect și predicat, „ai dreptate, l-am favorizat pe fratele tău”, însă, în lipsa unor conversații pe această temă, copiii își spun sau își construiesc singuri povestea. Și, de cele mai multe ori, nu este una blândă. Majoritatea dintre noi nu reușim decât să ne împovărăm cu vină sau cu formule de genul „nu sunt suficient de bun pentru a fi iubit”. Trebuie să ne amintim ceea ce ne avertizează cercetătorii: favoritismul părinților nu devine dureros doar pentru că există, ci pentru că rămâne nespus, neînțeles și, de cele mai multe ori, negat.
Iubirea se manifestă „diferit”
Poate că, în realitate, lucrurile sunt mai puțin alb-negru decât par. Nu întotdeauna iubirea se măsoară în „mai mult” sau „mai puțin”. Uneori, aceasta se trăiește și se dăruiește, pur și simplu, diferit. Cu un copil vorbim mai ușor și râdem mai mult, cu altul avem conversații mai dificile, dar poate mai profunde. Ai un copil cu care te înțelegi din priviri și altul cu care trebuie să explici de zece ori. Iar între toate acestea, părinții încearcă să țină echilibrul, fără să reușească întotdeauna. Sigur că diferențele pot să doară. Dar nu toate diferențele vin din lipsă de iubire, ci din felul (imperfect) în care părinții reușesc să se întâlnească cu fiecare copil în parte.
