De cinci ani trăiesc în Spania, iar fiul meu, Petru, a schimbat deja două școli. Ambele sunt religioase, dar felul în care privesc uniforma este diferit. Prima o susține cu tot dinadinsul, pentru că implică imagine, respect, responsabilitate. Odată ce ai uniforma, nici măcar în afara școlii nu te poți purta rău, pentru că vei fi recunoscut. În cazul celeilalte școli, care nu impune ținuta școlară, flexibilitatea și libertatea personală sunt valori de la care nu se abat. Am auzit că în România se discută în această perioadă despre obligativitatea uniformei, așa că voi povesti experiența mea și a altor familii care trăiesc în Barcelona și care au copiii la diverse tipuri de școli: publice, „concertada”, internaționale, Montessori. Aici, nu există o regulă: fiecare școală procedează cum consideră că este mai bine pentru copii.
Când am venit în Spania, Petru avea cinci ani. În prima școală, „Mare de Déu del Coll”, din cartierul Teixonera, a studiat patru ani. Este o școală „concertada”, adică o școală cu finanțare publică și contribuții ale părinților, cu orientare religioasă. Nici nu suntem religioși din fire, dar să ai copilul la o școală cu o astfel de orientare în Spania este ceva absolut normal. Prin tradiție, școlile au rămas așa, dată fiind influența Bisericii Catolice, dar copiii nu sunt îndoctrinați în niciun fel. La orele de religie, copiii învață chiar și despre alte religii, cum ar fi cea musulmană, cea budistă etc.
Școala se află în vârful unui deal, într-un cartier cu multe urcușuri și coborâșuri, foarte aproape de Parcul Güell. Acolo, uniforma nu era obligatorie. Copiii purtau doar echipamentul sportiv al școlii la orele de sport, iar în rest veneau îmbrăcați cum voiau. Pentru noi, lucrul acesta a fost binevenit. Petru este un copil aparte când vine vorba despre haine. Îi plac materialele moi, din bumbac, „să fie lejere”, cum spune el. Nu a purtat niciodată blugi, în afară de două-trei încercări în toată viața lui. Îi urăște, așa cum urăște toate materialele rigide.
În școala aceea vedeai copii îmbrăcați foarte diferit. Unii purtau haine modeste, pantaloni peticiți, adidași uzați, poate chiar puțin rupți. Hainele erau folosite până când aproape că nu mai puteau fi purtate. Și aici aș face o mică paranteză: spaniolii, în general, nu sunt prea interesați de haine. De când sunt aici, lumea îmi spune că mă îmbrac foarte frumos. Mie mi se pare că mă îmbrac normal, așa cum mă îmbrăcam și în România. Pe stradă, în metrou, în cartiere, vezi stiluri vestimentare atât de diverse, încât este greu să spui că există o singură regulă despre cum trebuie să arăți. Nu am întâlnit aceeași presiune pe branduri, pe imagine sau pe ideea de a fi mereu „bine îmbrăcat” pe care o simțeam uneori în România. Interesele lor majore sunt altele: sportul, mâncarea, stilul relaxat, fiestas.
- CITEȘTE ȘI: Aventurile familiei Tudorică. Cum am ajuns din Rahova la Barcelona. Cu oprire la Budimex
Când am schimbat școala, s-au schimbat regulile
După cinci ani în Teixonera, am renunțat la chirie și ne-am cumpărat un mic apartament al nostru. Asta a însemnat însă să schimbăm cartierul. Zona în care locuiam devenise foarte scumpă și nu ne-am fi permis o locuință decentă acolo. Ne-am luat bocceluța și ne-am mutat într-un cartier mai muncitoresc, de trabajadores, cum spun spaniolii. Un cartier cu blocuri construite în anii ’60, în perioada lui Franco, cu un aer mai degrabă sovietic. Dar, măcar, am reușit să ne încadrăm în buget și să găsim o locuință cochetă și luminoasă. Odată cu mutarea, a venit și schimbarea școlii.
Petru a fost alocat de către Consorțiul de Educație unei alte școli religioase, Scala Dei, din cartierul Horta. Este o școală cu tradiție, prezentă în mai multe cartiere din Barcelona, ca un mic lanț de școli. Aici, uniforma este obligatorie și lucrul acesta se ia foarte în serios. La începutul anului școlar, pentru aproximativ 300 de euro, trebuie să cumperi uniforma cu mânecă scurtă și lungă, echipamentul sportiv, tot cu mânecă scurtă și lungă.
Achiziționarea uniformei, un haos: coadă lungă, dezorganizare și măicuțe stresate
Fiecare clasă are alocată o zi în care părinții trebuie să meargă la școală să cumpere uniformele de la secretariat. Petru este acum în quinto, clasa a cincea, care în România ar fi clasa a patra. Așa că, la început de septembrie, ne-am prezentat la școală și ne-am așezat la coadă. Și nu este o coadă oarecare, ci una lungă, anevoioasă, cu părinți care așteaptă, copii care se plictisesc și măicuțe care încearcă să țină lucrurile sub control. Ele sunt simpatice, nu am ce să spun, dar organizarea lasă de dorit în fiecare an. O parte din uniformă o plătim cash, alta cu cardul, iar acest lucru generează, din nou, indignare.
Mulți părinți merg cu copiii, pentru că uniforma trebuie probată. Dacă nu se potrivește perfect, mergi la ajustări. Croitorul îl plătim separat, iar prețurile sunt piperate. Nici materialele nu sunt grozave, iar de toate acestea părinții se plâng anual. Pentru mine, statul acesta la coadă cu orele are și avantaje: îi cunosc mai bine pe părinți și mai învăț puțină spaniolă. Vorbesc deja fluent limba și lucrez în spaniolă, dar expresiile lor sunt savuroase și mereu mă bucur să mai învăț câte una.
Recunosc că, odată rezolvată problema achiziției și a ajustărilor, viața noastră devine mai ușoară. Când copilul are sport, înot sau yoga, poartă echipamentul sportiv. Când are ore normale, poartă uniforma. Fără să mă gândesc prea mult, fără bătăi de cap, știu cu ce îl îmbrac dimineața. Și asta scurtează din timpul pregătirilor. Dacă ar fi să-și aleagă el ținuta, probabil că ar dura o veșnicie.
Cum stau lucrurile într-o școală Montessori. „Copiii nu sunt produse de serie”
I-am întrebat pe prietenii mei Adrian și Andreea Bolba, care dețin o școală Montessori în Barcelona (povestea lor o puteți citi AICI), cum stau lucrurile la ei. „Unele școli Montessori au uniformă, altele, nu. Noi nu avem. Este vorba despre respect față de identitatea copilului. Fiecare copil ar trebui să se îmbrace cum vrea el. Purtarea uniformei nu face altceva decât să îi uniformizeze pe toți, ca și cum ar fi produse de serie, și exact asta evităm în Montessori. Pe de altă parte, sunt școli care preferă să aibă uniformă pentru a elimina concurența dintre copii (când unul are haine de firmă, altul haine ieftine). Înțeleg asta, înțeleg și partea de pragmatism, dar dacă luăm în calcul respectul pentru individualite, cred că nu ar trebui să existe uniforme. La noi, copiii vin îmbrăcați cum vor ei și chiar am avut un caz, un copil foarte creativ, care își exprima creativitatea prin hainele pe care le purta. Avea inclusiv încălțări decorate de el. E frumos să respecți aspectul acesta și e o oportunitate să poți gestiona reacțiile care pot apărea la alți copii. La început, unii râdeau de el. Dar a fost șansa noastră de a le vorbi despre incluziune, despre felul în care ne exprimăm, despre creativitate și respect”, spune Andreea Bolba, managerul școlii Montessori Escola Natura, din Catalonia.
Avantajul uniformei într-o școală britanică din Barcelona. Și cum încearcă est europenii să fenteze
Am stat de vorbă și cu Raluca Calapod, mama Anei, o fetiță de zece ani care merge la o școală britanică din Barcelona, unde uniforma este obligatorie. Pentru ea, ținuta impusă nu înseamnă doar comoditate sau eliminarea diferențelor dintre copii, ci și un mediu mai liniștit, în care hainele își pierd din importanță. „Cu ajutorul uniformei se creează un mediu organizat. Toată lumea înțelege că hainele sunt doar haine și atât, nu sclipiciuri și paiete. Este ceva util și pentru copiii care au diferite tulburări, și care sunt distrași foarte ușor. Le creează un mediu liniștit, ca să nu fie furați de sclipici și paiete”, spune Raluca. Majoritatea copiilor sunt împăcați cu acest aspect, dar sunt și excepții. „Est-europenii încearcă să mai fenteze, cu un ghiozdan cu paiete, cu încălțări altfel decât standard”, spune ea, râzând.
În școala Anei, procedura de achiziție e simplă. Uniformele pot fi comandate online, dacă știi măsurile, și există un serviciu de croitorie unde hainele pot fi scurtate sau reparate. „Anei i s-a agățat o geacă pe care dădusem aproape 80 de euro, iar ei au venit cu niște petice de lipit la rece”. O altă soluție sunt grupurile de haine second-hand create de părinți. „O fustă care costă 40 de euro o poți lua cu 5 euro de pe aceste grupuri.”
Până la urmă, ce alegem?
Eu am ajuns să văd lucrurile din ambele perspective. Pe de o parte, uniforma îți simplifică viața. Nu mai stai dimineața să negociezi cu copilul ce să poarte, nu mai ai discuții despre haine, nu mai pierzi timp. Și, poate, nici nu mai există aceeași presiune între copii, pentru că toți arată oarecum la fel. Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc la cât de important este pentru un copil să poată să se exprime și prin hainele lui. Să vină la școală cu o pereche de încălțări decorate de el, cu o bluză care îi place, cu ceva care îl face să se simtă bine. Poate că, până la urmă, nu există o singură variantă corectă.
Voi ce ați alege pentru copiii voștri: uniformă sau libertatea de a se îmbrăca așa cum vor?
