De puține ori îmi e rușine că sunt româncă. Poate acasă mă aclimatizez și nici nu mai sesizez neorânduielile. Dar când zbor cu avionul din sau înspre România îmi e adesea jenă și văd în față o oglindă care mă incomodează și-mi lasă un gust amar. Metehnele naționale ne urmăresc și până la capătul lumii. Spațiul de la poarta de îmbarcare și bordul avionului devin niște microcosmosuri mioritice. Multe cefe late și lanțuri de aur de un deget, ghiuluri, Mitici, adidași sclipicioși, oameni care vorbesc prea tare și lasă ambalaje goale și sticle de whisky în urma lor.
Aseară ne-am întors cu toții dintr-o excursie de patru zile la Londra. Deși vremea a fost tipic londoneză și copiii s-au plâns mult de mersul îndelung pe jos și de imposibilitatea noastră de a le achiziționa toate jucăriile din celebrul magazin de jucării cu cinci etaje din centrul orașului, ne-am relaxat cât de cât și reveneam acasă cu mulțumire.
Trei copii, doi adulți și o stewardesă iritată
Starea a început să mi se deterioreze brusc în avion, la întoarcere. Am realizat că ni se alocaseră patru locuri la ieșirile de urgență din mijlocul aeronavei și unul la vreo cincisprezece rânduri în spate. Evident că unul dintre adulți putea merge singur în spate, dar conform protocolului pentru ieșirile de urgență, fiecare copil trebuia însoțit de un adult, ceea ce însemna că al treilea copil era nevoit să stea singur la coada avionului. Nu era o dramă, eram totuși sigură că se va găsi o soluție amiabilă.
Încercam să ne punem fiecare rucsacul sub scaunul din față și să vedem cum ne împărțim cât mai rapid până la sosirea soluției salvatoare, dar stewardesa nu avea deloc înțelegere și ne tot zorea, ridicând tonul, desi nu ne oferea nicio variantă rezonabilă pentru configurația noastră de familie. Îmi ziceam inițial că a avut și ea o zi lungă, e obosită, doar că văzându-i buzele injectate și țuguiate până sub nas rățoindu-se la noi și genele obscene dându-se peste cap odată cu ochii, începeau să mă ia toate judecățile și prejudecățile. Tot echipajul feminin din cabină era plin de retușuri estetice foarte evidente și de mare prost gust. Mă întreb care sunt criteriile de selecție ale echipajului de zbor și dacă nu ar fi mai înțelept ca doamnele să se gătească ceva mai decent ca să poată impune și respect pasagerilor, nu doar fantezii murdare.
Retrăiam nenumăratele situații de neputință, când aș fi vrut să mă pot face invizibilă cu copiii
În timpul decolării, însoțitoarea respectivă discuta de zor cu o doamnă din spatele meu despre zodii, iar o altă pasageră striga la o mămică ucraineancă să-și facă cumva bebelușul de câteva luni să se oprească din plâns. Situații tipice zilnice de pe străzile sau din tramvaiele dâmbovițene. Cât am bătut drumurile, metrourile și autobuzele din Londra, nu s-a luat absolut nimeni de noi ca să ne atragă atenția că erau copiii prea gălăgioși. Necunoscuți ne urau sănătate când strănutam pe stradă. Era într-adevăr plin de femei tatuate peste tot, cu piercing-uri te miri unde și îmbrăcăminte extrem de sumară, dar erai lăsat în pace și oamenii din jur nu erau deloc invazivi.
Până la urmă, am rezolvat-o cu locurile. Bebelușul ucrainean a plâns apoape tot zborul și eu simțeam ceea ce olandezii numesc “rușinea în locul altuia”. Îmi aminteam sutele de dăți în care am fost sau sunt încă eu însămi în situația mămicii respective, cu sute de ochi îndreptați cu reproș asupra mea. Retrăiam nenumăratele situații de neputință în care aș fi vrut să mă pot face invizibilă cu copiii, dar n-aveam cum și unde să dispar. Am putut doar să schimb câteva vorbe cu ea, să-i zâmbesc, spunându-i că probabil îl dor foarte tare urechile și să-i împrumut o jucărie de-a Iuliei ca să-i mai distragă atenția de la durere și supărare. În jumătatea din spate a avionului, o gașcă veselă a băut tărie tot drumul.
Bunul gust și ospitalitatea cu care ne tot place să ne lăudăm au apus de mult
Am ajuns cu bine acasă, dar cu un sentiment de tristețe. Mă tem că încă mă agăț de un ideal al României și nu mă văd în stare să emigrez cu cățel și cu purcel. Dar bunul gust și ospitalitatea cu care ne tot place să ne lăudăm ca popor, au apus de mult. Par doar principii cu care ne mânjim teoretic pe la gură, dar în practică suntem de prea multe ori indecenți, stridenți, de neam prost și mai reci și lipsiți de empatie decât vesticii. De cele mai multe ori îmi asum decizia de a rămâne, însă uneori e greu când te lovește în față realitatea dură.
Oana Brumă este traducător și interpret autorizat de neerlandeză și mamă a trei copii: 2 băieți de 9, respectiv 8 ani, și o fetiță de 5 ani. Simte că în social media există multă impocrizie când vine vorba de maternitate, creșterea copiilor și provocările aferente și își dorește ca, prin articolele ei, să prezinte și o fațetă mai realistă a situației.
O găsiți pe Oana și AICI.
