Să fim sinceri, mulți dintre noi încercăm să evităm modelul părinților noștri, atunci când vine vorba despre creșterea propriilor copii. Însă între teama de a nu greși și dorința de a le oferi tot ce e mai bun în viață, ne trezim că facem excese. Îi sufocăm cu atenția și grija noastră, le încărcăm programul cu activități opționale sau le verificăm fiecare pas. Și tot încercând să nu le greșim copiilor noștri, intrăm în burnout parental. Din fericire, în ultima vreme, tot mai mulți părinți îmbrățișează conceptul de underparenting. Pe principiul „less is more”, noul model de a crește copiii te învață că obții mai mult făcând mai puțin. Și nu, în niciun caz nu vorbim despre neglijență, nici despre a lăsa copilul să facă tot ce poftește. Vorbim despre „o detașare intenționată”, care îi lasă copilului spațiu să crească, să greșească, să-și creeze singur drumul. Iar părinților le oferă șansa să își tragă sufletul și să aibă timp și energie și pentru propriile pasiuni sau interese.
Ce este underparenting-ul
În termeni simpli, acesta poate fi descris ca fiind opusul parentingului de tip „elicopter”, când părintele survolează mereu deasupra copilului pentru a fi mereu acolo, în caz de ceva. În cazul acestui nou stil de abordare (care presupune un parenting „sub nivelul așteptat”), vorbim de o decizie asumată de a lăsa libertate copilului, de a sta deoparte și de a interveni doar când e cazul, pentru ghidaj sau în situații în care vorbim despre pericole reale. Nu e neapărat un stil „mai relaxat” de a fi părinte, pentru că părintele este implicat activ in decizia de a-i lăsa copilului spațiu să exploreze, să descopere singur. Îl lasă, de fapt, „să se dea cu capul de pragul de sus” și îl învață să ceară ajutor doar atunci când a încercat singur de câteva ori și nu a reușit.
Breanna Dede, doctor în psihologie și profesor la Facultatea de Medicină a Universității Duke, citată de Parents.com, spune că underparenting-ul este opusul parenting-ului „responsiv”. „Spre deosebire de simpla stabilire a tuturor regulilor, a activităților și a așteptărilor pe care le avem, noua metodă presupune mai degrabă o abordare de tipul «aștept și observ», permițându-i copilului să ne arate de ce anume are nevoie”, explică aceasta. „Underparenting-ul nu înseamnă să-i lași pe copii să se descurce singuri, ci să știi când să intervii și când să faci doi pași înapoi”, spune și Darby Saxbe, doctor în psihologie și profesor la Universitatea din California de Sud, în același articol din Parents.
- CITEȘTE ȘI: Părinţi elicopter sau părinţi vultur?
„Să știi că te ajut. Doar când e cazul”
Noi, părinții de azi, încercăm să satisfacem toate nevoie copiilor noștri: cele fizice, cele emoționale, cele sociale etc. Însă punem mult accent pe instruirea directă, pe teorie mai degrabă, în loc să le fim exemplu, să le modelăm comportamente și mai apoi să îi lăsăm să încerce să singuri – protejându-i și intervenind doar dacă e cazul.
Așa cum nota și The New York Times, noi, părinții de azi, am internalizat cumva ideea că „nu e suficient să fii implicat. Trebuie să fii omniprezent”. Însă de câțiva ani, specialiștii vorbesc tot mai des despre nevoia copiilor de autonomie, despre importanța greșelilor mici, suportabile, despre rolul plictiselii în dezvoltarea creativității.
Ei bine, aici intervine „underparenting-ul – abilitatea (greu dobândită!) de a ști cum să faci să fie bine. Nu, nu înseamnă să-i oferi mai puțină atenție copilului, ci să-i oferi mai mult spațiu, spun specialiștii. Ca părinte care și-a propus abordarea acestei metode, trebuie să știi să îi oferi siguranță copilului, dar îl lași să simtă și consecințele firești ale acțiunilor sale. Trebuie să poți spune „sunt aici dacă ai nevoie de mine”, dar să nu sari ca ars imediat ce ai auzit „mami…” sau „tati”.
„Cum să te retragi intenționat fără să abandonezi?”
Underparenting-ul e o artă a dozării. Iar asta, în România, e foarte greu. Pentru că noi suntem generația de părinți care se simte vinovată dacă nu umple copilului fiecare minut cu ceva util (activități extracurriculare, meditații, sport, muzee, întâlniri cu prietenii la joacă etc.). Ne e teamă de plictiseală, de liniște, de gol, de pauză. Dar, paradoxal, exact în aceste pauze cresc oameni mari. Așa cum remarca și autorul acestui articol, „copiii nu se dezvoltă în momentele în care fac exact ce li se spune, ci în cele în care au libertatea să își inventeze singuri drumul”.
Îi iubim pe copii atât de mult, încât uneori ne e teamă să îi lăsăm liberi chiar și cinci minute. Dar știm că un copil nu poate învăța responsabilitatea dacă nu-i permitem asta. Nu poate învăța să se ridice dacă nu îl lăsăm să mai cadă uneori. Nu poate înțelege lumea, dacă îi servim lumea pe tavă, sau dacă i-o explicăm doar așa cum o vedem noi, înainte să o descopere el.
Trebuie să recunoaștem că am rămas ancorați într-o cultură în care supravegherea e o dovadă de iubire, iar controlul e sinonim cu grija. Așa am crescut și noi, doar că părinții noștri practicau un fel de underparenting involuntar. Ei nu aveau timp, disponibilitate, nici resurse să fie prea prezenți mai mult în viețile noastre. Și ne lăsau să ne asumăm mai multe riscuri pe propria piele, nu din înțelepciunea noțiunii de „libertate controlată”, ci pentru că așa erau vremurile. Când eram mici, noi am învățat autonomia „în stradă”, nu în familie. Și tocmai de aceea ne e foarte greu să înțelegem: „Ce înseamnă să te retragi intenționat fără să abandonezi?”
„Părinții ar trebui să-și ignore mai mult copiii”
Diferența dintre underparenting și stilul elicopter e vizibilă din avion, ca să păstrăm metafora. Parenting-ul de tip „elicopter” înseamnă supraveghere la milimetru, evitarea oricărei greșeli, management minuțios al fiecărui detaliu. Copilul este ținut într-un tipar în care nu prea are ocazia să își exerseze deciziile, tocmai pentru că nu a apucat să ia vreo decizie. Underparenting-ul vine cu o doză sănătoasă de încredere: părintele nu mai survolează în jurul copilului, ci îl lasă să își întindă propriile aripi.
„Parents Should Ignore Their Children More Often”, spun cei de la The New York Times, încurajându-ne să ne luăm inima în dinți și să ne ignorăm copiii din când în când. „Între părintele care intervine compulsiv și cel care lipsește complet există un spațiu rar explorat — cel al autonomiei supravegheate”, se explică în acest articol. Și asta este cu adevărat cheia spre dezvoltarea echilibrată a celor mici.
În același timp, underparenting-ul este la ani lumină distanță de neglijență. Un părinte neglijent este absent, nu știe, nu observă, nu oferă structură copilului său. Noua abordare practicată de părinți în ultima vreme presupune conectare reală cu cei mici, atenție, curiozitate, disponibilitate – dar nu în mod invaziv. Copilul nu este un proiect de gestionat, ci o persoană în devenire. Iar diferența aceasta – între „sunt aici cu tine” și „ești singur, descurcă-te!” – este poate cea mai importantă linie de demarcație. A nu-i sufla în ceafă copilului nu e totuna cu a nu-i oferi sprijin emoțional (și nu numai) când are nevoie. Ideea nu e cât de mult facem noi pentru copilul nostru. Ci cum facem ceea ce facem – spre binele lui.
Plictiseala ajută
În timpurile noastre, plictiseala copiilor a devenit aproape o situație de urgență: dacă nu intervenim noi cu o activitate „educativă”, atunci le pasăm repede tableta, telefonul sau jucăm un joc rapid „ca să nu se plictisească”. Chiar și psihologii ne avertizează că reflexul de a fi „la îndemână” copiilor, cu orice soluție care le poate alunga plictiseala, face mai mult rău decât bine. „Când părinții își aduc aminte că plictiseala este bună și că cei mici nu au nevoie să fie distrați, în mintea lor se deschid o mulțime de posibilități”, spune psihologul Breanna Dede, în articolul din Parents.com. Iar aceste posibilități nu apar cât timp copilul primește „stimuli” și „activări” de-a gata, ci când când nu se întâmplă nimic, când nu e nimeni acolo să rezolve, să distreze sau să umple timpul
În articolul său de opinie, publicat de The New York Times, psihologul Darby Saxbe subliniază faptul că lăsându-i pe copii să se plictisească, le facem, de fapt un mare cadou, „le oferim darul extraordinar de a învăța să tolereze plictiseala, ceea ce încurajează răbdarea, ingeniozitatea și creativitatea”. Atunci când copilul nu primește instant un ecran sau un „hai că vin și mă joc cu tine!”, mintea lui începe să lucreze altfel. În loc să reacționeze la stimuli, începe să creeze. În loc să fie consumator de activitate, devine autorul ei. În loc să fie dependent de intervenția adultului, devine capabil să-și gestioneze propriile emoții.
Cum să faci să fie bine?
Un lucru e sigur: underparenting-ul nu e pentru părinții comozi. Cere răbdare, cere nervi tari, cere înțelepciune. Și, cel mai greu dintre toate, acest stil de parenting cere să te înfrunți pe tine însuți: să te abții să faci tu ceea ce copilul trebuie să învețe să facă singur. Este un exercițiu de încredere. Uneori e dureros, alteori poate fi amuzant. Însă de cele mai multe ori este un exercițiu revelator.
La final, rămâne întrebarea care ne bântuie pe toți: „Dacă mă retrag, chiar și un pic, o să fie copilul meu bine?”. Iar răspunsul este, de cele mai multe ori „da”. Pentru că tu, ca părinte, nu te retragi ca să pleci. Te retragi ca să îi faci loc. Și uneori, în spațiul acela mic lăsat liber, copilul descoperă cât de mult poate să deschidă aripile și să crească frumos.
