După nașterea fiecăreia dintre fetițele sale, Vlad Odobescu (43 de ani) a fost cel care a rămas acasă, în concediu pentru creșterea copilului. Mai întâi cu Mara, care are acum 4 ani, apoi cu Otilia, mezina familiei, în vârstă de 2 ani și 4 luni. Le-a adormit, le-a plimbat cu căruciorul, a petrecut ore întregi în parcuri și la locurile de joacă, a desenat și a dansat cu ele și a învățat cine sunt Elsa și Olaf. În tot acest timp, soția lui, Oana, și-a continuat activitatea în mica agenție de comunicare pe care o conduce, lucrând adesea în timp ce fetele dormeau sau erau afară cu tatăl lor.
Vlad este jurnalist și, înainte de a deveni tată, recunoaște că i se părea uneori că părinții copiilor mici „se plâng cam mult”. Au urmat trei ani și jumătate cu foarte puțin somn, cu vinovății, frustrări și îndoieli, care i-au schimbat felul în care privește munca nevăzută a părinților, rolul taților și propria identitate profesională. Dar în tot acest timp și-a construit, împreună cu fetele lui, o lume despre care spune că nu ar fi existat dacă ar fi mers la serviciu ca un tată „normal”.
„Rămân eu cu copiii acasă”
Decizia de a rămâne Vlad acasă în concediu de creștere a copilului, atât la primul, cât și la al doilea bebeluș al familiei, a venit după ce au cântărit foarte bine toate plusurile și minusurile. „Am întors situația pe toate părțile, cu avantajele și dezavantajele pentru fiecare variantă: de la beneficii pentru copil la venituri sau contextul profesional al fiecăruia. N-au fost discuții în contradictoriu, pentru că amândoi ne doream să stăm cât mai mult cu copilul / copiii. Și în niciun moment n-a zis vreunul dintre noi că n-ar face asta, iar celălalt să-l preseze în vreun fel. Acum, e greu de spus ce-am fi hotărât dacă nu era implicat un factor sau altul, it was what it was la momentul respectiv”, mărturisește Vlad Odobescu.
Deși alegerea unui tată de a intra în concediu pentru creșterea copilului poate părea una neobișnuită, familia i-a susținut în această decizie. În plus, în familia lui Vlad mai exista un tată care făcuse aceeași alegere. „Și fratele meu a ales acum câțiva ani să stea cu băiețelul său după naștere, deci nu era ceva nou și nicidecum ceva șocant pentru ai mei. Iar cei din afara familiei n-aveau cum să ne influențeze prea mult și în niciun caz nu ne-ar fi putut face să ne răzgândim”, spune el.
Joburi full-time – și acasă, și la birou
Odată cu nașterea primei fetițe, Vlad și-a luat în primire rolul de „părinte full-time”. Natura joburilor lor le-a permis însă să împartă responsabilitățile și să nu ducă niciunul singur greul îngrijirii copiilor. Oana conduce o mică agenție de comunicare, așa că a putut lucra de acasă și participa activ la viața de zi cu zi a fetelor.
„Vreau să lămuresc de la început că atât eu, cât și soția mea, avem privilegiul de a nu lucra după un program fix. Și asta a contat enorm, mai ales pentru ea: a fost și ea foarte prezentă în creșterea fetelor și a lucrat în scurtele momente de liniște din casă (cât eu eram cu ele pe-afară și în timpul somnului lor). Deci nu pot spune că am invidiat-o, mai ales că ea avea acest dublu rol, chiar mai complicat decât al meu. Nu e deloc ușor să faci switch între muncă și maternitate într-o clipă, așa cum reușea ea”, mărturisește tatăl copiilor.
- CITEȘTE ȘI: „Fata lui tata”. Cum modelează tații stima de sine, respectul și siguranța emoțională a fiicelor lor
„Nu-mi imaginam că se poate trăi cu atât de puțin somn”
Primii ani ai copiilor au fost, așa cum știe orice părinte, cu treziri în miez de noapte, cu multă oboseală acumulată și cu eforturi de ambele părți. În nopțile cu treziri repetate, Vlad spune că partea cea mai grea îi revenea Oanei.
„Nu-mi imaginam că se poate trăi cu atât de puțin somn. Din punctul meu de vedere, a fost lucrul cel mai greu de gestionat: trezirile nocturne odată la câteva ore. Cel mai complicat a fost pentru soția mea, pentru că ea trebuia să se ocupe de mese. În rest, le făceam pe toate, pe cât posibil, cu rândul, mai ales spălatul și schimbatul copilului și curățenia prin casă. Eu încercam să mă ocup cât mai mult de adormit, de plimbări pe timpul zilei și de cumpărături”.
Cu doi copii mici, de vârste apropiate, viața celor doi părinți nu avea cum să fie ușoară. Vlad și Oana au încercat în toată această perioadă să păstreze câteva momente pentru ei doi. Reușeau, uneori. Însă, de multe ori, oboseala și nevoile copiilor zădărniceau această încercare.
„Au fost momente în care simțeam că nu mai putem, dar cred că sunt lucruri normale în viața oricărui părinte. Încercam, pe cât posibil, să ne repliem seara și să stăm de vorbă o jumătate de oră sau o oră. Nu ne-a ieșit mereu”, mărturisește Vlad.
Oana lucra, dar nu era „părintele absent”
După nașterea Otiliei, Oana a început să simtă că pierde etape importante din viața fetelor. Cu un nou-născut în brațe și cu o agenție de condus, Oana simțea că nu mai putea petrece la fel de mult timp cu Mara.
„O perioadă soția mea s-a simțit foarte vinovată că n-a luat ea rolul full-time. Simțea că pierde etape importante din viața fetelor, deși rămăsese foarte implicată. Ea a fost mereu mai organizată și, deși avea mai puțin timp la dispoziție, reușea — și reușește — să facă foarte multe lucruri într-un timp foarte scurt, în timp ce eu sunt mai lent și mai ezitant. Totuși, mai ales după a doua sarcină, când avea mai puțin timp pentru fetița cea mare, a simțit că s-a produs o ruptură în relația mamă-fiică. Privind în urmă, pot spune că ceea ce ea a resimțit ca o ruptură a fost doar un moment și că relația lor e acum mai bună ca niciodată”, spune Vlad Odobescu.
Decizia ca Oana să continue să lucreze, iar Vlad să-și ia concediu pentru creșterea copilului, fusese luată împreună. Însă n-aveau cum să știe încă de pe atunci cum va arăta noua lor realitate. Lipsa timpului, a discuțiilor între parteneri, oboseala au lăsat loc frustrărilor pentru o vreme.
„N-am vorbit despre dificultățile astea de la început, pentru că n-avem timp pentru momente de reflecție (sau cel puțin așa ne spuneam). Deși am luat deciziile împreună și părea totul clar, pe măsură ce ne-am izbit de realitățile vieții de părinte am trăit amândoi momente de frustrare din cauza lipsei de comunicare. Lucrurile s-au mai reașezat pe măsură ce fetele au crescut”, explică Vlad.
„E al naibii de greu să fii părinte full-time”
L-am întrebat pe tatăl celor două fetițe cum își imagina rolul și viața de părinte, înainte să i se nască fetele și ce a aflat, mai apoi, despre ce presupune „să stai acasă cu copiii” (sintagmă atribuită mai ales mamelor). „Evident, înțelegeam foarte puține despre ce înseamnă să fii părinte doar privindu-i pe oamenii din jur care ajunseseră în postura asta. Mi se părea uneori că oamenii care au copii mici se plâng cam mult, că nu-i totuși așa mare chestie. Experiența asta m-a învățat că — dacă încerci să faci lucrurile cum trebuie, cu grijă și implicare — e al naibii de greu să fii părinte full time. Avem nevoie, ca societate, de mult mai multă grijă față de părinți, în special față de mame, asta e clar. Punem, oricum, multă presiune pe noi înșine, presiunea din exterior e doar «bonus»”, crede Vlad Odobescu.
Stilul nostru de parenting păstrează, adesea, urmele modelelor pe care le-am avut în copilărie. Și, oricât de mult am încerca să schimbăm asta, unele „clișee” sau reacții automate seamănă izbitor cu ceea ce am trăit când eram, la rândul nostru, copii. Și Vlad mărturisește că, de când este tată, a început să recunoască aceste semne în propriile reacții.
„M-am învinovățit, pe alocuri, că nu-mi ies toate și mă trezeam uneori cu vorbele părinților în cap: am uneori pornirea să ridic vocea, să le interzic celor mici lucruri mai degrabă nevinovate, să mă blochez într-o situație de criză. Pe de altă parte, cedez uneori prea ușor în fața rugăminților lor, iar asta tot din propria copilărie vine”, mărturisește el. „Încerc să mă repliez cât se poate de repede, să-mi dau seama că discut, totuși, cu niște copii de 2, respectiv 4 ani, că-mi trebuie ceva mai multă răbdare, că trebuie să fiu echilibrat și corect față de ei. Încerc să fiu ferm și calm, dar asta rămâne mai mult o dorință”.
„Copilul are nevoie de mamă”
Un tată care alege să își pună cariera pe pauză și își petrece zilele în parc, cu un copil de mână sau cu bebelușul în marsupiu este încă privit ca o excepție, în timp ce prezența unei mame în aceeași situație trece neobservată. L-am întrebat pe Vlad cum a simțit privirile și reacțiile celor din jur în tot acest timp. Acesta mărturisește că s-a aflat, cumva, într-o situație fericită. „N-am avut parte de remarci absurde, poate pentru că trăiesc, ca mulți dintre noi, într-o «bulă» de oameni care au avut noroc de mai multă educație și alte «privilegii». În parc mă intersectam cu destul de mulți tați care împingeau cărucioare, dar asta ține probabil tot de mediul în care m-am învârtit”, precizează acesta.
Vlad a observat însă că, dincolo de această aparentă normalitate, mama continuă să ocupe, în ochii societății, locul principal. „Am auzit de mai multe ori replica asta, spusă cu sau fără vreun apropo: «Copilul are nevoie de mamă». E adevărat, dar cred că are nevoie la fel de multă de un tată, pentru că prezența ambilor părinți creează un echilibru, le dă celor mici o siguranță de sine. Și sper că asta se va vedea în felul în care vor crește”, spune el.
De altfel, jurnalistul crede că rolul tatălui în viața copiilor săi a fost pentru prea multă vreme redus la ideea de „siguranță financiară” și „autoritate”. „La urma urmei, sunt puține lucruri pe care un tată nu le poate face în relația cu copilul său. Am ajuns la concluzia că mulți bărbați îmbrățișează rolul încredințat de societate — acela de simplu provider, «omul care pune pâinea pe masa familiei», responsabilul cu țipatul și cel care «la nevoie» scoate cureaua —, pentru că le este mult mai comod să se limiteze la rolul ăsta. Nu mi-am propus niciodată să devin vreun mascul alpha și mi se pare că cei care își construiesc imaginea asta ascund de fapt multe nesiguranțe și nefericiri”, mărturisește jurnalistul.
„Nu cred că unei femei i se spune vreodată cât de bine se descurcă”
În interacțiunile de zi cu zi, Vlad spune că nu a primit remarci răutăcioase, ci mai degrabă încurajări sau aprecieri. Iar asta l-a făcut să observe că mamelor li se aplică un standard diferit.
„Au fost doar mici momente în care am simțit că oamenii se uită «altfel» când mă văd cu fetele. Majoritatea celor cu care interacționam și țineau să-mi zică ceva despre asta își exprimau, de obicei, admirația pentru ceea ce făceam. Și asta ascunde însă ceva: nu cred că unei femei i se spune vreodată — într-o interacțiune întâmplătoare — cât de bine se descurcă, pentru că femeile au această «datorie» și e «firesc» să fie așa”, explică acesta. „Nu cred nicidecum că am fost un tată perfect până acum și nu mă eroizez pentru că fac ce fac. Mă bucur când am parte de încurajări, pentru că oricine are nevoie de așa ceva. În rest, fiecare își crește copiii cum crede de cuviință”, continuă el.
Au fost și situații în care „norma” – aceea că mama este „the primary caregiver” (părintele care se ocupă în principal de copil) – s-a aplicat fără prea multe întrebări sau explicații: „La pediatru și la medicul de familie mergeam de obicei împreună, toți patru. Acolo, asistenta — o doamnă mai în vârstă — a trecut-o din start pe soția mea ca persoană de contact, fără să ne întrebe cine preferăm să fie. Ne-a zis că «așa trebuie» și n-am insistat pe acest subiect”, povestește Vlad.
„Mi se pare că avem o lume a noastră”
Timpul petrecut împreună, ca familie, a schimbat felul în care fetele se raportează la amândoi părinții. Vlad spune că ele îi caută în egală măsură, pot rămâne fără probleme doar cu unul dintre ei și au construit relații diferite, dar la fel de apropiate, cu fiecare.
„Cel mai mare câștig pe care cred că l-am obținut prin felul ăsta de a ne îngriji copiii a fost relația cu ele: solidă, echilibrată, egală. Deși evident că există momente mai complicate, tantrumuri și alte cele, mi se pare că fetele ne privesc în mod egal: vor să doarmă pe rând cu câte unul dintre noi, ne strigă la fel de des, se simt în largul lor atunci când rămân doar cu unul dintre noi”.
Care a fost primul cuvânt al fetelor: „mama” sau „tata”?, l-am întrebat pe Vlad. „Cred că cea mare a zis prima dată «tata», iar cea mică «mama», deci și aici e «scorul» egal. Mi se pare sugestiv faptul că cea mică ne zicea acum câteva luni «mamitati», așa, într-un cuvânt, ca și cum am fi un singur personaj pe care-l poate invoca”, povestește tatăl celor două fetițe.
Din zilele petrecute acasă au rămas și ritualuri pe care Vlad și fetele le păstrează chiar și acum, după întoarcerea lui la serviciu. „Desenăm împreună destul de des, uneori dansăm. Am inventat împreună cântecele și am învățat despre Elsa și Olaf. Uneori mai furăm câteva minute în fața televizorului, pentru un documentar despre pui de animale. Mi se pare că avem o lume a noastră, destul de clar conturată. Și sunt sigur că lumea asta n-ar fi existat dacă aș fi mers la job, ca un tată «normal»”.
Desprinderea poate fi dificilă de ambele părți, fie că intră copilul în colectivitate, fie că se întoarce părintele la serviciu. „Când a început grădinița, aș zice că soția mea a resimțit cel mai tare acest moment. Eu nu l-am resimțit neapărat ca pe o ruptură, pentru că a fost un proces treptat și că universul nostru, de care ziceam mai sus, există în continuare”, mărturisește Vlad.
Cine ești când munca nu te mai definește
Ieșirea din ritmul redacției nu i-a adus lui Vlad doar mai mult timp cu fetele, ci și o perspectivă asupra unei lumi pe care poate altfel nu avea cum să o cunoască. „Privind în urmă, anii petrecuți cu fetele au fost un câștig foarte mare. Dincolo de faptul că le-am văzut cum cresc, au fost multe alte lucruri: a trebuit să ies din ritmul vieții profesionale și să mă gândesc la cine sunt eu fără muncă; am petrecut mai mult timp în natură, între altele. Mai e și faptul că am interacționat la locul de joacă, de exemplu, cu oameni cu care n-aș fi interacționat în mod obișnuit, veniți din medii sociale diferite. A avea copii de vârste apropiate, cu preocupări asemănătoare, creează nenumărate contexte de discuție. Per ansamblu, perioada asta m-a făcut să fiu mai înțelegător cu oamenii din jur, poate mai puțin cinic decât înainte”, spune el.
Pauza de la job i-a oferit și distanța necesară pentru a-și privi mai lucid cariera și pentru a observa lucruri la care, prins în ritmul redacției, nu avusese răgaz să se gândească. „Am descoperit că aveam o relație destul de nesănătoasă cu munca. Nu neapărat pentru că munceam exagerat de mult (deși se întâmpla și asta), ci pentru că multă vreme am căutat să-mi creez o identitate mai ales în relație cu jobul meu. Eram cineva doar în măsura în care făceam ceva, mă defineam prea mult prin munca mea. Probabil că și natura meseriei «ajută» la asta: sunt jurnalist, iar profesia asta presupune anumite doze de orgoliu. Căutăm aprecierea publicului, ne hrănim (și) cu validarea asta”, mărturisește Vlad Odobescu.
„Mi-a fost greu să mă văd ca «tată» și-atât”
Trei ani și jumătate în care aproape totul s-a organizat în jurul nevoilor copiilor au venit și cu renunțări personale. „Și pentru mine a fost complicat, desigur: mi-a fost greu să mă desprind cu totul de muncă și să mă văd ca «tată» și-atât. Sunt multe lucruri care mi-au lipsit în anii de stat acasă: odihna, munca (cu care mă identificam poate prea mult), pauzele de introspecție, lecturile și alte hobby-uri.”
Privind acum în urmă, Vlad spune că perioada aceasta a schimbat nu doar ordinea lucrurilor importante, ci și felul în care se raportează la lumea din jur. „Experiența asta m-a făcut să mă raportez cu mai multă modestie la lume și să-mi reevaluez prioritățile în viață. Sună clișeistic, dar cam așa a fost”, spune el.
„De ce-ar fi experiența unui tată mai presus?”
Experiența celor trei ani petrecuți acasă cu fetele, într-un rol pe care societatea atribuie aproape exclusiv femeilor, l-a făcut pe Vlad să-și privească povestea și cu ochi de jurnalist. S-a gândit să scrie despre această perioadă din viața sa, însă a avut îndoieli:
„Mi se pare uneori că ar fi un pic deplasat: la urma urmei, sunt atâtea femei care se desprind de carieră pentru a crește copii și pare de la sine înțeles, «așa e dat să fie». De ce-ar fi experiența unui tată mai presus? Apoi mă întorc iarăși: sunt jurnalist și înțeleg de ce ar putea fi valoros pentru alții să citească despre asta, în special pentru bărbați care au impresia că masculinitatea înseamnă o serie de clișee ce ascund nesiguranțe. După cum se vede, încă n-am clarificat chestiunea asta”.
Când te întorci la serviciu, nu e la fel ca înainte
„Recunosc că, după trei ani și jumătate, am așteptat cu nerăbdare întoarcerea la serviciu. Am încercat însă să nu-mi creez așteptări false: știam că fetițele vor avea nevoie în continuare de atenție, se vor mai îmbolnăvi, vor exista tot felul de situații neașteptate care să-mi ceară prezența. Cred că-mi imaginam totuși timpul petrecut la birou — atâta cât va fi — ca pe unul în care mă pot concentra cu totul asupra muncii, și îmi dau seama acum că n-avea cum să fie așa. În același timp, mi s-a făcut dor să merg cu ele în parc, după ce multă vreme mi se luase de atâtea cărucioare, ture de lac și de spații de joacă”, mărturisește Vlad Odobescu.
La mai bine de jumătate de an de când și-a reluat jobul, Vlad constată că ritmul său profesional nu mai poate fi cel de dinainte. „Nici acum nu funcționez la capacitate maximă. Nu pot merge în deplasări la fel de des ca înainte, trebuie să-mi calculez mai bine timing-ul, să discut cu soția mea tot felul de detalii. Înainte lucram uneori seara sau dis-de-dimineață, acum fie sunt prea ocupat cu copiii, fie prea obosit să mai pot recupera în astfel de momente. Pe scurt, s-au răsturnat prioritățile și trebuie să mă împac cu gândul că nu voi fi prea curând la fel de productiv ca înainte. Am norocul că în redacție am parte de multă înțelegere, știu că nu e valabil pentru toată lumea”, spune el.
Schimbarea a fost pregătită treptat și pentru Mara și Otilia. Părinții le vorbesc despre munca lor și le explică de ce este important să meargă la serviciu. „Încercăm să le facem să înțeleagă că sunt momente în care rămân doar cu unul dintre noi. Pot spune că n-au avut reacții foarte puternice, mai ales că am încercat să pregătim acest proces din timp. Încercăm să construim și să menținem un echilibru cât mai bun: ieșim cât mai des după grădiniță, respectiv după muncă, descoperim noi feluri de a ne juca și de a învăța”.
