Tu știi ce simte copilul tău? În gona după note mari și performanță, părinții „pierd semnalul” către sufletul copiilor

Georgiana Mihalcea, redactor
parinte copil
Oricât de ocupată ești, fă-ți timp zilnic pentru copilul tău. E cel mai prețios lucru pentru el. FOTO: Shutterstock

Mulți părinți din ziua de azi nu au semnal la adevăratele nevoi ale copiilor și, în loc să pună accent pe relația loc, o țin sus și tare cu notele mari, liceul de top, extrașcolare și multe, prea multe poze pe facebook cu coronițe, diplome și trofee. Îmi vine să-i trag de mânecă și să-i întreb: Tu știi ce mai simte copilul tău? Când l-ai întrebat ce părere are el despre proiecțiile tale legate de viața lui?

Da, trăim în secolul vitezei! Da, ce nu e pe Instagram aproape că nu există! Da, competiția îl duce în top pe cel mai puternic! Da, notele mari contează pentru a obține diplome lucioase! Da! Dar copiii noștri când mai au timp de copilărie, de inocență, de „flori, fete și băieți”, de stat în brațe, de joc și joacă cu mami sau cu tati?

De ce părinții de azi par că nu au semnal la adevăratele nevoie ale copiilor?

Simplu. De frică. De teama că vor avea o viață grea dacă nu-i învață de toate, dacă nu-i forțează să învețe, să dea din coate, să lupte, să se ridice. Peste alții. Peste toți. Să nu ajungă ca ei. Sau, dimpotrivă, să ajungă. În goana asta nebună după glorie, căci, realist vorbind, la asta se rezumă totul, părinții de azi pierd din vedere cel mai de preț lucru: ce simt cu adevărat copiii lor. Le place germana, le pică ochii de oboseală după meditații, le frige buza după un suc făcut în casă de mama, le plouă în gură după o pâine de casă?

Tu când ți-ai întrebat copilul ultima dată ce simte cu adevărat, ce-i bucură inima, cine îl necăjește la școală, cine i-a pus deja o etichetă pe frunte, ce visează să se facă când o să fie mare? Când l-ai luat ultima dată în brațe fără motiv, spunându-i „treci aici să te smotocesc ca atunci când erai mic?”

Imaginează-ți că tu ești un router wi -fi, copilul tău un telefon, iar relația voastră este semnalul. De ce apare pe ecran, uneori, „lipsă conexiune”?

Copilul are nevoie de mamă și de tată așa cum are nevoie de apă, mâncare și somn

Copiii suferă, plâng, caută alinare în cercurile de prieteni, în vlogguri, în postări social media. Când au inima goală sau rănită, caută iubire și acceptare în orice cotlon al internetului. Caută relaxarea în țigări, droguri și alcool, când nici n-au făcut vârsta majoratului. Când părinții „n-au semnal” la adevăratele nevoi ale copiilor, durerea va fi greu de șters. Tocmai de aceea e important să nu se trezească prea târziu, când ei vor fi deja adulți și vor întreba: „Unde erai, mamă/ tată, când eu aveam nevoie de tine?”. Copilul are nevoie de părinții lui azi. Să îl audă, să-i dea un sfat, să-l țină în brațe. Are nevoie de mama și de tata așa cum are nevoie de apă, mâncare și somn.

Ai curaj să-ți întrebi copilul „când nu ți-a plăcut ultima dată de mine?”

Sunt un părinte de adolescent cu autism, iar situația copilului meu m-a făcut să mă conectez în primul rând cu latura sensibilă a lui, să pun accent pe emoțiile lui și, mai apoi, pe performanțele școlare. Lucrul acesta m-a ajutat să văd mai clar lucrurile. De 17 ani, clipă de clipă, construiesc un „templu”: relația mea cu copilul meu. Nu suntem bogați, în sensul că avem prea multe lucruri materiale; dar suntem bogați că ne avem unul pe altul. Autismul copilului meu m-a făcut să descopăr un lucru extraordinar: părinții, indiferent de vârsta copilului, reprezintă cele mai importante persoane din viața unui copil. Fiecare cuvințel, gest, ton al vocii, reacție, comportament socio-familial este captat, „bagat la cap” și imitat.

Copilul meu știe cu exactitate câți ani avea când am ridicat tonul într-un magazin, când eram nervoasă, când aveam o față tristă, când n-am fost atentă la ce mi-a spus, când nu m-am ținut de cuvânt. Copilul meu cu autism știe toate aceste lucruri despre mine de care mă rușinez ori de câte ori îmi amintesc. Dar al tău, fără autism, câte de multe crezi că ar avea să-ți spună, dacă l-ai întreba: când nu ți-a plăcut ultima dată de mine?

Eu, după exercițiul ăsta, n-am fost om zile în șir. Am plâns. Mi-am rănit copilul, fără să vreau, prin vorbe, gesturi, atitudini și n-a uitat nici acum, chiar dacă „semnalul” nostru e de 5 G în momentul de față. Pe mine, autismul copilul meu m-a făcut un părinte mai bun, mai conștient, mai prezent, mai atent la nevoile emoționale ale copilului meu.

Nu ne mai dă nimeni timpul înapoi cu copiii noștri, nu le putem cumpăra farmecul copilăriei cu bani; oricâți oameni am plăti să stea cu ei, să-i educe, nu vor reuși niciodată să ne țină locul. Glasul sângelui va striga mereu după mama și tata, în căutarea semnalului pierdut.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa