Când auzim expresia „trafic de persoane”, cei mai mulți dintre noi ne imaginăm scene cu răpiri ca în filme și rețele infracționale care acționează în umbră, de dincolo de frontiere. În realitate, multe dintre cazurile care implică minori încep astăzi cu un mesaj primit pe telefon, o conversație pe Instagram sau în Roblox, o relație construită pas cu pas, în mediul online. În România, aproximativ jumătate dintre victimele traficului de persoane sunt copii și adolescenți. Proporția este semnificativ mai mare decât media europeană, unde minorii reprezintă aproximativ un sfert dintre victime. În ultimii ani, fenomenul s-a schimbat și odată cu mutarea unei mari părți din viața copiilor în mediul digital. Recrutarea lor nu mai începe în stradă sau prin intermediari. De multe ori, persoana care se apropie de copil face deja parte din cercul său de cunoștințe sau îl contactează pe platformele pe care acesta își petrece timpul zilnic.
De 13 ani, Asociația eLiberare lucrează cu victime ale traficului de persoane, profesori, consilieri școlari și părinți pentru a înțelege cum funcționează acest mecanism și, mai ales, cum poate fi prevenit. Asociația oferă asistență socială, psihologică și juridică victimelor, desfășoară programe educaționale în școli și formează anual mii de profesori pentru a recunoaște semnalele de alarmă. În paralel, este implicată în proiecte legislative care vizează protecția copiilor în mediul online și actualizarea legislației privind exploatarea minorilor.
Am discutat cu Loredana Urzică-Mirea, directoarea executivă a organizației, despre felul în care sunt recrutați copiii în 2026. Am aflat că traficanții nu caută doar victime din familii defavorizate economic sau social, că adolescenții sunt cel mai ușor de manipulat prin intermediari pe care ajung să-i considere prieteni și că, de multe ori, părinților le scapă anumite semnale de alarmă.
Totul Despre Mame: Ce numim, mai exact, „trafic” astăzi și în ce forme ajung copiii și adolescenții să fie exploatați în România?
Loredana Urzică-Mirea: Dincolo de termenii juridici, le explicăm oamenilor că traficul de persoane este „sclavia erei moderne”, o realitate în care unii indivizi profită financiar de pe urma controlului și exploatării altora. Legal, procesul presupune o succesiune clară: copiii sunt recrutați, transportați și aduși într-un loc cu scopul precis de a fi exploatați. Formele sunt diverse, de la exploatarea sexuală (cea mai răspândită în rândul fetelor), până la exploatarea online prin pornografie infantilă, care reprezintă în fapt tot o formă mascată de trafic. Băieții cad mai des victime în zona exploatării prin muncă și a cerșetoriei forțate, în timp ce la nivel european a fost inclusă recent și căsătoria forțată ca formă obligatorie de monitorizare. Un aspect juridic esențial este că, în cazul minorilor, conform Protocolului de la Palermo, nu este necesar să demonstrăm mijlocul de constrângere, amenințarea sau manipularea. Este suficient să dovedim acțiunea de recrutare sau transport și scopul obținerii unui beneficiu material de pe urma acelui copil.
Din păcate, cazurile de cerșetorie forțată sunt mult mai puțin identificate deoarece fenomenul este profund normalizat în mentalitatea colectivă, iar oamenii rar sună la autorități când văd un copil cerșind pe stradă. Acum avem la dispoziție numărul unic 119, dedicat tuturor formelor de abuz împotriva copiilor, iar echipele mobile din toate sectoarele intervin rapid dacă sunt sesizate. Eu am sunat de mai multe ori în București să sesizez astfel de cazuri și sistemul funcționează. Pe lângă cerșetoria vizibilă din orașe, există și o zonă gri, mult mai greu de controlat, reprezentată de copiii exploatați în munci agricole grele sau la stâne, unde lipsa de raportare menține fenomenul ascuns.
De la ce vârste vorbim despre trafic de copii? Care este profilul minorilor expuși acestui fenomen?
Din păcate, vorbim despre copii de toate vârstele. Există inclusiv situații cu copii foarte mici, unde sunt implicați direct părinții. Însă fetele cuprinse între 14 și 16 ani reprezintă categoria cea mai expusă riscului. Analizând istoricul victimelor cu care am lucrat, sunt o serie de vulnerabilități preexistente și traume timpurii: abuzul, neglijarea, abandonul în sistemul de protecție sau familiile dezorganizate în care părinții au plecat la muncă în străinătate, lăsând copiii fără un adult de referință. O constantă extrem de dureroasă în dinamica familială a acestor cazuri este calitatea relației cu tatăl, caracterizată fie prin absența completă a figurii paterne, fie printr-un istoric de abuz fizic, verbal sau sexual din primii ani de viață.
Toate aceste elemente se regăsesc în testul ACE (Adverse Childhood Experiences), iar dacă un copil acumulează mai mult de patru răspunsuri afirmative din cele zece întrebări, scorul indică o predispoziție majoră către comportamente de risc sau auto-destructive. La copii, aceasta se duce fie în tipologia de victimă, fie în cea de agresor.
Copiii care devin victime sigure ale traficanților provin doar din medii defavorizate?
Ideea că traficul se întâmplă doar în familii marginalizate sau extrem de sărace este unul dintre cele mai mari mituri din societatea noastră. Deși sărăcia este un factor favorizant și o vulnerabilitate majoră, cazuistica națională ne arată clar că victimele provin din absolut toate mediile, atât rural, cât și urban. Asociația noastră a gestionat inclusiv cazuri de copii de profesori sau copii de polițiști.
Exploatarea nu ține cont de statutul social, ci speculează lipsurile emoționale, ceea ce înseamnă că într-o familie nivelul de trai poate fi unul ridicat și toate nevoile materiale îndeplinite, dar, dacă lipsește comunicarea, validarea sau o persoană de siguranță, riscul rămâne uriaș. Traficantul acționează exact pe aceste lipsuri emoționale și nu contează ce bunuri deții acasă. Dacă nu ai cu cine să vorbești despre perioadele dificile, va apărea acest individ care îți va îndeplini toate nevoile emoționale pentru o vreme, până când va obține controlul total asupra ta.
Cum se desfășoară recrutarea minorilor? Mulți dintre noi ne imaginăm situații ca în filme, cu răpiri de pe stradă…
Datele noastre ne arată că, în proporție de aproximativ 70%, persoanele care recrutează copiii fac parte din cercul lor de apropiați. Vorbim despre prieteni, cunoștințe, vecini sau chiar rude. În cazul metodei clasice Lover Boy, traficantul sau un intermediar din rețea se infiltrează în cercul de prieteni al victimei, îi analizează lipsurile și dorințele și începe să construiască o relație profundă de încredere. Acest proces de curtare și atenție poate dura cinci-șase luni sau chiar un an, timp în care minora este izolată treptat de familie și de vechii prieteni, până când recrutorul devine singurul ei punct de sprijin. Odată ce legătura emoțională este consolidată, încep solicitările mascate inițial sub formă de manipulare: „Dacă mă iubești și vrei să ne fie bine, trebuie să faci asta pentru noi”. În mediul online, mecanismul se accelerează prin șantaj; o singură fotografie intimă trimisă în privat devine pretextul pentru a i se cere un video, apoi pentru a trimite minora la un prim client. Din acel punct, traficanții mențin controlul prin violență fizică, teroare psihologică și amenințări directe la adresa familiei, promițând că le vor face rău părinților sau fraților mai mici dacă ea nu se supune.
Cum diferă acest mecanism când vorbim despre exploatarea prin muncă și cerșetorie?
În cazul exploatării prin muncă, ne lovim de o problemă profundă de mentalitate socială, specifică anumitor zone din țară, unde trimiterea copiilor la muncă în detrimentul școlii este privită ca un lucru firesc. Trebuie să separăm foarte clar sarcinile educative și uzuale din gospodărie (care sunt normale, și pe care noi le susținem), de munca forțată, unde minorul este retras complet de la școală și blocat în condiții mizere. De multe ori, părinții din comunități marginalizate primesc sume de bani de la traficanți, iar copiii sunt exploatați la stâne sau în munci agricole grele.
Am gestionat, de exemplu, cazul unui grup de copii care erau transportați în diverse zone și puși să curețe cărbune. Lor li se oferea un procent infim, de aproximativ 5% din câștiguri, în timp ce restul banilor erau însușiți de un băiat mai mare care organiza întreaga activitate, îi transporta din satul natal și îi ținea sub control total până au intervenit autoritățile. Este un semnal că întreaga comunitate ar trebui să se autosesizeze și să nu mai întoarcem privirea în fața acestor realități.
Unde sunt traficați copiii și adolescenții? Sunt duși peste granițe sau se întâmplă și în România acest fenomen?
Dacă în statisticile generale de trafic de persoane raportul intern-extern este de 50%–50%, în cazul copiilor realitatea este izbitoare: 9 din 10 victime minore sunt traficate și exploatate chiar pe teritoriul României. Până acum am avut control la granița cu spațiul Schengen și nu puteau să transporte atât de ușor minori în afară. Rămâne de văzut, pe măsură ce vor apărea noile statistici europene, dacă ridicarea parțială a barierelor va schimba aceste cifre și dacă vor fi identificați mai mulți copii români exploatați în afara granițelor. Însă, deocamdată, pericolul principal se află chiar în interiorul țării.
Cum ajung minorii să fie atrași în astfel de rețele? Ce semnale pierd din vedere părinții?
În majoritatea situațiilor, atunci când nu vorbim și despre părinți implicați în acest trafic, părinții sunt pur și simplu complet depășiți de situație. Adesea, vin la noi părinți disperați și ne spun că fata lor s-a îndrăgostit lulea de un băiat, simt pericolul și au aflat lucruri rele despre el, însă nu știu cum să mai comunice cu ea, deoarece refuză să îi asculte. Când se ajunge în acest punct de ruptură, este deja extrem de târziu. Am văzut părinți care, conștienți de riscul rețelelor de trafic, își monitorizau fetele non-stop, le duceau la școală și le așteptau la poartă de teama că vor fugi definitiv, în timp ce fetele lor erau complet „oarbe” în fața pericolului, din cauza manipulării.
În acel moment critic, singurul lucru pe care îl mai poate face un părinte este să rămână fizic și emoțional alături de copil, să evite agresivitatea și să încerce să mențină o punte minimă de siguranță, transmițându-i clar copilului că, orice s-ar întâmpla și orice ar face, familia este acolo pentru a-l sprijini. Trebuie spus că această deconectare de familie și de părinți se produce treptat, pe parcursul anilor, până când minora alege să rupă definitiv legătura cu familia, motiv pentru care prevenția nu trebuie să se limiteze la definiții tehnice despre trafic, ci la modul în care ne creștem copiii, la accesul la tehnologie și la discuții despre ce înseamnă o relație sănătoasă.
Cum ar trebui părinții să abordeze această temă pentru a preveni riscurile?
Părinții trebuie să aibă încredere în ei înșiși și să înțeleagă că limitele pe care le impun nu sunt pedepse, ci piloni esențiali pentru echilibrul copilului în această lume periculoasă. În ghidul pe care l-am elaborat, am structurat recomandările pe trei etape clare de dezvoltare. Pentru segmentul de vârstă sub 7 ani, discuțiile trebuie să se rezume strict la educația pentru corp și sănătate, promovând „regula costumului de baie”, prin care le explicăm clar copiilor că zonele corpului acoperite de costumul de baie sunt intime și nimeni, sub nicio formă, nu are dreptul să le atingă sau să le privească. Dacă minorii manifestă curiozități firești, le răspundem simplu, păstrând explicațiile într-o zonă strict biologică, fără a introduce nuanțe sexualizate sau detalii de care nu au nevoie la această vârstă.
Segmentul de vârstă 8 – 12 ani reprezintă o perioadă critică, deoarece studiile arată că vârsta medie la care copiii încep să fie expuși la pornografie online este de 8 ani. La această vârstă, copiii sunt total nepregătiți din punct de vedere psihologic să proceseze acel conținut. Datele ne arată că este aproape sigur că un copil se va intersecta cu materiale pornografice în ecosistemul lui actual, fie la școală, fie în parc, pe ecranul telefonului unui prieten, motiv pentru care poziția noastră fermă este să nu le oferim copiilor smartphone-uri până nu sunt cu adevărat pregătiți. Recomandăm utilizarea unui telefon simplu, cu taste. Nu ne putem baza exclusiv pe aplicațiile de control parental. Trebuie să îi antrenăm pe copii și adolescenți, prin exerciții practice, să distingă o imagine bună de una rea, să înțeleagă ce anume le provoacă o stare de disconfort și să le cultivăm reflexul de a veni imediat să discute cu un adult, reducând riscul de a se închide în ei și de a căuta lămuriri tot în cercul de prieteni.
Pentru segmentul de vârstă peste 13 – 14 ani, în momentul în care minorul primește acces la un smartphone, părintele trebuie să pornească de la premisa că, oricâte filtre și limite sunt setate, copilul are acces la întreaga lume. O atenție deosebită trebuie acordată platformelor de jocuri online, precum Roblox, deoarece au existat cazuri reale de copii abordați, recrutați și ulterior traficați prin intermediul chat-urilor din jocuri.
Un studiu al Poliției Române indică faptul că peste 53% dintre copiii sub 14 ani au conturi pe TikTok, iar procentul explodează spre 80% în cazul celor sub 16 ani, urmat de Instagram pentru categoria 16-18 ani – platforme care vin la pachet cu riscuri majore, de la anxietate și depresie prin comparare socială, până la prezența activă a prădătorilor care monitorizează permanent postările copiilor pentru a le identifica punctele slabe. Copilul nu trebuie lăsat să își creeze conturi pe ascuns, iar dacă ele există, este obligatoriu să purtați discuții clare despre securitate, despre natura imaginilor pe care le încarcă, despre importanța dezactivării constante a funcției de localizare geografică (GPS) și interdicția de a partaja detalii extrem de intime. Îndemnul nostru principal pentru părinți este să nu își crească copiii în fața ecranelor. Îi sfătuim să răspundă cu calm întrebărilor, manifestând curiozitate și întrebându-l mai întâi pe copil ce anume știe sau ce a înțeles el din acel lucru, fără a proiecta scenariile noastre de adulți.
Dacă un copil este deja atras într-o astfel de rețea, fie prin grooming online sau prin metoda „Lover Boy”, care sunt semnele concrete pe care un părinte le poate observa în comportamentul acestuia?
Schimbările sunt vizibile dacă suntem cu adevărat atenți la viața copiilor noștri. Printre semnalele de alarmă se numără izolarea socială radicală, atunci când copilul refuză brusc să mai comunice sau să petreacă timp cu familia și cu vechiul cerc de prieteni, închizându-se complet în el. De asemenea, fuga de acasă sau disparițiile repetate reprezintă un semnal major de alertă. Un alt indiciu important este apariția unor resurse financiare nejustificate, cum ar fi sume de bani, haine, accesorii sau telefoane scumpe a căror proveniență copilul nu o poate explica într-un mod credibil.
Un semn extrem de specific și de grav este apariția „tatuajelor de branding”. Mulți traficanți își obligă victimele să își tatueze anumite simboluri specifice rețelei sau chiar numele lor direct pe corp, ca o formă de marcare a proprietății. La toate acestea se adaugă o instabilitate emoțională severă, manifestată prin stări acute de anxietate, episoade depresive sau atacuri de panică. Minorul nu anticipează calvarul care urmează atunci când acceptă să trimită, de exemplu, primele imagini compromițătoare. Teroarea se instalează abia când conștientizează șantajul. În cele din urmă, schimbarea bruscă a anturajului și asocierea cu grupuri complet noi de oameni, adesea mai mari ca vârstă, vine frecvent la pachet cu comportamente de risc, cum ar fi începerea consumului de substanțe interzise. De cele mai multe ori, momentul în care copiii reacționează și cer ajutor părinților sau altor adulți, coincide cu răspândirea fotografiilor sau videoclipurilor intime pe grupuri interne de WhatsApp, Discord, Telegram sau direct pe site-uri de profil.
Cum oprim circulația acelor imagini pe internet? Este posibil?
Pe partea de conținut online, organizația eLiberare a obținut acreditarea oficială din partea ANCOM, autoritatea care implementează Digital Services Act în România, în calitate de Trusted Flagger (Notificator de încredere). Această calitate ne oferă un canal prioritar de comunicare cu marile platforme tehnologice, permițându-ne ca, în momentul în care primim raportări de la cetățeni sau de la victime, să solicităm direct către TikTok, Instagram sau YouTube eliminarea rapidă a conținutului ilegal sau abuziv, lucru care ne-a reușit deja în numeroase cazuri.
Oamenii ne pot contacta prin intermediul unui formular dedicat pe site, pe rețelele sociale sau prin WhatsApp și e-mail, iar dacă indiciile arată o faptă gravă, informația se transformă automat într-o sesizare penală. Am primit, de exemplu, un e-mail anonim despre un grup extins de Telegram unde administratorul posta anunțuri explicite „oferind” fete cu vârste între 6 și 14 ani, context în care am sesizat imediat structurile specializate din Poliție. Codul Penal stipulează clar că orice persoană care ia cunoștință despre o infracțiune sexuală asupra unui minor este obligată prin lege să raporteze fapta.
Dacă într-o comunitate circulă zvonuri despre persoane care recrutează fete sau exploatează minori, dar oamenii nu au dovezi clare, ce ar trebui să facă?
Și un zvon poate fi o informație utilă. Nu este responsabilitatea cetățenilor să stabilească dacă o faptă este reală sau nu, ci să semnaleze ceea ce observă sau aud atunci când există suspiciuni rezonabile. Dacă există informații despre o posibilă victimă sau despre persoane care recrutează minori, acestea pot fi transmise către Poliție, către Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane sau, în cazul copiilor, se poate apela 119. Dacă vorbim despre minori, autoritățile au obligația să verifice și să colaboreze pentru clarificarea situației.
Și noi, ca organizație, primim astfel de sesizări. Uneori, oamenii ne scriu pentru că nu știu cui să se adreseze sau nu au curaj să meargă direct la Poliție. Încercăm să vedem dacă există și alte indicii din comunitate, dacă au mai existat sesizări similare, iar atunci când informațiile o justifică facem noi, la rândul nostru, informări către autorități.
Este important de înțeles că rolul cetățeanului nu este să investigheze, ci să semnaleze. De acolo, verificarea faptelor aparține Poliției și structurilor specializate. În multe situații, este posibil ca autoritățile să aibă deja informații despre persoanele respective, iar orice sesizare suplimentară poate ajuta. Mulți oameni se tem să nu intre în conflict cu vecinii sau cu persoane influente din comunitate. Însă în cazurile de trafic de persoane există posibilitatea raportării anonime, iar martorii beneficiază de măsuri de protecție. Chiar și atunci când nu ai toate informațiile necesare pentru o plângere formală, poți face o informare.
Astăzi există numeroase canale prin care pot fi raportate suspiciuni de exploatare. Important este să nu considerăm normale situații care nu sunt normale: un copil care cerșește la colțul străzii, copii trimiși la muncă în loc să fie la școală sau adolescente despre care comunitatea știe că sunt recrutate și duse în alte localități. Până la urmă, este și o întrebare despre ce fel de societate vrem să construim și despre ce alegem să ignorăm atunci când vedem că un copil este în pericol.
Dacă bănuiești că un copil este victimă a traficului de persoane poți contacta:
- 119 – Telefonul copilului: pentru orice suspiciune de abuz, exploatare, neglijare sau trafic care implică un minor. Sesizarea ajunge la DGASPC.
- 112 – Urgențe: sună imediat dacă un copil este în pericol iminent sau dacă asiști la o situație care necesită intervenție rapidă.
- Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane (ANITP): oferă informații, consiliere și îndrumare privind cazurile de trafic de persoane.
- DGASPC (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului): poate interveni în cazurile care implică minori și colaborează cu Poliția și alte instituții.
- Asociația eLiberare: organizație specializată în prevenirea traficului de persoane și sprijinirea victimelor.
- Important: Nu trebuie să ai dovezi complete pentru a face o sesizare. Dacă ai o suspiciune rezonabilă, poți raporta situația și lăsa autoritățile să verifice informațiile.
Se implică și alți membri din comunitate – poate medici, profesori, preoți care au suspiciuni? Sunt anumite reguli de urmat?
Da, există un guideline. Am publicat și pe site-ul nostru „Ghidul pentru profesioniști”, care ne ajută să detectăm cazurile de trafic în comunitate. Acolo sunt indicatorii, semnalele de alarmă și inclusiv pașii practici: unde poți suna, cui te poți adresa și ce poți face mai departe. L-am realizat împreună cu Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane tocmai pentru a traduce legislația în ceva foarte practic.
Am avut nenumărate situații în care oameni din diverse domenii de activitate au identificat victime și le-au trimis către noi. Îmi amintesc de o doamnă care lucra la o bancă comercială. O tânără a venit împreună cu „părinții” să facă un credit. Fata era vizibil afectată, fusese ținută într-o casă o perioadă lungă de timp, într-o situație care era, practic, sclavie modernă. Doamna de la bancă a căutat informații, ne-a găsit pe internet și i-a spus: „Există această asociație, mergeți la ei”. Așa a ajuns victima la noi, iar acum are un dosar pe rol și primește asistență.
Am avut și un caz în care s-a implicat un preot. Noi facem foarte multe formări cu preoți, pentru că ei chiar știu ce se întâmplă în comunitățile lor. La scurtă vreme după un training, ne-a sunat un preot din sud-vestul țării și ne-a spus: „Doamnă, am un caz exact cum ne-ați povestit dumneavoastră. Am chemat la biserică persoanele și le adăpostim aici acum. Spuneți-mi ce trebuie să fac mai departe”. Noi am pus în legătură toate instituțiile care trebuiau să intervină și cazul a putut fi gestionat.
Noi îi numim pe acești oameni „unlikely allies”, persoane care nu sunt specializate în combaterea traficului de persoane, dar care, prin profesia lor, pot întâlni victime. Pot fi profesori, medici școlari, preoți, funcționari de bancă, asistenți sociali sau consilieri. Au fost și jurnaliști care, în urma muncii de teren, au întâlnit victime și le-au facilitat accesul la ajutor. Uneori nu era vorba despre trafic de persoane, ci despre alte forme de abuz, iar noi i-am putut direcționa către organizațiile potrivite.
De aceea credem foarte mult în puterea comunității. De multe ori, primul om care observă că ceva nu este în regulă nu este un specialist, ci cineva care a fost atent și a ales să nu ignore ceea ce vede.
Există și povești cu final fericit? Cum reușește o victimă să iasă din acest cerc și ce se poate face pentru copiii care au trecut prin astfel de experiențe?
Facem atât de multă muncă de prevenire tocmai pentru că recuperarea este extraordinar de grea. Vorbim despre persoane extrem de vulnerabile, care sunt în același timp și victime ale unei infracțiuni. De aceea, asistența trebuie să fie specializată și de lungă durată. Recuperarea nu este liniară. Este nevoie de ani de muncă, de terapie și de oameni care să rămână alături de victimă pentru a reconstrui încrederea în ceilalți, dar și în ea însăși.
De foarte multe ori victimele se autoînvinovățesc. Iar dacă vorbim despre copii, sentimentul acesta este și mai puternic. În adolescență se formează convingerile despre cine ești și ce valoare ai, iar traficul lovește exact în această zonă. Este și mai greu pentru copiii care nu au o familie stabilă care să îi sprijine. Mă gândesc în special la copiii aflați în grija statului. Mulți ajung să creadă despre ei că nu sunt buni la nimic și nu văd un viitor pentru ei înșiși.
Dar există și cazuri în care, cu foarte mult sprijin, oamenii reușesc să își reconstruiască viața. Își găsesc un drum, își întemeiază familii, au copii și ajung să aibă o viață stabilă. Noi avem inclusiv proiecte pentru victime adulte, care urmăresc reintegrarea pe piața muncii și reconstrucția viitorului. De multe ori, vorbim despre tineri care au fost traficați la 18, 19 sau 20 de ani. Legal sunt adulți, dar sunt încă foarte tineri și poartă cu ei consecințele unor experiențe extrem de traumatizante. Unele dintre aceste persoane au, între timp, propriii copii. Sunt situații foarte complexe, inclusiv pentru că există copii rezultați din relații de exploatare.
De aceea spun că avem foarte mult de lucru pe partea de prevenire. Costul uman al recuperării este uriaș și durează ani de zile. Tocmai de aceea este atât de important să fim atenți, să ne educăm ca părinți și să nu lăsăm aceste lucruri să se întâmple. Pentru că este greu de acceptat că, în secolul acesta, încă există oameni care sunt traficați și exploatați, oameni care ajung să fie tratați ca niște bunuri.
Spuneați că mulți dintre acești copii vulnerabili provin chiar din sistemul de protecție a copilului. Sunt implicate instituțiile în prevenirea acestor situații?
Da, sunt copii targetați cât timp se află în sistemul de protecție, dar sunt și foarte multe victime care ajung să fie traficate după ce ies din sistem. Rolul Protecției Copilului este în primul rând unul de intervenție și de reglementare. De exemplu, recent am lucrat împreună la niște instrucțiuni de identificare proactivă a riscurilor de trafic. Ideea este să nu așteptăm ca un copil să fie deja victimă și abia apoi să căutăm indicatorii, ci să facem periodic un screening al copiilor din centre rezidențiale sau din asistență maternală și să vedem dacă există semne că lucrurile se îndreaptă într-o direcție periculoasă.
Trebuie să identificăm riscurile înainte ca exploatarea să se întâmple și să intervenim la timp. Dar mai sunt foarte multe lucruri de făcut. Noi ne uităm în perioada aceasta nu doar la sistemul de protecție a copilului, ci și la sistemul de educație, la ceea ce se numește safeguarding – măsuri instituționale de siguranță pentru copii. Asta înseamnă că, atunci când vezi semne de abuz sau de exploatare, trebuie să existe proceduri clare și oameni pregătiți care să știe ce au de făcut. Ar trebui să existe o persoană de contact în instituție, să existe mecanisme de raportare și intervenție rapidă și să existe reguli foarte clare pentru toate instituțiile care lucrează cu copii: școli, centre rezidențiale, servicii sociale și așa mai departe.
Aceste proceduri nu sunt importante doar pentru identificarea victimelor, ci și pentru prevenție. Ele trebuie să includă și măsuri prin care instituția se asigură că propriul personal nu este implicat în situații de abuz sau exploatare. Nu vorbim doar despre profesori. Poate fi orice persoană care lucrează în instituție. Tocmai de aceea este nevoie de reguli clare, mecanisme de raportare și oameni pregătiți să intervină rapid atunci când apar semnale de alarmă.
