Chiar dacă Moș Crăciun – cea mai frumoasă minciună a copilăriei – este deconspirat la un moment dat, tot restul vieții ne prefacem că încă mai credem în acest personaj și așteptăm darurile care i se pun în sac (a se citi cârcă) cu aceeași nerăbdare. Bătrânelul ăsta simpatic, bărbos, burtos, cam zgomotos când li se arată copiilor, dar extrem de discret când îi vizitează în miezul nopții, este un tip care știe să se adapteze foarte bine vremurilor în privința cadourilor pe care le aduce.
În copilăria mea, în anii 70, cât a trăit bunicul, am crezut că Moș Crăciun în persoană îmi lasă punga pe care o găseam dimineața lângă fereastra. Mai cu seamă pentru că într-un an l-am și auzit. Venise de la muncă vecinul de alături și își bătea ghetele de zăpadă pe preșul din fața ușii… Bunicul mi-a spus că e Moșul și că, dacă nu adorm, nu mai trece pe la noi. Am strâns tare ochii și până la urmă m-a luat somnul.
Fondante, creioane, portocale
În fiecare an, dimineața, găseam darurile. Cam aceleași: bomboane fondante în staniol argintiu, roșu, verde și albastru, tari ca piatra, de-ți rupeai dinții în ele, sau bănuți de ciocolată în poleială aurie, o cutie cu șase creioane colorate și o cărticică de colorat, două portocale și uneori – doar uneori! – două banane pe jumătate verzi, care nu apucaseră să se coacă bine deși stătuseră înfășurate în foi de ziar zile bune, cocoțate pe șifonier, în spatele pendulei masive care trona pe el. Nu încetam să sper că poate la Crăciunul viitor voi primi o păpușă cu părul negru, lucios, și rochiță albastră. Văzusem eu una în casa unor prieteni, o țineau în mijlocul patului, așezată în fund și cu mâinile ridicate. Ceva mai frumos de-atât credeam că nu poate să existe. N-am primit-o niciodată și eram sigură că eu am greșit că nu mi-am spus dorința cu voce tare, să mă audă Moșul. Nu în gând, așa cum făceam eu…
Nu eram acasă, dar Moșul tot m-a găsit
V-am zis, n-am primit păpușa aia niciodată, dar într-un an am avut surpriza-surprizelor: Moșul mi-a adus exact-exact ce mi se năzărise să-mi doresc. Un aragaz de jucărie, din tablă, cu patru ochiuri, cu patru butoane albe și unul roșu, pentru cuptor, dar și cu ușă la cuptor, care să se mai și deschidă! L-am primit de la o verișoară a bunicii, căreia în tinerețe îi murise fata, Lia, la 3 ani, călcată de o șaretă în fața porții. Nu știu dacă nu cumva deja v-am mai povestit despre ea. Când s-a întâmplat nenorocirea, tanti Ița (prescurtare de la Pachița, că așa o chema), de durere s-a dat cu capul de pereți, din lovituri și-a spart timpanul și a rămas surdă. Purta aparat auditiv, își punea o cască în ureche, iar aparatul propriu zis, în care era și bateria, și care arăta ca o tabacheră, îl ținea în buzunarul capotului.
Ei, tanti Ița mă descususe din timp, mă întrebase ce-mi doresc de la Moș, pentru că îi plăcea să facă daruri copiilor, și în special fetițelor, în memoria propriei fiice pierdute cu zeci de ani în urmă. Nu mai știu sigur dacă era chiar în seara de Ajun sau în ziua de Crăciun când am primit darul. Eram cu bunica în vizită la ea. Pentru că biata femeie era surdă și nu putea auzi soneria, soțul ei inventase ceva: în fiecare încăpere, în cameră (stăteau într-o garsonieră), în bucătărie și în baie, pe perete era montat câte un bec într-un castronaș roșu din plastic, găurit la mijloc, iar becurile, toate, erau legate la sonerie. Așa se făcea că atunci când cineva suna la ușă, tanti Ița își dădea seama de asta pentru că becurile se aprindeau și clipoceau intermitent.
Cel mai prețios cadou
În ziua aia, la un moment dat mi-a zis să mă duc la baie și să mă spal bine (dar bine de tot!) pe mâini, pentru că ne vom așeza la masă, să mâncăm. Și ia uite ce mă spălam de zor, când becul din baie a început să clipocească. Am ciulit urechile curioasă, ca orice copil, dar n-am auzit decât vocea lui nea Vasile care zicea de mine că da, sunt la ei, și că da, am fost cuminte. Val-vârtej am ieșit din baie, dar n-am apucat să-l văd pe Moș. În schimb, mi-am primit aragazul dorit! Și dacă am ținut minte cu atâtea amănunte această întâmplare mai bine de 50 de ani, este pentru că acela a fost chiar cel mai frumos și mai prețios dar pe care l-am primit de la Moș Crăciun. Și pentru prima dată am putut să spun și eu celorlalți copii ce am primit, fără să „înfloresc”, așa cum făceam, de rușine, când primeam creioanele colorate, cartea de colorat și fondantele pe care și în ziua de azi le urăsc, deși poate nu mai sunt oribile ca pe vremea aceea. Dacă se mai găsesc. Că eu n-am fost curioasă să le caut…
În anii ‘90 cadourile de Crăciun erau mai degrabă practice
Când a venit timpul să fiu eu Moș Crăciun pentru fiica mea, în anii ‘90, am căzut în păcatul multor părinți: acela de a face cadoul să fie util. Îi cumpăram pijamale, treninguri, dresuri (în general lucruri de care avea nevoie și pe care oricum ar fi trebuit să i le cumpăr), completând cu ciocolata și portocalele pe care le primeam de la Sindicat. Eram părinte unic, lucram într-o fabrică de încălțăminte și salariul nu îmi permitea extravaganțe… În schimb, azi, pentru nepoata mea, lucrurile stau diferit.
Este adevărat că deocamdată este prea mică să înțeleagă treaba cu Moșul și cadourile, n-are nici doi ani, dar așa ne hrănim noi bucuria, cumpărându-i fel și fel de jucării. Și tot am o problemă, care nu cred că e doar a mea: ce dar poate Moșul să-i aducă dacă are de toate?! Am dăruit altor copii grămezi de jucării și tot nu se mai termină, nu mai iese casa la lumină, pentru că ori îi cumpărăm noi altele, ori le primește de la prieteni. Ne gândim deja că în viitor trebuie să facem ceva, să schimbăm lucrurile cumva, pentru că în ritmul acesta ori nu vom avea cu ce să o mai surprindem și să o facem fericită, ori va ridica ea ștacheta și își va dori lucruri pe care nu ne vom permite noi să i le cumpărăm sau care nu sunt potrivite vârstei ei.
Cel mai probabil, îi voi cumpăra Victoriei de Crăciun creioane colorate și o carte de colorat. Că păpuși și cărucior pentru păpuși are, bucătărie are, nisip kinetic are, Lego are, instrumente muzicale are (uite că la angajarea la Filarmonică nu m-am gândit!), carusel și covoraș muzical are, mașinuță electrică are (doar licență Uber nu și-a luat)… Dar ce nu are… Ah, da, să nu uit: și fondante îi iau, dacă găsesc. Până la urmă nu-i chiar așa de rău.
