Un tată cu sindromul Down este purul exemplu că… miracolele există. Deși statisticile arată că bărbații suferind de sindromul Down sunt mai puțin compatibili cu fertilitatea, cazul lui Jad Issa din Siria, care a reușit să devină tată, contrazice aceste statistici.
Povestea lui de viață este o lecție și un mesaj pentru noi toți. Indiferent de circumstanțele în care ne naștem sau trăim, dragostea, speranța, dorința și determinarea ne pot schimba perspectivele asupra felului în care trăim.
Soț, tată, angajat
Jad Issa suferă de sindromul Down și, cu toate acestea, este tată de băiat. Acest om a reușit să își depășească condiția și și-a construit o viață fericită. O viață simplă, dar împlinită. Timp de 23 de ani a fost și continuă să fie un soț devotat, iubitor și responsabil. De 25 de ani lucrează la moara din localitatea în care trăiește cu familia, fiind un angajat respectat și model. Iar de 21 de ani este tată. Tatăl unui băiat care, de curând, a început să profeseze ca medic stomatolog.
Sader se mândrește cu tatăl său. Spune că pentru nimic în lume nu l-ar schimba și nu și-ar fi dorit un alt părinte. A primit de la el tot suportul de care a avut nevoie de-a lungul existenței sale. Ajutor financiar, necesar pentru a se înscrie, a continua și finaliza cu succes toate studiile, dar și ajutorul moral de care a avut nevoie pentru a se dezvolta armonios, ca om.
- CITEȘTE ȘI: „Mama a aflat că are copil cu sindrom Down doar după naștere, în sarcină nu și-a făcut analize”
Tată cu sindromul Down, erou pentru fiul său
„Tata are Sindromul Down. De 21 de ani, de când m-am născut, a fost omul complet în casa noastă. Tată, soț, capul și responsabilul familiei. Asta poate fi o provocare pentru mulți dintre cei care doresc să aibă o familie sau care deja dețin una. Este o provocare deoarece, din păcate, nu întotdeauna aceste roluri sunt îndeplinite cu succes de aceia cărora le revine această responsabilitate”, spune Sader.
„Ca persoană născută și crescută în sânul unei familii cu un tată suferind de sindromul Down, pot spune că am avut o șansă enormă. Am primit toată iubirea și tandrețea pe care le poate primi cineva. Am fost sprijinit financiar și emoțional în fiecare stagiu al vieții și dezvoltării mele. Mediul plin de omenie, iubire și blândețe în care am crescut mi-au creat acel echilibru emoțional de care avem cu toții nevoie pentru o bună viață socială și personală. Dacă aș avea posibilitatea de a-mi alege tatăl, nu m-aș gândi nici o secundă la altcineva decât la propriul meu tată. Modelul meu, sprijinul meu. Sunt mândru de el în aceeași măsură în care și el este mândru de mine”.
A devenit dentist datorită tatălui său
Sader, de-acum absolvent al Facultății de stomatologie, a dezvăluit în numeroasele interviuri care i-au fost luate că tatăl lui a făcut întotdeuna tot ce i-a stat în putere pentru a se asigura că fiul se va bucura de toate privilegiile de care se bucură orice alt copil, adolescent sau tânăr. Pune des accentul pe faptul că tatăl l-a ajutat din toate punctele de vedere. A muncit din greu pentru a-și întreține familia și a strâns bani pentru perioada facultății lui Sader. Mai mult decât atât, a adăugat că, în ciuda dizabilității cu care s-a născut tatăl său, comunitatea din care face parte nu l-a marginalizat și nu l-a privit ca pe o persoană vulnerabilă. Ci l-a considerat a fi un om de bază în societatea și comunitatea lui. O persoană de încredere.
„Relațiile lui sociale sunt simple, adevărate și pline de afecțiunea. Și asta pentru că tata iubește pe toată lumea. Oferă dragoste și, la rândul lui, primește dragostea pe care el o oferă celor din jur. Toți îl respectă și îl îndrăgesc”.
Cum arată fericirea?
Precum florile frumoase și proaspete udate și îngrijite cu dragoste de grădinari, cresc și copiii în care se investesc iubire și grijă. Se pare că această familie definește atât de bine conceptul de familie fericită. Chiar dacă nu trăiesc în opulență materială, viața a fost darnică și le-a răsplătit omenia, simplitatea și decența care îi reprezintă. Despre relația părinților lui, Sader spune că este una armonioasă și..normală, precum relația oricărui alt cuplu format din persoane care se iubesc și se respectă. „Uneori se întâmplă să nu fie de acord unul cu celălalt, ceea ce este perfect normal. Dar, de cele mai multe ori, viața lor împreună este una plină de dragoste, simplitate, bunătate și respect. Își înțeleg nevoile fiecăruia, le place să meargă împreună la plimbare, iar uneori pur și simplu se bucură de compania reciprocă, acasă, unde stau unul lângă altul și povestesc diverse lucruri”.
Cum deja am specificat în articol, unele persoane care suferă de sindromul Down nu pot deveni părinți. Altele..,aleg să nu devină părinți în aceste condiții. Din fericire, în cazul familiei lui Sader, deși unul dintre părinți avea acest sindrom, cuplu și-a dorit un copil. Iar dorința lor a devenit realitate. „Poate unii se întreabă cum a fost posibil acest mariaj. Părinții mei sunt, pur și simplu, compatibili intelectual unul cu celălalt. Sunt oameni simpli, dar foarte sensibili, plini de compasiune și dragoste”.
„Am un erou. Numele lui este <tata>”
Tatăl Jad nu contenește să își manifeste bucuria că are un asemenea fiu .„Unul dintre lucrurile care mă face să-mi crească inima este atunci când tata vorbește despre mine sau când îi face cunoștință cuiva cu mine. Întotdeauna spune; <Fiul meu este doctor. Și poți să-i citești mândria pe față. E ca și cum ar spune <da, am sindromul Down, dar am făcut totul pentru a-mi crește copilul, educa și a-l ajuta să devină medic. Să îi ajute și el, la rândul lui, pe alții, în problemele lor de sănătate. > Îl iubesc atât de mult, sunt atât de mândru de tot ceea ce reprezintă tata…și nu cred că aș fi îndrăgit viața atât de mult ori aș fi fost atât de pasionat de ceea ce fac, dacă nu îl aveam pe tatăl meu iubit și special”.
Un alt aspect important punctat de Sader este și cel legat de cum societatea percepe și acționează de multe ori în cazul persoanelor cu Sindromul Down. ”Pentru mulți, ideea unei femei însărcinate cu un copil cu Sindromul Dowm poate fi cel mai îngrozitor scenariu al lor. Mulți recomandă avortul, în astfel de cazuri. Dacă și bunica mea ar fi gândit la fel, și ar fi îmbrățișat această idee, eu..nu aș mai fi fost astăzi aici, capabil să spun povestea minunatei mele familii”.
