Tăierea porcului a făcut și încă face parte din tradiția poporului român, fie că ne place sau nu asta. Chiar dacă regulile sacrificării s-au schimbat, momentul în sine strânge familii laolaltă, aduce orășenii la țară, ne umple frigiderul cu mâncare bio 100%. De când mă știu, la mine la țară, în Cosmești, Teleorman, Ignatul a fost prilej de bucurie. Pentru că în comunism, dacă aveai ce pune pe masă, erai un om bogat. Cel puțin până se termina porcul. După ce am devenit mamă, lucrurile s-au mai schimbat, pentru că fiul meu nu gustă prea mult obiceiurile de odinioară. Dar, am dres-o eu, ca la Cosmești, până la urmă.
Sunt un copil născut în anii 70 într-un sat micuț din Teleorman. Sat în care sâmbăta trecută am fost la „Ziua porcului”, cum am numit evenimentul, la sugestia copilului meu. M-au năpădit amintirile și am zis că n-ar fi rău să scriu povestea asta în detaliu, așa cum o vedeam cu ochii de copil, dar și cum a evoluat ea după ce am devenit mamă.
A fost odată ca niciodată un porc de 200 de kile…
…apoi n-a mai fost, că venea Ignatul, ziua oficială în care se tăia porcul pe vremea mea. Cu cât animalul era mai mare, cu atât bucuria era mai multă, pentru că avea să potolească foamea familiei cel puțin până dădeau ghioceii. Cu o zi înainte începea freamătul. Pregăteam cu mama, cu tata și cu frații mei până-n cele mai mici detalii „locul faptei”. Căutam pirostriile, tuciul în care să fierbem apă, să-l spălăm, ca să nu-l mâncăm cu aromă de cocină, copaia în care aveam să punem mațele să le gătim pentru cârnați, masa de tranșat, ibricul de țuică pentru ajutoarele măcelarului, ascuțeam cuițitele și ne apuca așa, un soi de bucurie, cam cum îl apucă pe fiu-meu neliniștea când știe că a doua zi pleacă la mare.
Acum, adult fiind, habar n-am ce era în mintea mea de copil, de ce atâta nerăbdare să vină „ziua cea mare”. Dar eram cu toții împreună, parcă fiecare știa ce are de făcut, deși eram mici, ne știam locul și rolul în fiecare acțiune de familie. Nu am asistat niciodată la sacrificarea porcului, nu am putut, veneam imediat după, ca și cum nu aș fi fost deloc părtașă.
Întotdeauna era un ger de crăpau pietrele, dar rezistam cu stoicism, pentru că, pe atunci frigul era ceva normal iarna. Ca și zăpada, noroiul după ploaie, arșița de vară și ploile torențiale. Nu ne dădea nimeni RoAlert să intrăm în casă, pentru că energia și ferocitatea țăranului român n-aveau limite. Acum au, iar noi am devenit atât de plăpânzi la trup și la minte.
Ne puneau pe porc să fim grași ca el și ne dădeau cu sânge pe frunte
Când porcul zăcea liniștit pe paie, eram chemați noi, copiii, să ne așezăm pe el. Îl înveleau cu un preș de sus până jos și noi ne întindeam pur și simplu peste animal ca să fim „grași ca porcul”. Știu cu strâmbați din nas când citiți asta, mai ales voi, orășenii, care n-ați avut parte când erați de-o șchioapă de așa ceva. Însă noi ne simțeam de parcă treceam printr-un portal magic. Era ca-n zilele noastre, când îți creezi o lume nouă în MineCraft. Chiar simțeam că mă umplu de energie și sănătate, exact ca-n legenda pe care mi-o spuneau ai mei de fiecare dată. După ce ne dădeam jos de pe porc, măcelarul lua pe deget puțin din sângele proaspăt scurs și ne dădea în frunte „ca să fim roșii în obraji”- tot un semn suprem de sănătate.
Ce-i drept, n-am fost bolnavi cu adevărat niciodată în viața noastră de copii, adolescenți și nici la maturitate până după 40 de ani. Evident că asta nu are nicio legătură cu ritualurile, ci cu creșterea naturală, cu hrană bio de la țară, cu joacă multă afară, cu aer curat, în vremurile în care nici măcar nu auzisem de stres și de poluare.
- CITEȘTE ȘI: Scrisoare pentru mama. „De la tine am învățat să nu mă dau bătută când viața încearcă să mă pună la pământ”
David: „Parcă s-a făcut un film de Halloween în bucătăria noastră!”
În 2006 am devenit mamă. Câțiva ani, David al meu a fost pus pe porc și uns în frunte de Ignat, exact cum eram eu în copilărie. Apoi, odată ce au apărut legi legate de sacrificarea porcului, iar David s-a făcut mai măricel și a început să înțeleagă mai bine lumea asta mare, lucrurile s-au schimbat. I-am vorbit despre tradiții, despre faptul că oamenii sunt omnivori, că produsele curate de la țară sunt cele mai sănătoase…dar nici n-a vrut să audă de sacrificarea porcului. Ca să mănânce carne, ani de zile i-am spus că nu provine de la animale și păsări omorâte, ci pur și simplu „se fabrică în spate la Cora și apoi ajunge pe raft”. Ouă nu mănâncă nici acum, decât dacă le camuflez în diverse mâncăruri, pentru că a văzut cum iese un pui dintr-un ou și nu vrea să-i răpească șansa la viață. Recapitulând, după ce toată vara o ajuta pe mamaie Tanța să hrănească porcii, să dea de mâncare la păsări, toamna și iarna refuza categoric ca acestea să fie tăiate și mâncate.
Chiar și acum, când Ignatul a fost rebotezat în familie „Ziua porcului”, iar noi ajungem la țară doar la pregătirea cărnii, David încă se gândește de două ori înainte de a băga o bucată de carne în gură. Sâmbăta trecută, când am venit de la țară cu carnea proaspătă și am întins-o prin bucutărie ca să o pun în pungi, copilul s-a albit la față: „e atât de mult sânge aici, de zici la la noi în bucătărie s-a făcut un film de Halloween!”.
- CITEȘTE ȘI: Ca să răzbun austeritatea copilăriei mele, îi împodobesc nepoatei 5 brazi, terasa și baia
Morala și nodul în gât
Vremurile se schimbă, oamenii la fel. Dintr-o mamă care a avut parte de profilaxie sanitară cu sânge de porc proaspăt tăiat, a ieșit un copil fragil emoțional care nu suportă ideea ca un animal să fie sacrificat pentru hrană. Preferă să bea apă și să mănânce pâine decât să se hrănească dintr-un animal pe care-l cunoaște. Mică fiind, aveam aceeași atitudine față de puii de găină. Nu știu de ce, dar la capitolul ăsta eram sensibilă din cale afară. Când tăiau ai mei câte unul, preferam să mănânc cartofi prăjiți cu usuroi, nicidecum un pui pe care l-am crescut cu mâna mea.
„Ziua porcului” e noul Ignat în familia mea, iar amintirile mele și ale celor care au trăit cu mine în acele timpuri și pe acele meleaguri vor dispărea odată cu noi. Sâmbătă am stat pe porc, ca odinioară, doar în mintea mea de copil. Pentru că acolo, tata e încă viu și în putere, mama e tânără și nu trage piciorul drept cu greutate după ea, fratele meu Tibi e încă mic, iar fratele Claudius și cu mine ne întrecem care să urce primul pe animal. Vecinii beau câte o țuică fiartă cu boabe de piper și apoi ne ajută să terminăm treaba mai repede. În ziua asta, amintirile sunt atât de puternice încât le simt ca pe o realitate. În care totul era simplu și frumos, în care n-avem griji, ci doar emoții pure, în care nu exista „rău”, ci doar un bine care ne-a făcut mari. Și mă apasă un dor fără margini de copilul din mine, de inocența cu care priveam lumea odinioară.
