În fiecare dimineață, cei din generația anilor ’80 își duc copiii la școală ori grădiniță și verifică mesageria telefonului. Apoi trimit mesajul zilnic către părinți: „Bună dimineața! Sunteți bine?”. Pentru mulți dintre cei de 35- 50 de ani, rutina zilnică începe cu îngrijirea propriilor copii și se termină cu vizita sau apelul telefonic către părinții vârstnici. Adorm târziu, cu lista de medicamente a părinților salvată în telefon și cu tema neterminată a copilului în minte. Zâmbesc la serbare ori festivitatea de început de an, iar apoi urcă rapid într-un taxi ca să ajungă cu mâncarea/tratamentul la părintele neputincios. Sociologii au dat un nume acestor adulți: „generația sendviș”.
Fenomenul a apărut odată cu creșterea speranței de viață și întârzierea maternității: dacă înainte femeile făceau copii în jur de 20 de ani, acum media este 30+, ceea ce le plasează în mijlocul responsabilităților inter-generaționale. Adulții despre care vorbim acum sunt prinși între două tipuri de îngrijire, ambele vitale: copiii lor mici care au nevoie de atenție, joacă, sprijin educațional și emoțional și părinții lor în vârstă, care se confruntă cu boli cronice, fragilitate fizică și dependență tot mai mare.
Sociologii Dorothy Miller și Elaine Brody au inventat termenul în 1981, iar inițial acesta se referea la femeile aflate între două vârste care trebuiau să-și îngrijească atât copiii, cât și părinții. La acea vreme, generația de mijloc prinsă în „sandwich” era reprezentată de Baby Boomers. În prezent, adulții sau cuplurile aflate în această situație aparțin Generației X. Au copii de grădiniță, de școală primară sau chiar adolescenți și părinți trecuți de 70 de ani, cu nevoi tot mai mari. De cele mai multe ori, au și un job full-time.
Creșe, grădinițe, centre pentru vârstnici- insuficiente
De la definirea sa până astăzi putem vorbi despre o adevărată generalizare a fenomenului. În SUA, 54% dintre adulții între 40 și 49 de ani au cel puțin un copil minor și un părinte de peste 65 de ani în viață, arată un studiu Pew Research Center. În Marea Britanie, peste 2,4 milioane de persoane sunt prinse în acest dublu rol, potrivit Office for National Statistics. În România nu avem statistici oficiale, dar avem o realitate tăcută și tot mai răspândită: părinți născuți în anii ’80 care au făcut copii mai târziu, după 35 de ani, și care acum își cresc copiii în timp ce părinții lor se confruntă cu boli cronice, demență, dizabilități. În paralel, infrastructura de sprijin – grădinițe, afterschool-uri, centre pentru vârstnici – rămâne insuficientă. Responsabilitatea se transferă astfel în întregime pe umerii familiilor.
Cum bine (și ironic) precizează articolul The Guardian care analizează acest trend, vestea bună este că persoanele născute în anii 1940 și 1950 trăiesc mai mult decât părinții lor. Vestea proastă este că au o probabilitate mai mare de a fi bolnavi. Și atunci, copiii lor, părinți „târzii”, sunt nevoiți să se îngrijească pentru mai multă vreme de situația dificilă a vârstnicilor familiei.
Ce înseamnă să fii mereu între ciocan și nicovală
Psihologii avertizează că burnout-ul, anxietatea și vinovăția sunt constante în viețile acestor părinți – mai ales în rândul femeilor care, potrivit studiilor de la Michigan Medicine și Mental Health America, oferă în medie peste 50 de ore pe săptămână de îngrijire. Povara acestei generații este deopotrivă una emoțională și financiară. Aproximativ 29 % din cei aflați în „sandwich generation” sunt foarte stresați din cauza costurilor de a avea grijă de copii și părinți simultan; 37 % sunt „puțin stresați”, spun studiile. Mai bine de jumătate dintre cei care aparțin acestei generații estimează că îngrijirea părinților va costa la fel de mult sau mai mult decât a copiilor.
Cum descriu cercetătorii tabloul vieții unui părinte aflat „în mijlocul sandvișului”? Acesta trebuie să fie mereu disponibil, nu este niciodată odihnit și este măcinat de griji pentru toți cei care așteaptă îngrijire, fie ei mari sau mici. Membrii generației sensdviș își petrec în medie 28 de ore pe săptămână îngrijind copiii și alte 22 îngrijindu-și părinții vârstnici. Femeile sunt mai afectate decât bărbații – nu doar pentru că oferă mai mult timp, ci și pentru că sunt mult mai predispuse sentimentelor de vinovăție.
Potrivit The Guardian, „declinul stării de sănătate a generațiilor mai în vârstă a coincis cu creșterea solicitărilor parentale, precum răspândirea stilului de parenting blând, care necesită multă atenție, creșterea anxietății și depresiei în rândul adolescenților și amânarea plecării copiilor din casa părintească până la vârsta de 20 și ceva de ani”. Asta înseamnă că părintele de astăzi depune mult mai mult efort la ambele capete ale statutului său de „îngrijitor”. E prins între dorința de a-și crește copilul într-un mod mult mai aproape de principiile sale și sentimentul de vinovăție că nu poate dedica mai mult timp părinților aflați în nevoie.
Costuri emoționale și financiare
Potrivit unui MarketWatch, în SUA, o persoană aflată în această situație cheltuie în medie 7.000–10.000 de dolari pe an pentru îngrijirea unui părinte, în paralel cu cheltuielile uzuale pentru copii. În România, deși nu există date, costurile, raportate la venituri, sunt uriașe: îngrijirea unui părinte bolnav de Alzheimer ajunge la câteva mii de lei pe lună dacă e nevoie de îngrijitor permanent. La costurile financiare se adaugă stresul – care nu se poate cuantifica.
Există soluții?
La nivel teoretic, există soluții care se pot dovedi utile în timp. Cel puțin așa spun experții. Poate fi vorba despre mai mult dialog în familie, despre împărțirea sarcinilor între frați – adulții care trebuie să aibă grijă de părințiilor și despre deciziile medicale care îi privesc pe aceștia. De asemenea, se recomandă un plan financiar realizat din vreme, pentru situațiile în care vârstnicii familiei nu-și mai pot purta singuri de grijă și ajustat bugetul familiei astfel încât să nu afecteze cheltuielile destinate propriilor copii. N-ar strica nici un „plan național” dedicat celor aflați în această situație, fie că vorbim despre zile libere legale destinate îngrijirii părinților, flexibilitate în programul de la locul de muncă și alte tipuri de sprijin pe care le pot oferi angajatorii sau sistemul de sănătate (servicii comunitare, centre de zi pentru vârstnici, rețele de îngrijitori acreditați etc). Desigur, nu în ultimul rând, este vorba despre sprijin psihologic pentru cei care se simt depășiți de situație, cei aflați în burnout sau care suferă de anxietate în urma suprasolicitării emoționale.
