Sindromul copilului unic nu este nici pe departe o afecțiune, chiar dacă termenul de „sindrom” vine din zona medicală. Deși noțiunea datează încă de la începutul anilor 1900, iar inițiatorul acestui curent a avut o listă lungă de caraterizări negative pentru copiii singuri la părinți, studiile recente contrazic această teorie. Și în cultura populară „sindromul copilului unic” este la fel de controversat: unii părinți cred că este o realitate, iar alții – un mit.
G. Stanley Hall, psihologul care a formulat această teorie, descria acești copii ca fiind răsfățați, egoiști, egocentrici, inadaptați, autoritari, antisociali și singuratici. Toate acestea erau puse pe seama lipsei de interacțiune cu frații și pe faptul că atenția părinților ar fi fost exclusiv îndreptată către ei. Să nu uităm, însă, că această teorie a fost formulată când familiile erau foarte numeroase, cu minim 4-5 copii! Există studii recente care contrazic această idee, arătând că nu există diferențe semnificative între copiii unici și cei care au frați.
O experiență personală
Ca mamă care are un singur copil, pot confirma o anumită doză de egoism. În anii copilăriei, fiica mea nici nu voia să audă de posibilitatea de a avea o soră sau un frate. O întrebam uneori, să o tachinez sau să o înduplec, dacă nu și-ar dori un partener de joacă, un sprijin, un ajutor (și în copilărie, și când va fi mare). Reacția nu întârzia deloc să apară și era mereu una foarte categorică: un „NU!” în care se simțea mai degrabă furia decât opoziția. O furie în care își exprima foarte direct trăirile, inclusiv intenția „de a-l elimina”, în cazul în care acest frate ar fi apărut.
Își ascundea jucăriile ca să nu fie nevoită să le împartă cu alți copii
La întrebarea „dar de ce nu vrei o soră sau un frate?” îmi răspundea plângând – plânsul acela de nervi – că nu vrea ca alt copil să doarmă cu mine, că nu vrea să-i dea jucăriile și, mai cu seamă, hainele ei. Treaba asta cu hainele o observase la niște prieteni foarte apropiați care aveau doi băieți cu diferență de un an și ceva între ei. Evident, cel mic purta haine de la cel mare, fără ca asta să fie vreo problemă între frați. Dar fiica mea recunoștea adesea ori un tricou, ori o jachetă de-a celui mare, care ajunse la fratele mic și multă nu a reușit să priceapă cum de acest lucru este cât se poate de normal între frați.
Acum, fiica mea are, la rândul ei, un copil. Și, din motive foarte întemeiate, va rămâne unicul. Este un copil sociabil: până acum un an împărțea jucăriile cu ceilalți copii, așa cum i s-a explicat permanent că trebuie să facă. La un moment dat, brusc, nu a mai vrut să ia jucarii cu ea când ieșea afară la joacă, explicând ferm că nu vrea ca acestea să ajungă pe mâna altor copii. În plus, de câteva ori, când s-au anunțat musafiri cu copii la ea acasă, și-a ascuns jucăriile pe care le iubea cel mai mult și a închis ușa camerei ei. Accesele acestea de egoism ne-au surprins pe toți, cu atât mai mult cu cât părinții au încercat mereu să prevină fix astfel de situații sau atitudini.
Copiii unici au câteva caracteristici comune
Sindromul copilului unic reprezintă un set de trăsături comportamentale și emoționale care pot să apară la copiii care nu au frați ca rezultat al unei experiențe de viață diferită față de cei care cresc într-o familie cu mai mulți membri. Desigur, fiecare copil este unic ca individ, are propria personalitate, propriile puncte forte și propriile slăbiciuni, prin urmare nu toți copiii singuri la părinți vor manifesta aceleași trăsături comportamentale. Și chiar dacă sunt voci care susțin că existența sindromului este un mit, nu poate fi ignorată prezența unor caracteristici asociate acestuia: egocentrismul, lipsa abilităților sociale și perfecționismul.
Mariana Rădulescu, psiholog clinician, spune că au fost identificate anumite trăsături psihodinamice în familiile cu un singur copil. De exemplu, „o mai mare dependență reciprocă decât în cadrul familiilor cu mai mulți copii și o ambivalență mai mare între părinte și copil, generată de apropierea lor fizică și emoțională. În plus, în familiile cu un singur copil, rolurile parentale sunt multiple, pentru că părintele adesea acționează ca un substitut al fratelui absent. Cu toate astea, structura de putere în dinamica familială este, adesea, în dezavantajul copilului unic, deoarece în cele mai multe situații vor fi doi contra unu.”
Rezolvarea conflictelor, o provocare pentru copiii unici
Uneori, copiii unici pot deveni egocentrici, pentru că nu sunt nevoiți să își împartă nici atenția primită, nici resursele cu alți membri ai familiei. Astfel, aceștia sunt mai puțin dispuși să coopereze și să împartă, ceea ce poate afecta relațiile lor cu alți copii. Fără frați sau surori cu care să se joace sau să-și împartă responsabilitățile, copiii unici pot deveni extrem de dependenți de părinții lor, atât din punct de vedere afectiv, cât și din punctul de vedere al nevoii de a se afla mereu în compania lor. Acest aspect a fost adus în atenție și de Susan Newman, psiholog specializat în probleme care afectează viața de familie, într-un articol publicat în Psychology Today.
În lipsa fraților sau a surorilor, copiii unici experimentează lipsa interacțiunii sociale zilnice cu alți copii. Din această cauză, nu numai că nu au ocazia să învețe să împartă, dar le vor lipsi mecanismele de „negociere socială”, care îi ajută să concureze sau să rezolve conflicte. Iar asta poate duce la un sentiment de izolare.
Copil unic sau nu? Materia cenușie va arăta diferit
Pe de altă parte, un studiu realizat de cercetători ai Departamentului de Psihologie din cadrul Southwest University din Chongqing (China) a demonstrat că între copiii unici și cei care au frați există diferențe în ceea ce privește creativitatea. Această concluzie sugerează că mediul familial (a fi singur la părinți sau a avea frați) poate juca roluri importante în dezvoltarea comportamentului și chiar a structurii creierului. Studiul a investigat diferențele de cunoaștere (de exemplu, inteligență și creativitate) și personalitate, și diferențele structurale anatomice ale volumului materiei cenușii (GMV) între copiii singuri la părinți și cei care au frați. Rezultatele comportamentale au arătat că cei singuri prezentau scoruri mai mari de flexibilitate (o dimensiune a creativității) și scoruri mai mici de agreabilitate (o dimensiune a trăsăturilor de personalitate) decât copiii care aveau frați.
Copiii unici – prea serioși pentru vârsta lor
O altă caracteristică a copiilor unici este aceea că se pot maturiza prematur, deoarece pot fi adesea încurajați de părinți să fie mai responsabili și mai independenți decât cei din familiile cu mai mulți copii. De cele mai multe ori, acest lucru se datorează atenției și resurselor concentrate exclusiv în direcția lor (de către părinți, desigur), dar și faptului că în cele mai multe dintre cazuri petrec mai mult timp în preajma adulților decât cei care au în preajmă copii de vârste apropiate. Ca urmare, aceștia pot ajunge să aibă un comportament mai serios decât ar fi natural pentru vârsta lor.
Confruntându-se, adesea, cu așteptări mai mari din partea părinților, copiii unici pot dezvolta și tendința de a se strădui să performeze în toate domeniile, fie că este vorba despre școală, sport sau alte activități. Această presiune poate duce la anxietate, perfecționism și la situații de autoevaluare excesivă.
Cum ajutăm copiii unici să se dezvolte echilibrat
Chiar dacă un copil singur la părinți poate manifesta unele dintre trăsăturile descrise în definiția sindromului, implicarea părinților joacă un rol esențial în modul în care se vor manifesta astfel de comportamente. Adulții pot lua măsuri pentru a sprijini dezvoltarea echilibrată a unui copil unic, reducând riscurile asociate așa-zisului sindrom.
Deși un copil unic poate beneficia de o atenție (prea) mare, este important ca părinții să încurajeze independența și autonomia. În loc să intervină în fiecare detaliu, aceștia pot învăța copilul să rezolve problemele pe cont propriu și să-și asume responsabilități. Socializarea cu alți copii este un alt aspect care trebuie avut în vedere. Participarea la activități de grup, jocurile cu alți copii, sporturile în echipă sau chiar vacanțele la bunici sau în familii extinse pot fi de folos copilului. Astfel, copilul unic va învăța să împartă, să colaboreze și să gestioneze conflictele, lucruri pe care le-ar fi învațat în mod natural dacă ar fi avut frați.
Important este ca părinții să reducă presiunea asupra copilului unic și să fie conștienți de nivelul așteptărilor lor, pentru a evita suprasolicitarea. Un model pozitiv de comportament, interacțiune și relaționare al părinților va ajuta copilul să se simtă confortabil în mediul social, iar comunicarea constantă, deschisă și empatică vor fi elemente-cheie, necesare în încercarea de a-i înțelege nevoile emoționale.