Dacă te uiți la fotografia făcută la câteva zile după naștere, Samina Ali, scriitoare din SUA, pare o mamă fericită. Conectată încă la aparate, aceasta își ține pentru prima dată băiețelul în brațe. Toți cei din jur zâmbesc. Așa ar trebui să arate unul dintre cele mai importante momente din viața unei femei. Numai că Samina Ali nu-și amintește nimic din acea zi. Când s-a trezit din comă, la cinci zile după naștere, nu știa că devenise mamă. Nu-și recunoștea soțul, nu înțelegea de ce se află într-un spital și nu mai putea vorbi fluent limba engleză. Își amintea doar urdu, limba maternă. Complicațiile cauzate de preeclampsie îi provocaseră infarct, accidente vasculare cerebrale, convulsii și o leziune cerebrală atât de severă încât ani întregi din viață îi dispăruseră din memorie. Scriitoarea americană de origine indiană și-a spus povestea 25 de ani mai târziu în volumul autobiografic Pieces You’ll Never Get Back și într-un amplu interviu acordat publicației The Washington Post.
În 1999, Samina Ali avea 30 de ani și lucra la primul ei roman. Soțul ei era poet și preda la Universitatea Stanford. Erau doi scriitori care nu aveau niciun motiv să se teamă atunci când medicii unuia dintre cele mai prestigioase spitale din San Francisco le spuneau că sarcina evoluează normal. Însă tânăra scriitoare a simțit chiar din primele luni că ceva nu este tocmai în regulă în corpul său. În ultimul trimestru de sarcină, starea Saminei s-a înrăutățit. Avea dureri de cap groaznice, vărsături, dureri abdominale, corpul i se umflase și avea mâncărimi severe. Cu doar câteva ore înainte să intre în travaliu, ea și soțul ei au întrebat medicul ginecolog dacă nu cumva sunt simptome specifice preeclampsiei (citiseră recent despre această afecțiune). „Cu ce vă ocupați?”, i-a întrebat medicul, ironizându-le diagnosticul. Însă, din păcate, suspiciunile lor erau corecte. Preeclampsia este o afecțiune specifică sarcinii, se manifestă prin hipertensiune și, dacă nu se intervine la timp, poate duce la afectarea anumitor organe și la complicații severe.
„Samina dezvoltase sindromul HELLP, o complicație a sarcinii asociată frecvent cu preeclampsia (se caracterizează prin distrugerea globulelor roșii și afectarea ficatului). În timp ce se afla în travaliu la UCSF-Stanford Hospital, durerile de cap și de piept au devenit insuportabile. Își amintește că a reușit doar să spună: «Ajutați-mă!». Își amintește și cum medicul de gardă, pe care nu îl mai întâlnise niciodată până atunci, i-a spus soțului ei: «Soția dumneavoastră este în stare gravă». În acel moment, Samina făcea infarct și suferea o serie de accidente vasculare cerebrale minore. Plămânii i se umpleau cu lichid, iar organele începeau să cedeze. Asistentele i-au dat un Alka-Seltzer”, scriu jurnaliștii de la The Washington Post.
La doar 20 de minute după ce l-a născut pe fiul său, Ishmael, Samina a făcut o criză convulsivă majoră și a intrat în comă. Medicii erau pesimiști și nu îi dădeau mari șanse de supraviețuire.
S-a trezit din comă, dar amintirile îi dispăruseră
Când Samina Ali a deschis ochii pe patul de spital, medicii o numeau deja „Miracle Girl”. Își revenise după o complicație cu șanse minime de supraviețuire. Dar femeia care se trezise din comă nu mai era aceeași. Nu știa că născuse, nu își recunoștea soțul și nu înțelegea de ce se află într-un salon de spital. Dintre toate limbile pe care le vorbise înainte, îi rămăsese în minte doar urdu, limba copilăriei. Engleza dispăruse din vocabularul său aproape complet.
Neurologul i-a explicat că leziunea cerebrală îi afectase creierul și, ca să o facă să înțeleagă mai bine, i-a spus: „Imaginează-ți un puzzle”. Era ca și când imaginea era încă acolo pe undeva, însă piesele erau împrăștiate peste tot. Trebuiau găsite și reașezate una câte una.
În prima fotografie cu fiul ei, Ishmael avea doar șase zile. Samina îl ține în brațe, iar cei din jur încearcă să o ajute să-l recunoască. Privind imaginea după ani, femeia mărturisește că pentru ea acest „moment unic” nu a existat: „Toți zâmbeau și știam că și eu ar fi trebuit să zâmbesc (…) Încercau să mi-l prezinte, în speranța că mi-l voi aminti. Dar luni întregi nu am simțit nicio legătură cu el”, povestește scriitoarea. Își amintește doar cât de greu i se părea capul bebelușului și ușurarea pe care a simțit-o când l-a așezat înapoi pe pat.
După două săptămâni a fost externată. Ajunsă acasă, a văzut o fotografie de la propria nuntă. Într-o fracțiune de secundă, și-a amintit cine era bărbatul din imagine și întreaga lor viață împreună. „Atunci s-a evaporat amnezia”, spune ea. Nu în întregime însă. Unele amintiri nu aveau să mai revină niciodată, chiar și astăzi există perioade din viața ei pe care memoria ei nu le-a mai putut recupera.
„Eram în competiție cu propriul copil”
Primele luni după externare au fost cele mai grele. Samina s-a mutat în casa părinților, unde mama ei avea grijă, în același timp, și de fiica grav bolnavă, și de nepotul nou-născut. Din cauza leziunii cerebrale, scriitoarea spune că ajunsese să reacționeze asemenea unui copil mic, dependent aproape în totalitate de cei din jur. Când avea nevoie de ajutor și mama ei era ocupată cu Ishmael, era nerăbdătoare și nu înțelegea de ce trebuia să aștepte.
„Mult timp, a fost o competiție”, mărturisește Samina Ali. Știa că bebelușul este fiul ei, dar, în loc să simtă instinctul de a-l proteja, îl percepea ca pe cel care îi fura atenția persoanei de care avea cea mai mare nevoie. În podcastul BBC World Service scriitoarea descrie cu sinceritate acea perioadă: „Îmi amintesc cât de furioasă deveneam. Când nu mai ai funcțiile superioare ale creierului, ești numai emoție. Iar furia mea era extremă”.
După ce acea furie s-a estompat, a rămas un alt sentimentul unui „gol” greu de exprimat. Își privea copilul și știa, rațional, ce ar trebui să simtă: „Știam că ar trebui să-l iubesc. Știam că este fiul meu. Însă în locul acelor sentimente era un vid”, povestește femeia în interviul acordat The Washington Post.
Un alt miracol nesperat
Samina și-a dorit cu disperare să găsească drumul spre copilul său. Când Ishmael avea aproape trei luni, a închiriat o pompă profesională pentru sân și a început să stimuleze lactația. Medicii erau, din nou, foarte sceptici: după trauma prin care trecuse, credeau că organismul ei nu va mai produce lapte. S-au înșelat. „Abia când am început cu adevărat să-l alăptez am simțit că începe să se formeze o legătură între noi”, mărturisește Samina.
În aceeași perioadă a luat o altă decizie care avea să-i influențeze atât recuperarea, cât și relația cu cel mic. Deși urdu era singura limbă pe care o vorbea fără dificultate după leziunea cerebrală suferită, a ales să i se adreseze lui Ishmael în engleză. Spera din tot sufletul că, forțându-se să folosească zilnic engleza, își va recupera treptat capacitatea de a vorbi și de a scrie. „Am luat dureroasa decizie de a-i vorbi fiului meu nu în limba mea maternă, ci în limba pe care o adoptasem, engleza. Știam că asta înseamnă că va crește fără să știe urdu”, avea să explice mai târziu într-un interviu pentru PEN America.
Scrisul i-a „reconstruit” creierul
La șapte săptămâni după ce a fost externată, Samina s-a întors la biroul de scris. Acolo își lăsase manuscrisul neterminat înainte de naștere. Neurologii îi spuseseră că ar trebui să se considere norocoasă dacă își va recupera memoria de scurtă durată și fluența vorbirii. Să mai scrie cărți părea exclus. Numai că, după experiența prin care trecuse, nu mai avea încredere în pronosticurile medicilor. Era convinsă că, dacă voia să-și recupereze viața, trebuia să înceapă de undeva.
Încercarea a fost mai grea decât își imaginase. În podcast-ul BBC scriitoarea povestește că în mintea ei propozițiile aveau sens. „Dar a doua zi reciteam ce scrisesem și era pur și simplu un nonsens”. A insistat să exerseze scrisul în fiecare zi. Treptat, cuvintele au început să revină, apoi amintirile. Ani mai târziu, la ultima consultație, neurologul care îi urmărise recuperarea i-a mărturisit că, în toată cariera sa, nu mai văzuse un pacient cu o evoluție atât de spectaculoasă. A întrebat-o ce metode a folosit. Samina a răspuns simplu: „Am scris o carte”. Medicul a încurajat-o să scrie despre întreg procesul de recuperare: „Trebuie să scrii despre leziunea ta cerebrală. Neurologii pot descrie ce văd din exterior. Dar numai tu poți povesti cum este să trăiești asta din interior”.
Însă au trecut mulți ani până când Samina a simțit că este pregătită să spună această poveste. Între timp și-a terminat primul roman, cel început înainte de naștere – Madras on Rainy Days, o carte apreciată de critici și care a primit numeroase premii.
Al doilea copil i-a arătat ce pierduse cu primul
După ce a divorțat de tatăl lui Ishmael și s-a recăsătorit, Samina a avut curajul să rămână din nou însărcinată. Trecuseră aproape 10 ani de la prima naștere, și, de această dată, sarcina a fost monitorizată foarte atent. Însă frica nu a dispărut niciodată. Din fericire, Zaara, fiica sa, s-a născut perfect sănătoasă prin cezariană de urgență.
Pentru Samina, nașterea celui de-al doilea copil i-a oferit pentru prima dată experiența unui postpartum obișnuit. A schimbat scutece, și-a legănat copilul noaptea și a ieșit la plimbare cu căruciorul prin parc. Dar fiecare dintre aceste momente pline de căldură maternă îi aminteau de ceea ce ratase după nașterea fiului său. „Fiecare moment de bucurie pe care îl trăiam alături de fiica mea era însoțit de conștientizarea pierderii. Acum îmi dau seama că nu am putut să-l țin în brațe. Acum îmi dau seama cât de mult l-am respins. Cred că voi purta mereu această vinovăție”, spune scriitoarea în interviurile sale.
După 25 de ani de la trauma suferită, Samina încă regretă momentele pierdute: primele luni din viața lui Ishmael. „Toată lumea a presupus că, odată ce creierul meu s-a refăcut, îmi voi putea continua viața din punctul în care se oprise. Dar lucrurile nu funcționează așa. Nu mai sunt aceeași persoană care eram înainte”, spune scriitoarea în interviul The Washington Post.
De ce a așteptat 25 de ani să spună această poveste
Memoriile despre sarcina care aproape a ucis-o și despre anii în care și-a reconstruit viața aveau să apară abia după un sfert de secol (în 2025), sub titlul Pieces You’ll Never Get Back. Ani la rând, Samina Ali a evitat să vorbească despre ce i se întâmplase în 1999. „Nu voiam ca aceasta să fie povestea vieții mele”, mărturisește ea în interviul pentru PEN America.
A început să scrie abia când a rămas însărcinată cu fiica ei. Se temea că ar putea muri și la a doua naștere și voia să-i lase lui Ishmael o mărturie despre ceea ce trăiseră împreună, chiar dacă el era prea mic ca să-și amintească. La început au fost doar câteva pagini scrise de mână, fără intenția de a deveni o carte. Manuscrisul a rămas apoi ani întregi într-un sertar. A revenit asupra lui mult mai târziu, când și-a dat seama că, la un sfert de secol după experiența ei, preeclampsia și eclampsia continuau să provoace decese și complicații grave în timpul sarcinii. „Femeile încă mor din această cauză”, spune scriitoarea.
În interviul acordat The Washington Post, Samina spune că oamenii văd în povestea ei un final fericit: a supraviețuit, și-a recuperat în mare măsură memoria, scrie din nou și poate să se bucure de cei doi copii. Scriitoarea, însă, nu poate reduce experiența sa la această idee. „Oamenii au nevoie de acel «finish line». Dar nu există o linie de sosire”, conchide Samina.
