Kristina Kuzmič este creator de conținut, mai ales în domeniul parenting-ului, speaker, autor de cărți, face stand-up comedy și show-uri culinare. Originară din Croația, mamă a trei copii, Kristina a devenit celebră în Statele Unite după ce Oprah (da, celebra Oprah!) a desemnat-o câștigătoarea unui concurs TV. Astăzi, Kristina Kuzmič (46 ani) are două cărți publicate și peste 4 milioane de followers în social media.
Supranumită „The Bomb Truth Mom” (mama adevărurilor dure), de-a lungul celor peste 10 ani de când a devenit „influencer” Kristina a împărtășit publicului său poveștile sale de viață necosmetizate – de la divorțul de primul soț, la sărăcia în care a trăit mai apoi cu cei doi copii mai mari – Luka (astăzi în vârstă de 21 ani) și Matea (20 ani). După a doua căsătorie, Kristina a mai născut un băiețel, Ari (11 ani). Îmbinând umorul cu mesajele „crude” despre viață, parenting și sănătate mintală, Kristina a realizat de-a lungul vremii numeroase video-uri în care demitizează ideea de parenting perfect, în care normalizează greșelile părinților și în care vorbește deschis despre frământările prin care trec mamele în cele mai cumplite momente ale vieții lor.
Kristina Kuzmič a ales să nu se ascundă de ochii publicului, și, cu acordul lui Luka, fiul său cel mare care s-a luptat cu depresia, cu adicția de opioide și cu tendințele suicidale, a pus pe hârtie întreaga poveste a celor peste 5 ani de chin. Cartea poartă numele „I can fix this (and other lies I told myself while parenting my struggling child)” (Pot să rezolv problema asta – și alte minciuni pe care mi le-am spus în timp ce îmi creșteam copilul aflat în dificultate). Este scrisă la persoana întâi și poate fi privită, așa cum mărturisește autoarea, ca o re-trăire a celor mai cumplite momente din viața lor. Însă, în același timp, este un mesaj către toate mamele care trec prin astfel de momente cu copiii lor, o mână întinsă către toți tinerii aflați în aceeași situație, așa cum și-a dorit însuși Luka, fiul Kristinei, cel care semnează, de altfel, și ultimul capitol al cărții.
Sosită în România într-un turneu european de promovare a acestei cărți, Kristina Kuzmič a acceptat să ne vorbească despre frica cu care a trăit de când a aflat că fiul său dorește să își pună capăt zilelor, despre cum a reușit să-i fie aproape și să își reclădească relația cu blândețe și curiozitate, despre vindecarea întregii sale familii, despre cele mai mari probleme ale adolescenților de azi și despre umorul care poate să fie un adevărat medicament în cele mai negre situații.
Totul Despre Mame: Ca să oferim puțin context celor care nu știu povestea voastră, când fiul tău era adolescent, într-o seară, ai chemat poliția, care l-a încătușat și l-a dus la Psihiatrie. Cum s-a ajuns aici?
Kristina Kuzmič: Da, fiul meu a început să aibă simptome de depresie și de anxietate când avea în jur de 12 ani. Eu nu știam la momentul respectiv. Vedeam schimbări, dar îmi ziceam că pur și simplu se comportă ca un adolescent. Când am realizat că e ceva mai serios de atât, i-am găsit un terapeut. Apoi, pe la 14 ani, l-am întrebat dacă s-a gândit vreodată să-și ia viața. Mi-a răspuns „da”. Și din acel moment, toată lumea mea s-a schimbat și am trăit în frică.
Pentru el, depresia se manifesta de multe ori ca furie. Și pentru că îi era atât de greu și nu putea să-și gestioneze sentimentele, a început să consume droguri. Apoi, a început să fure bani pentru a-și procura droguri… Iar într-o noapte, lucrurile au scăpat de sub control. Găsisem din nou droguri și i le luasem, iar el s-a înfuriat foarte tare și mă temeam că își va face rău (lui însuși sau nouă), așa că am ajuns să chem poliția și a fost dus la spitalul de psihiatrie.
Spuneai că ai observat câteva semne, dar care a fost momentul de cotitură care te-a făcut să te gândești, „ok, trebuie să fac neapărat ceva, ceva drastic pentru a-l ajuta”?
Am observat că nu erau doar simptome specifice adolescenței și că era o problemă de sănătate mintală. Nu erau situații de genul „nu vreau să mai petrec timp cu mama și tata, pentru că nu e cool”… Dintr-odată, nu mai voia să iasă nici cu prietenii! Când am aflat că bea și consuma droguri, am realizat că nu făcea toate astea în gașcă, la petreceri, experimentând, așa cum fac unii adolescenți. Consuma substanțe singur în camera lui. Și găseam sticle goale de vin ascunse sub patul lui alături de o pungă de zahăr – pentru că turna zahăr în vin ca să-l poată bea mai repede, să nu mai simtă nimic, să amorțească durerea. Văzând toate acele semne, mi-am zis: „Asta e grav, e mult mai serios!”.
Cum ai trăit acești ani, sfâșiată între dorința de a-ți ajuta copilul și de a face tot ce îți stă în putință pentru a-l face bine, și propriile lupte interioare?
Nu am reușit să gestionez foarte bine toate astea, pentru mult timp. Am făcut enorm de multe greșeli pentru că mi-a fost foarte frică atunci când am aflat că era suicidar, iar asta m-a determinat să încerc să controlez totul. Pentru că nu am știut ce altceva să fac, am intrat pe modul „control complet”. Încercam să-l controlez pe el, să-i controlez comportamentul. În cele din urmă, am învățat că va trebui să decid dacă încerc să îl controlez sau să mă conectez cu el. Și că nu pot face ambele lucruri în același timp.
Așa că am încercat să renunț la control (încă mă lupt cu asta) și să petrec mai mult timp conectându-mă cu el, abordându-l prin prisma curiozității în loc să-mi spun „pot rezolva asta! știu cum să fac asta!”. Am decis să fiu „o elevă”, am înțeles că e nevoie, de fapt, ca el să mă învețe despre situația lui, să îmi spună ce nevoi are – pentru că nu fiecare copil, fiecare persoană care se confruntă cu probleme de sănătate mintală are nevoie de aceleași lucruri.
Nu există o formulă standard…
Da, nu există o formulă general valabilă. Și Luka spune, în capitolul pe care l-a semnat, că atunci când îl abordam prin prisma fricii, de fapt, înrăutățeam lucrurile. Simțea că nu are pe nimeni stabil și puternic, cineva pe care să se bazeze cu adevărat. Dacă aș fi știut asta mai devreme, aș fi lucrat mult mai mult cu mine.
M-a întrebat cineva odată care a fost lucrul care m-a ajutat cel mai mult în relația cu fiul meu, care nu era bună deloc. Am răspuns că atunci când am încetat să mă mai concentrez pe a-l repara pe el sau problemele sale, și am lucrat la a mă repara pe mine și toate părțile nevindecate pe care le aduceam în felul meu de a-i fi mamă – fricile mele, nesiguranțele mele, ego-ul meu, faptul că îmi păsa de ceea ce cred alți oameni – când am vindecat toate astea, abia atunci ne-am apropiat cu adevărat.
Te-ai luptat în tot acest timp cu vinovăția?
Da, m-am luptat mult cu vinovăția. Mă întrebam ce am greșit de s-a ajuns aici. Și mai apoi, când încercam să-l ajut și nimic nu funcționa, mă întrebam de ce nu pot găsi soluții. Și îmi ziceam „Știu că asta a funcționat pentru alte familii, la noi de ce nu funcționează?!?” Îmi reproșam constant tot felul de lucruri. Și a trebuit să învăț să separ – cred că asta e extrem de important pentru fiecare părinte, chiar dacă nu are un copil care se luptă cu astfel de probleme – trebuie să învățăm să ne separăm propria valoare de luptele și problemele copilului nostru, de eșecurile copilului nostru, chiar și de realizările copilului nostru! Noi, părinții, facem cumva ca totul să fie despre noi. Copilul nostru se confruntă cu anumite probleme. „Vai, ce spune asta despre mine?” Copilul nostru are succes: „Vai, sunt o mamă grozavă!”. Nu-i așa? Prin urmare, a trebuit să învăț să separ lucrurile astea: el este propria lui persoană, nu am niciun control în privința luptelor lui personale. Nu am control asupra eșecurilor sale. Singurul lucru pe care îl pot controla este cum mă tratez pe mine însămi. Pot fi blândă cu mine însămi? Pot să mă iert când fac greșeli? Pot să accept că nu ar trebui să fiu perfectă? Asta a fost o mare parte din proces: să învăț, pur și simplu, să accept că este normal să faci greșeli și să mă iert.
La ce ai apelat ca să poți face asta? Ce fel de „instrumente” sunt necesare unei mame?
Desigur, nu are cum să fie vorba despre un singur lucru care putea rezolva toate astea. Au fost multe „piese” mici ale unui puzzle care s-au unit. Dar am observat că de fiecare dată când reușeam să diferențiez propria mea valoare de luptele lui personale asta îl făcea să se simtă mai bine. Desigur, nu îi puteam „vindeca” problemele de sănătate mintală, dar devenea mai îngăduitor, mai deschis cu mine… Noi credem că ne putem ascunde emoțiile de copii. Ne spunem „copiii mei nu vor ști că sunt tristă!” sau „copiii mei nu vor ști că mă simt vinovată”. Dar ei simt asta. Prin urmare, atunci când eu îmi vindecam rănile și nu mă mai învinovățeam, asta de fapt, făcea să fie mai bine pentru el. Pentru că, de fiecare dată când îmi era frică sau plângeam mult, sau mă simțeam o mamă rea, asta îl făcea să se simtă ca o mare problemă. În mintea lui nu era decât „uite ce-i fac mamei!”.
Și îi aducea mai multă vinovăție.
Da. Iar atunci când ești deja deprimat și nu mai vrei să trăiești, să mai simți și faptul că ruinezi viața mamei tale din cauza acestor lucruri pe care nu știi cum să le rezolvi, să le controlezi și să le vindeci – asta e o presiune enormă pe umerii unui tânăr.
Fiecare specialist în parenting spune „comunicarea este soluția”. Dar nu este ușor să comunici când adolescenții îți trântesc ușa în nas, când se închid în ei înșiși… Cum ai reușit să comunici cu el?
La început, nu am fost deloc bună la capitolul comunicare. Din nou, o altă greșeală din multele mele greșeli pe care le-am împărtășit în această carte. Luka se înfuria foarte tare și începea să urle, apoi eu mă înfuriam: „Nu poți să vorbești așa cu mine!”. Ajungeam amândoi să vorbim pe un ton ridicat, era o tensiune mare între noi și multe reproșuri. Și asta, evident, nu a ajutat. Au fost câteva lucruri care au ajutat. A trebuit să realizez că atunci când îmi strigă: „Te urăsc! Ești o … ” (îmi spunea lucruri oribile), de fapt, ceea ce urla către mine era: „Mamă, mă urăsc și vreau să mor, mă doare și sufăr!” Doar că nu știa cum să comunice asta. Așa că ieșeau din el sub formă de furie.
A fost important pentru mine să-mi dau seama – nu că e în regulă să urle la mine -, ci că nu poți pedepsi depresia, nu-i așa? Deci, dacă mă concentrez doar pe simptom, pe faptul că urlă la mine („cum îmi poate vorbi așa, pe tonul ăsta?!?”) în loc să mă întreb „de ce?”, „care este rădăcina problemei?”, nimic nu se va schimba. Ce am început să fac? Atunci când începea să strige, în primă fază mă gândeam „o să ies din cameră și nu o să răspund pe același ton”, iar apoi mi-am zis „Nu! Vreau să știe că, chiar și în cel mai rele momente ale lui, îl iubesc”. Așa că, în momentele în care el se enerva și începea tensiunea, eu îi spuneam: „Luka, eu chiar vreau să te ascult. Chiar vreau să aud ce îmi spui, dar o să revenim la discuția asta într-un moment mai calm. Ok?” Și apoi plecam. Și astfel făceam ca el să știe că „Sunt aici. Vreau să te ascult, dar nu te pot asculta când te porți așa cu mine”. Și, astfel, chiar a început să vină la mine, să mi se deschidă.
Un alt lucru care m-a ajutat a fost să realizez că, atunci când se află în acea stare, nu gândește limpede. Așa că am început să-i scriu scrisori. Scrisori foarte scurte – pentru că adolescenții nu vor să citească epistole întregi de la noi! – și spuneam: „Asta încercam să-ți comunic etc. etc.” Întotdeauna adăugam în acea scrisoare lucruri pozitive. Este un alt lucru important pe care l-am învățat. Noi, părinții, chiar dacă le scriem o scurtă notă, începem prin „nu pot să cred că ai făcut asta…!” În schimb, începeam, de exemplu, cu: „Știi, Luka, sunt atât de mândră de tine că te-ai dat jos din pat în dimineața asta și ai mers la școală”. Sunt lucruri mici despre care părinții gândesc „sigur că trebuie să le facă!”. Dar eu încercam să îl asigur că îi văd eforturile, că i le observ. Și după ce îi scriam ce aveam de spus, îi duceam acea bucată de hârtie și îi spuneam: „Oricând ai timp, citește-o!” Și aproape de fiecare dată când făceam asta, el venea – în cele din urmă – la mine. Uneori 10 minute mai târziu, alteori ore mai târziu sau chiar două zile mai târziu, dar venea la mine și aveam o conversație productivă.
Cred că de multe ori când ne aflăm în mijlocul unei situații sau al unei discuții tensionate ne gândim deja ce vrem să spunem mai departe sau ne simțim atacați. Așa că mai bine citim ceea ce vrea celălalt să ne comunice, fără toate emoțiile adăugate acelei conversații. Asta a ajutat mult. Și încă un lucru care m-a motivat să nu-l întâmpin cu aceeași energie negativă a fost gândul că una dintre sarcinile mele de mamă este să-i arăt cum să gestioneze viața atunci când devine complicată, dureroasă și stresantă. Dacă vreau să îi arăt cum se face asta, atunci nu pot să-l întâmpin cu aceeași energie, ridicând tonul sau țipând la el. Trebuie să-i arăt că, deși este o perioadă extrem de dificilă, putem rămâne calmi și putem avea o conversație fără să ne atacăm reciproc.
Care au fost momentele în care ai simțit că ați comunicat cu adevărat în acele perioade dificile? I-ai mărturisit ceva? S-a destăinuit el? A fost ceva care v-a marcat profund?
În perioada aceea mi-am cerut scuze și i-am spus că îmi pare rău de nenumărate ori. Și se vedea pe fața lui schimbarea când îi spuneam „Hei, chiar nu-mi place cum am gestionat situația mai devreme astăzi. A fost absolut greșit. Și nu avea legătură cu tine. Eram obosită sau stresată… Și meriți mai mult de atât și îmi pare tare rău!”. E atât de simplu să faci asta! În acele momente copilul se simte validat, se simte – pur și simplu – tratat ca un om. Și a mai fost un moment care m-a învățat multe. Era în perioada în care lucrurile se îmbunătățeau deja și îmi făceam speranțe că o să fie bine. Fusese în spital, fusese într-un centru rezidențial, la grupuri de sprijin, luase medicamente, mersese la terapeuți – ani de zile! Iar eu învățasem deja foarte multe până în acest moment, eram un pic mai bine și eu. Am trecut pe lângă el pe holul casei noastre și am observat ceva pe brațul lui. Am mers către el și i-am ridicat ușor mâneca și am văzut că tocmai se tăiase. Erau răni proaspete, sânge curgându-i pe brațe. Iar eu, cu toată ființa, aș fi vrut să fac ceea ce făcusem atâția ani înainte: „Luka, nu poți face asta! Ce se întâmplă? Oh, Doamne! Trebuie să sunăm la…” Adică simțeam genul acela de energie. Era doar frică, frică, frică…
Și în loc să fac asta, m-am gândit, din nou: „Ok, pot fie să controlez, fie să mă conectez”. Așa că mi-am zis în sinea mea: „Rămâi calmă, vorbește calm!” Și i-am zis: „Vrei să vin în camera ta să te ajut să te bandajezi?” Și el a zis: „Ok.” Și am stat unul lângă altul, pe patul lui. Vă dați seama că, în interior, muream. Eram atât de speriată. Aveam toate aceste emoții greu de dus, dar pur și simplu i-am curățat sângele și i-am pus bandaje. Și, în timp ce îl bandajam, l-am întrebat cu calm: „Cum te-ai simțit făcând asta? Ți-a alungat depresia?” Și el a spus: „Nu, mamă, deloc!” Și i-am zis: „Ok, poate data viitoare, când nu te simți bine și vrei să faci ceva să te ajute să nu te mai simți așa, poate mă întrebi pe mine mai întâi sau un prieten, sau poate suni un terapeut. Poate te putem ajuta să găsești o altă cale. Ok?”. Și el a zis: „Ok”. Apoi i-am zis: „Te iubesc atât de mult!” Și am ieșit din cameră. Îmi amintesc că în acel moment m-am întrebat: „Sunt o mamă rea? Ce fel de parenting e ăsta?”. Eu am fost crescută altfel. Părinții mei mă certau, îmi țineau predici, îmi dădeau sfaturi, iar eu mă gândeam că eu nu l-am învățat nimic în acel moment…
Dar acel moment a fost atât de puternic pentru noi. Și Luka mi-a spus mai târziu: „Mamă, asta m-a ajutat atât de mult. Nu m-am simțit ca fiind o problemă. Nu am simțit că îți distrug viața. Nu m-am simțit judecat. Nu m-am simțit nebun. M-am simțit doar iubit și sprijinit”. Au fost câteva momente ca acela, când am realizat că am reușit să fac ceea ce trebuie, că am fost capabilă să-mi controlez frica, iar asta ne-a adus mai aproape. Și cu cât eram mai aproape, cu atât se deschidea mai mult față de mine. Până și în ziua de azi – el este mult mai bine acum, dar încă are zile grele – eu sunt prima persoană pe care o sună și îmi spune „Mamă, am o zi grea”. Dar acum știe ce are nevoie. Și nu știu dacă ar mai fi fost atât de înclinat să vină către mine dacă nu aș fi învățat să mă conectez în loc să controlez. Și, de asemenea, să fiu curioasă, să pun mereu întrebări, așa cum am făcut în situația respectivă.
Și frica? Cum ai gestionat frica? Eu nu cred că aș mai putea pleca din camera aceea, lăsându-l din nou singur…
Da. Frica e acolo. E mereu acolo. E încă acolo, încă mă lupt cu ea. Merg la terapie pentru că încă am PTSD (Sindromul de stres posttraumatic, n. red) din cauza a tot ceea ce s-a întâmplat. Cred că frica este o emoție sănătoasă uneori, nu-i așa? Trebuie să simțim frică, ne ține în siguranță. Dacă suntem pe întuneric și cineva ne urmărește, știm să ne temem, fugim. Eu cumva combin cumva frica și anxietatea. Iar eu, literalmente, îmi imaginez frica fiind un bodyguard, care este aici să mă protejeze. Dar acest bodyguard nu e chiar cel mai deștept personaj și vrea să facă și alte job-uri. E ca și când eu sunt CEO-ul unei companii și bodyguardul vrea să facă totul în locul meu: vrea să fie părinte, vrea să ia toate deciziile în locul meu, să îmi spună cum să trăiesc, unde să merg și unde nu, totul, pe când el ar trebui să fie doar un bodyguard. Așa că uneori spun asta chiar și cu voce tare: „O să te anunț dacă am nevoie de tine!”. E felul meu de a spune: „Nu poți fi CEO-ul acestei companii! Eu trebuie să fiu CEO-ul. Tu ai treaba ta. Te voi anunța dacă am nevoie de tine”. Desigur, asta nu face ca frica să dispară complet, dar ne reamintește că noi trebuie să fim „in charge” (în control).
În plus, a trebuit să accept (ceea ce este, cred, unul dintre cele mai dificile lucruri ca părinte) că nu am control asupra lui Luka. Dacă Luka vrea să se omoare, nu pot realmente să fac nimic pentru a-l opri. Este oribil pentru un părinte să realizeze asta: „Nu pot face nimic. NIMIC!”. Aș fi putut rămâne în acea cameră și el ar fi zis că se duce la baie și s-ar fi putut sinucide acolo. Aș fi putut ieși din cameră și el să facă asta. La fel, ce aș fi putut face pentru a-l opri să ia droguri?! Îi pot lua drogurile de fiecare dată când le văd în casa mea, dar nu-l pot urmări peste tot. Asta trebuie să accepți ca părinte: poți face tot ce-ți stă în putință, poți să-l iubești, poți să te conectezi, poți să îi spui copilului că îi ești acolo, alături, dar, în cele din urmă, nu ai niciun control. Singurul lucru pe care îl poți controla ești tu însăți. Deci controlează felul în care te descurci cu propriile tale probleme – poate apelezi la un terapeut sau la orice altceva pentru a vindeca toate acele părți din tine.
Cât de important a fost sprijinul comunității, al familiei, prietenilor și al terapeuților?
A contat enorm. Soțul meu a fost uimitor, chiar dacă stresul ne-a afectat căsnicia. Suntem bine acum, dar genul ăsta de stres va avea întotdeauna un impact negativ asupra unei căsătorii, asupra celorlalți copii din familie. Nimeni nu scapă nevătămat. Soțul meu este tatăl vitreg al lui Luka, m-am recăsătorit când el avea 7 ani. În situația dată, cred că mulți oameni ar fi zis: „E prea mult pentru mine. Nu pot să duc asta!”. Dar el stătea uneori până la 3 dimineața pur și simplu vorbind cu Luka. E foarte răbdător, mult mai răbdător decât mine.
Am avut și un grup foarte mic de prieteni buni care știau totul și au fost uimitori în toată acea perioadă. Unul dintre marile daruri primite de la ei este faptul că nu m-au făcut niciodată să mă simt judecată. Și cred că e important să ai prieteni care într-un astfel de context să nu îți spună „Nu pot să cred că Luka se poartă așa cu tine!”, asta nu e de ajutor. Prietenii mei nu l-au judecat nici pe el. Îmi reaminteau că Luka al meu are o inimă bună. Îl îmbrățișau și îi vorbeau blând când îl vedeau. Simțeam că nu eram doar eu cea sprijinită, ci întreaga mea familie, copilul meu, care suferea, era sprijinit.
Au contat mult și terapeuții, psihiatrii. Am mers și în numeroase grupuri de sprijin care au fost foarte, foarte utile. El mergea lunea și miercurea seara, câte trei ore de fiecare dată, alături de o mulțime de alți adolescenți care erau extrem de sinceri și împărtășeau tot ce simțeau. Iar asta era atât de vindecător! Sâmbăta mergeam împreună ca familie, alături de alte familii și asta m-a ajutat enorm: să aud alți părinți spunând lucruri la care eu mă gândeam. Să știu că nu sunt singură. Știți, eu chiar cred că vindecarea nu se întâmplă în izolare, ea necesită comunitate.
- CITEȘTE ȘI: Cum recunoști depresia la un adolescent?
Cum gestionează un părinte rușinea în astfel de situații? Acea grijă constantă „ce-o să zică lumea?”
Am două lucruri de spus despre asta. Unu: nimeni nu simte rușine dacă copilul e bolnav de cancer. Dar ne e rușine dacă copilul nostru suferă de o boală mintală. Asta trebuie să se schimbe! Boala e boală. Trebuie să schimbăm modul în care privim bolile mintale. Întrebarea asta, pe care o avem și noi în Croația (Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică satul?) este cea mai groaznică întrebare din lume. Ne împiedică să fim părinți buni, pentru că suntem mai îngrijorați de ceea ce cred ceilalți decât de ceea ce este corect pentru copilul nostru. Urăsc întrebarea asta!
Când a trebuit să chem poliția să îl ia pe fiul meu, abia ne mutaserăm în cartier. Nici măcar nu cunoșteam vecinii. E genul de cartier în care nu vezi niciodată mașini de poliție (nu am mai văzut niciuna de atunci!). Și, iată, două mașini de poliție în fața casei mele! Fiul meu este încătușat, scos din casă, pus pe bancheta din spate și văd o vecină de peste drum cum se uită și șușotește cu altcineva. Imediat îmi apar gândurile (umane, normale): „Oh, Doamne, ce-o să zică? Nici măcar nu știe ce se întâmplă. Poate crede că e un criminal, nu că e bolnav. Și ce o să creadă despre mine?”. Și îmi amintesc clar ca lumina zilei, cum – pentru prima dată – mi-am zis: „No, thank you! (Nu, mulțumesc!).
Pentru că, dacă preiau acea judecată și o voi purta cu mine, o să îmi distragă atenția de la lucrurile pe care trebuie cu adevărat să mă concentrez, și anume cum să-mi sprijin fiul. M-am dus la culcare în acea seară (pentru că nu m-au lăsat să însoțesc mașina de poliție până la spital) și a apărut din nou acel diavol: „O, Kristina, cât de mult e vina ta? A trebuit să chemi poliția pentru propriul fiu, asta e jenant…”. Și, din nou am zis: „Nu, mulțumesc”. Dacă cineva ar zice: „uite, ia un lucru foarte nesănătos și toxic pentru familia ta”, nu l-aș lua, nu-i așa? Atunci de ce le-aș accepta judecățile? De ce să le iau asupra mea? Nu, mulțumesc. Aceste două cuvinte m-au ajutat foarte mult. Asta am învățat atunci și încă o fac aproape zilnic.
Și Luka? Lui cum i-a fost în comunitate? A fost acceptat, judecat, sprijinit de către prietenii lui?
Da, a avut prieteni care l-au sprijinit. Bine, la început nici măcar nu accepta să vorbească despre problemele ce țineau de sănătatea mintală. Nu vorbea. Iar la școală era, pur și simplu, considerat un copil-problemă. Și se asocia cu gașca de „bad boys” (băieți răi, n.r.), pentru că doar așa se putea simți mai bine cu el însuși. Dacă toți făceau aceleași lucruri, înseamnă că nu era doar el problema. Așadar, a avut parte de prietenii nesănătoase, copii care se provocau unii pe alții, care făceau planuri cum să facă rost de bani să își cumpere droguri…
Dar, mai apoi, a început să meargă la grupuri de sprijin și totul s-a schimbat. Încă este prieten cu mulți dintre cei pe care i-a cunoscut la grupurile în care se vorbea despre sănătatea mintală. Sunt preferații mei dintre prietenii lui. Îmi place să îi văd venind la noi acasă. Pentru că, în aceste grupuri, nimeni nu se preface, toți sunt cât se poate de onești, de sinceri. Într-unul din aceste grupuri Luka și-a întâlnit iubita. Sunt împreună și acum, 5 ani mai târziu. Repet, de-abia atunci a început să aibă prietenii sănătoase. Și cred că asta e cheia: indiferent dacă ești copil sau adult, cu toții avem nevoie de oameni care sunt dispuși să fie sinceri și să stea cu noi în „haosul” nostru (oricare ar fi natura problemelor noastre), care nu ne vor judeca, care nu se vor preface că viața lor este mai bună sau perfectă. Și cât de puternice sunt aceste legături! Să vezi, spre exemplu, două mame una lângă alta și să își poată mărturisi: „Azi urăsc faptul că sunt mamă! Îmi iubesc copiii, dar azi e una din zilele acelea”. Și cealaltă mamă să spună: „O, Doamne, da, știu. Exact așa m-am simțit și eu zilele trecute! Îmi venea să fug de acasă”.
În astfel de situații, școala poate fi un factor declanșator, fie că vorbim despre bullying sau de consumul de substanțe… Dacă ai putea schimba un singur lucru în sistemul de educație, ce ai schimba?
E greu să aleg doar unul. Cred că sunt multe lucruri care trebuie să se schimbe. Fiul meu a fost ținta bullying-ului când era mic, în școala primară și nu s-a făcut mai nimic în privința asta. Eu cred că și asta a contribuit la ceea ce a trăit mai târziu. Și nu știu cum să schimbăm asta, pentru că sunt o mulțime de adulți răi, iar copiii învață de la ei. Și iarăși spun, nu putem controla asta în niciun fel. Dar școala ar trebui să ia bullying-ul mult mai în serios, pentru că cred că este o problemă, în toată lumea.
Pe de altă parte, mă mai gândesc la un lucru este nevoie de mai multă educație pentru profesori în domeniul sănătății mintale, pentru că foarte mulți copii sunt etichetați ca fiind copii răi, copii cu probleme. Indiferent că întârzie la școală, pică examene, consumă droguri, vorbesc urât – sunt „copii răi”. Sentimentul că ești „un ratat” nu ajută niciodată pe nimeni și nu va ajuta niciodată pe nimeni să evolueze. Dacă un profesor îi spune constant unui copil cât de rău este, asta nu-l va determina pe copil să spună „are dreptate, o să fiu un copil cuminte de acum”. Din contră.
Luka a avut parte de o profesoară grozavă care nu l-a privit așa. Care și-a spus „nu cred că ia note proaste pentru că e leneș. Și nu cred că întârzie la școală pentru că e un copil rău”. L-a luat deoparte și îl întreba cu blândețe: „Cum ești azi? Fii sincer! Care e treaba? Ai o zi grea?”. Pur și simplu aveau conversații sincere. Și după astfel de conversații, Luka voia să participe, voia să facă mai bine, voia chiar să impresioneze acea profesoară.
Depresia este încă un tabu, aproape un stigmat. Oamenii se ascund…
Am întâlnit odată o persoană al cărei soț s-a sinucis și am vorbit despre toate acestea. Mi-a spus: „Știi, soțul meu era foarte, foarte deprimat. Dar nu depresia l-a ucis, ci rușinea”. Și mă gândesc la asta în fiecare zi. Cred că dacă am putea pur și simplu să scăpăm de stigmat și de rușine, atâția oameni ar fi încă în viață…
Care crezi că sunt problemele tinerilor de azi pe care noi, părinții, nici nu le bănuim? Ce aport are social media?
Se simt foarte neînțeleși. De când a apărut cartea, îmi scriu o mulțime de adolescenți mesaje private pe Instagram: „Nu știu cum să vorbesc cu părinții mei și mă simt foarte deprimat. De fiecare când încerc să vorbesc cu ei, îmi spun că nu am motive să mă simt așa, că am o viață minunată”. Practic, primesc respingere din partea părinților. Copiii trebuie să simtă că sentimentele lor contează. Trebuie să fie crezuți. Când copiii noștri ne spun „simt asta,” nu ar trebui să spunem: „Nu, sigur nu te simți așa!”. Ascultați-i! Pur și simplu ascultați!
Și mai e ceva, care, într-adevăr, le face viața mult mai grea decât am avut-o noi. Mă bucur enorm că social media nu exista pe vremea în care eram adolescentă! Copiii noștri țin toată lumea în mâna lor, la propriu. Sunt multe lucruri pe internet greu de procesat chiar și pentru adulți. Pe vremea noastră, urmăream știrile o jumătate de oră seara și asta era tot! Nu le purtai cu tine. Iar la toate astea se adaugă social media și presiunile care vin de acolo, comparațiile de genul „prietenii mei au ieșit nu știu unde și eu de ce nu am fost invitat?!” sau, „Doamne, fata asta e mai slabă decât mine sau mai frumoasă decât mine!”. E prea mult, chiar și pentru adulți, darămite pentru copilul tău, al cărui creier nici măcar nu s-a dezvoltat complet. În plus, adolescenții au incertitudini – despre corpul lor, despre cine sunt, despre scopul lor în viață. Iar social media îi bombardează constant.
Îmi amintesc că i-am spus fiicei mele, când era la liceu, că social media este ca mâncarea: „Vei găsi acolo lucruri care sunt cu adevărat sănătoase pentru tine, oameni de la care ai ce să înveți și care te pot ajuta să evoluezi. Apoi vor fi lucruri care sunt ca desertul – lucruri nu neapărat utile, dar distractive, sunt ok de mâncat (cum sunt meme-urile amuzante cu pisici). Și apoi vei găsi otravă. Trebuie să fii conștientă, să îți dai seama ce e toxic și să alegi să blochezi asta, să nu consumi.”
După experiența prin care ai trecut împreună cu Luka, ce înseamnă pentru tine să fii puternică?
Lumea crede că a fi puternic înseamnă să perseverezi, să răzbați etc. Eu cred că puterea, uneori, înseamnă să plângi și să-ți spui: „Ce-mi trebuie pentru a putea rezista încă o oră sau încă o zi? Am nevoie să stau în pat o oră în plus, pentru că azi îmi e foarte greu”. Puterea poate să îmbrace forma unor cuvinte precum „Nu pot face asta singur. Am nevoie de ajutor”. Mulți oameni nu cer ajutorul. Își spun: „Nu pot plânge. Nu pot să mă gândesc la asta. O să suprim emoțiile astea!”. Asta, pentru mine, nu înseamnă putere.
Spuneai că toți ai casei au fost afectați… Cum arată vindecarea pentru voi acum?
Cred că mare parte din vindecare a venit odată cu schimbările pe care le-am făcut la mine. Cum spuneam, copiii noștri vor învăța mult mai mult urmărind felul în care noi ne trăim viața, decât ascultând prelegeri. Prin urmare, atunci când am început să am grijă cu adevărat de mine, să fiu mai blândă cu mine, să mă îndrept către ei cu multă curiozitate, atunci lucrurile au început încet să se vindece. Am început să fac anumite lucruri pentru fiecare în parte. De exemplu, îi scoteam la prânz pe fiecare – doar noi doi și le ascultam poveștile: cum se simt când se trezesc, ce sentimente au dimineața, cum se simt când se duc la școală sau când se întorc acasă. Îi întâmpinam mereu cu multă curiozitate: „Chiar vreau să știu ce se întâmplă cu tine!”
Toate aceste lucruri i-au ajutat să fie mai deschiși cu mine, dar și unii cu alții. Eu cred că vindecarea este un proces continuu. Nu cred că ești vreodată pur și simplu vindecat. La fel cum nu suntem niciodată 100% sănătoși. Cred că, noi, ca familie, am învățat să respectăm și să valorizăm cu adevărat diferențele dintre noi. Și cred că asta este cheia în fiecare familie. „Acesta ești tu. Astea sunt punctele tale forte. Asta te face să te simți valorizat. Te voi iubi în felul în care ție îți este confortabil să accepți iubirea”.
Ești cunoscută și pentru show-urile tale de stand-up comedy. Cum te-a ajutat umorul să treci prin asta?
Pentru mine, a trece prin viață fără umor e ca și cum ai mânca supă cu furculița. Adică o să reușești să mănânci câte ceva, dar o să ratezi enorm de multe. Cred că umorul e ca un medicament, e cu adevărat sănătos. Așa cum corpul nostru are nevoie să elibereze lacrimile când trecem prin momente grele, corpul nostru are nevoie să se elibereze și prin râs. Încerc să fac asta cât de mult și am încercat să-mi învăț copiii să găsească mereu partea amuzantă a lucrurilor. De asemenea, vreau să-i învăț că e în regulă să râzi, chiar și în mijlocul durerii, al suferinței, și al greutăților.
Înainte de apariția cărții ai vorbit cu Luka și ați decis să faceți publice problemele sale de sănătate mintală. Ce v-a determinat să vă expuneți?
Nu am crezut vreodată că vom împărtăși această poveste. Dar Luka mi-a spus că ceea ce l-a ajutat cel mai mult a fost să audă poveștile altor adolescenți. Iar scopul lui este să dăm mai departe ceea ce a primit de la cei care au fost deschiși.
În ziua dinaintea lansării cărții mele în America aproape am avut un atac de panică, pentru că mi-am dat seama că, deși eu nu am o problemă să împărtășesc lucruri despre mine, acum spuneam povestea fiului meu. Și asta îl putea face vulnerabil. L-am sunat și i-am zis: „Ești sigur?” (chiar dacă era deja prea târziu). Mi-a răspuns că, da, e foarte sigur. Și apoi, am început să primim e-mailuri și mesaje de la alte familii, de la adolescenți spunând cât de mult i-a ajutat cartea asta… La un moment dat i-am citit unul dintre mesaje lui Luka și mi-a zis: „Vezi, mamă, chiar a meritat!”. Prin urmare, avem două țeluri: să ajutăm oamenii să se simtă mai puțin singuri și să eliminăm acea „rușine”. Sperăm ca, prin deschiderea și transparența noastră, măcar o singură familie să poată spune „Putem vorbi deschis despre asta. Putem cere ajutor”.
În loc de concluzie, pornind de la titlul cărții „I can fix this…”, cum putem noi, părinții, să ne ajutăm cu adevărat copiii?
Rezumând cumva, mai întâi trebuie să ne separăm propria valoare de problemele lor, să nu ne mai întrebăm „ce spune asta despre mine?”. Apoi, am descoperit că, în orice moment în care mă simt pierdută ca părinte și nu știu ce să fac sau cum să mă port (indiferent că vorbim despre sănătatea mintală a adolescentului meu sau de zilele proaste ale unui copil mic), dacă mă concentrez pe conexiune și curiozitate, nu voi da greș niciodată: „Cum creez o conexiune reală cu copilul meu acum?”, „Cum îl fac să se simtă văzut, auzit?”. Într-o vreme mi-am întrebat fiul zilnic (și acum o mai fac din când în când): „Cum te pot sprijini sau ajuta cel mai bine azi?”. De asta au nevoie cel mai mult copiii noștri. Această întrebare, pentru mine, e ca un semn de iubire, lipsit de nevoia de control. Este o iubire care spune: „Vreau să ai încredere în tine, vreau să știi ce simți și să ai încredere că poți să-mi spui. Iar eu vreau să te ghidez și să te sprijin când treci prin asta”.
