Îmi pare rău. De data aceasta nu pot fi solidară cu greva profesorilor. I-am înțeles tot timpul, chiar și acum doi ani când s-au gândit să se revolte fix înainte ca fiică-mea să dea Evaluarea Națională. Am zis că bieții oameni au nevoie de mai mult respect, de niște venituri pe măsura efortului pe care îl depun, de niște condiții de muncă decente. Dar azi nu! Nu pot să mai fiu alături de profesori.
Este duminică, 7 septembrie, când scriu acest text. Luni, 8 septembrie, începe noul an școlar, iar eu nu știu la ce liceu va merge fiică-mea. De ce nu știu? Nu că aș avea amnezie, ci pentru că am avut curajul (sau nebunia) să încerc să o transfer vara aceasta la o școală mai bună. La liceul la care este acum, în următorul an școlar copiii vor învăța în trei schimburi, ora de curs va avea 40 de minute, iar copiii doar 5 minute pauză. Dar stați așa, că asta nu e tot! Într-o clasă cu profil de științe sociale, profesoara de istorie nu a predat în doi ani de zile aproape nimic. Nici elevii, nici părinții lor nu par să aibă vreo problemă cu asta, că oricum vom face cu toți meditații. Este doar un exemplu. În afară de două cadre didactice implicate, și pentru care am tot respectul, restul par să vină la școală ca să aibă unde pleca de acasă.
- CITEȘTE ȘI: Boicot și confuzie la început de an școlar: îi trimiteți luni pe copii la școală sau îi țineți acasă?
(Aproape) nimeni nu vrea o schimbare în bine
Am făcut nenumărate încercări de a schimba ceva, de la reclamații la dirigintă, la sesizări scrise la direcțiunea liceului. Unele au fost omorâte din fașă, pentru că fiică-mea fost admonestată de colegi, care i-au zis să îi zică „lu’ mă-sa să se potolească”, că ei oricum vor face meditații și nu au chef să le vină la clasă un profesor care să îi pună să învețe. O altă sesizare, cu privire la comportamentul profesorului de matematică, a rămas fără rezolvare. Așa că domnul respectiv va continua să le spună și altor copii, atunci când va binevoi să meargă la ore, că „e nașpa să fii adult, că faci copii și mor” sau că „degeaba citești, că doar nu te duci la cafenea să agăți o gagică vorbind de Enigma Otiliei”, va interzice fetelor să meargă la baie în ore, iar pe băieți îi va lăsa să facă efectiv ce vor. Alte generații de copii nu vor afla niciodată, în schimb, ce scrie în manualul de matematică. Pentru că omul acela efectiv nu predă!
După doi ani de chin, am decis să mergem undeva unde am înțeles că va fi mai bine. Nu perfect. Mai bine. Unde orele durează 50 de minute, unde copiii au timp în pauza de 10 minute și să meargă la baie, și să mănânce. Unde toți copiii iau BAC-ul. La fel ca noi, s-au mai gândit aproape 100 de alți elevi de la alte licee, așa că fiică-mea a trebuit să dea un test. Mi s-a părut foarte în regulă ca cei de la liceul mai bun să își selecteze elevii care le intră în școală.
Oricât de mult vrea copilul, sistemul îl poate învinge
Fiică-mea a învățat singură toată materia de istorie de clasa a X-a, în vreo lună de zile. Am fost anunțați de existența acestui test după jumătatea lunii iulie, iar examenul a fost pe 26 august. A bombănit tot timpul că la clasă niciodată nu s-a vorbit despre ce scria la ea în manual și că, dacă profesoara își făcea treaba, i-ar fi fost mult mai ușor să parcurgă materia. A luat nota 9.80 la test. Pe 4 septembrie am aflat că a fost admisă, dar că este nevoie ca inspectoratul să facă o ședință ca să suplinească numărul de locuri la clasa pentru care noi am optat. Doar că va fi grevă, iar noi nu știm unde să mergem luni.
Am ajuns în această situație de lehamite, în care aproape că îi înțeleg pe cei care aleg sistemul de home-schooling. În toți cei 11 ani de școală ai copilului mare, 6 ai celui mic, și în câte trei ani de grădiniță ai fiecăruia dintre ei am adunat atâtea resentimente față de sistemul de învățământ încât azi nu mai vreau să fiu solidară. Copilul meu a ajuns să îmi spună că dacă nu reușește transferul intră în depresie și îi este frică să se ducă mâine dimineață la vechiul ei liceu pentru că nu mai suportă ce se întâmplă acolo. Nu mai vrea să plece de acasă și să nu facă nimic la școală. Nu e vreo tocilară. E un copil normal, care își dorește, totuși, să nu facă umbră pământului degeaba.
14 ani de frustrări acumulate
În atâția ani s-au strâns prea multe. Am plătit mii de euro meditații la română, la matematică sau la engleză pentru că la clasă nu se făcea nimic. Nu a fost an în care un cadru didactic să nu țipe, să nu urle, să nu amenințe, să nu jignească. Nu a fost an în care să nu fie un preferat al profesorilor care să fie favorizat la… orice. Nu a fost an în care să nu cumpăr culegeri, caiete auxiliare și alte materiale absolut degeaba, pentru că nu au lucrat din ele nici măcar o dată. În schimb, copiii au fost amenințați că dacă nu le cumpără vor primi notă mică.
Nu a fost an în care să nu existe profesori care să vină la clasă și să le zică să stea pe telefon, iar ei să facă același lucru. Nu a fost an în care nu existe profesori care au lipsit de la ore fără să anunțe măcar. La liceu, profesorii bărbați fac remarci absolut libidinoase la adresa fetelor și absolut toți le întreabă dacă „au gagic”. Nu a fost an în care să nu existe profesori care să nu întârzie la ore, nu 2-3 minute, ci până aproape de finalul orei. Dubla măsură este lege în școli. Notele se pun în mare parte pur și simplu după ochi, fără să fie acoperite în mod real de cunoștințe.
Tu ești mulțumit(ă) de ce se întâmplă la școala copiilor tăi?
Vei zice că am avut eu ghinion, dar te invit să te uiți cu obiectivitate la ce se întâmplă în școala copiilor tăi. Adu-ți aminte ce mai povestești cu prietenii la o șuetă. Este vreunul care nu și-a dat copiii la meditații? Este vreunul complet mulțumit de cadrele didactice de la clasa copiilor lui? Fii sincer(ă)!
Nu putem să ne zbatem noi, părinții, la infinit, ca să facem ce ar trebui să se întâmple în clasă. Nu putem să avem un sistem paralel la nesfârșit. Nu ne permitem toți școala în sistem privat, iar transferurile la școli mai bune sunt complicate. Profesorii trebuie să facă ceea ce au de făcut.
- CITEȘTE ȘI: 8 din 10 părinți plătesc manualele și auxiliarele copiilor și aproape 40% plătesc meditații
Sunt prea puțini profesori dedicați
Sigur că există și cadre didactice minunate. Nu este corect să îi bag pe toți în aceeași oală a indolenței, dar nu despre profesorii implicați și dedicați este vorba în acest text. Am tot respectul și recunoștința pentru ei. Dar cu restul, care își bat joc pur și simplu de meserie, și care nu sunt deloc puțini, nu mai am răbdare, nu mai pot nici eu. Vine BAC-ul peste doi ani și eu trebuie să plătesc meditații la istorie, la română, la engleză pentru că la școală nu s-a făcut nimic.
Copilul mic are peste trei ani Evaluarea Națională și cel puțin la matematică are nevoie de meditator pentru că profesorul de la clasă îi face „proști” și îi trimite „la dracu’” pe copiii care îndrăznesc să spună când nu înțeleg ceva (da, am reclamat și această situație). Toți, dar absolut toți copiii din jurul meu, fac meditații pentru a trece aceste două examene, fie că sunt la școli de top, fie că sunt la cele de la coada clasamentului.
Nu am cum să mai fiu solidară cu greva profesorilor. Nu acum. Când va exista un sistem de evaluare a performanței, când vor primi măriri salariale pe criterii de profesionalism, nu doar că trece timpul și leafa trebuie indexată, când media de la clasa va fi aceeași cu cea de la examenele naționale, am să îmi schimb părerea. Până atunci, cred că luni ar trebui să fie la catedră. În stradă poate ar trebui să fim noi, părinții. Dar nu putem. Trebuie să muncim, ca să strângem bani să plătim meditații.
