Când copilul pleacă la facultate, părintele rămâne în fața unei dileme existențiale: dacă nu mai sunt „șofer de serviciu”, „bucătar full-time” și „căutătorul oficial de șosete murdare desperecheate”, cine mai sunt eu acum? „Sindromul cuibului gol” nu e o invenție de-a sociologilor, ci o etapă reală, plină de paradoxuri: unii părinți jelesc ca după o pierdere grea, alții se simt eliberați de povara responsabilității. Cert e că majoritatea dintre noi oscilăm între cele două stări într-un carusel emoțional greu de anticipat.
Ce-i drept, după 18-20 de ani în care viața ta s-a învârtit în jurul „puiului”, liniștea casei poate să doară mai tare decât enervantele ritmuri de trap. Psihologii spun că în spatele acestei senzații de deșertăciune se poate ascunde un dar neașteptat: ocazia de a-ți (re)descoperi propria identitate. Numai că, până acolo, trebuie să treci prin hohote de plâns în bucătărie, anxietate, stări vecine cu depresia ori mii de apeluri și mesaje înnebunitoare pentru tânărul abia plecat de acasă. La toate astea, când întorci privirea către partenerul de viață, se adaugă și întrebarea pe care i-o citești (și lui) pe buze: „Și? Tu ce-ai mai făcut în ultimii 18 ani?”.
Copilul e student. Noi cine (mai) suntem?
În fiecare toamnă, în orice oraș universitar din lumea asta vedem următorul tablou: mașini parcate pe două rânduri în fața căminelor studențești, portbagaje burdușite cu pături, lămpi, cutii Ikea; tineri îmbrățișându-și părinții, mame care încearcă să ascundă lacrimile, tați aparent relaxați, cărând mini-frigidere în căminele de 4 etaje (fără lift!), ca și când ar fi o nimica toată. Ce nu se văd în acest tablou sunt gândurile. Gândurile părinților, ca un du-te vino pe linia unui tren de mare viteză, care oscilează alarmant între îngrijorare și exaltare.
Odată întorși acasă, părinții descoperă liniștea. Liniștea asurzitoare. Nu se mai aud bașii din camera copilului, nu sunt vase murdare în chiuvetă, ușa frigiderului nu mai scârțâie, trântită de zeci de ori alături de veșnica replică: „nu faci și tu ceva bun de mâncare?”. Și mașina de spălat șomează…
Mama și tatăl se privesc unul pe altul de parcă nu s-au mai privit de-o veșnicie. Rămași singuri, descoperă că „golul” nu e doar în camera copilului, ci și în stomac, în minte, în programul de zi cu zi și că, privind adânc înăuntru, trebuie să re-definească propria identitate.
Sindromul cuibului gol
Senzația asta stranie pe care o încearcă fiecare părinte căruia i-a plecat „puiul” de acasă poartă numele de „sindromul cuibului gol” (empty nest syndrome). Și, chiar dacă pare un clișeu inventat de revistele de femei, în spatele lui se află o realitate cu mult mai complexă decât am putea crede la prima vedere, precum și numeroase studii.
Sindromul cuibului gol denumește tranziția prin care trec părinții atunci când copiii ajunși la maturitate (minim 17-18 ani) părăsesc casa în care au copilărit. Termenul a fost folosit prima dată de scriitoarea americană Dorothy Canfield Fisher în 1914, în cartea „Mothers and Children”, iar popularitatea conceptului a luat amploare abia în anii ’70. În general, termenul se aplică părinților cu vârste cuprinse între 40-60 de ani, ai căror copii pleacă la studii sau încep viața adultă.
„Cuibul gol este un concept psihologic și sociologic care desemnează etapa de viață în care copiii adulți părăsesc casa părintească, lăsând părinții, de regulă la mijlocul vieții, să se adapteze la o nouă structură familială”, spune și psihoterapeutul român Ioana Kessler.
Psiholoaga Carin Rubenstein, autoarea volumului „Beyond the Mommy Years: How to Live Happily Ever After…After the Kids Leave Home” (Dincolo de anii de mămicie: Cum să trăiești fericită… după ce pleacă copiii de acasă”), spune că există mai multe stadii ale acestei tranziții: etapa doliului (jelirea), perioada de „eliberare” și etapa bucuriei. De reținut faptul că, deși vorbim despre un „sindrom”, acesta nu reprezintă o tulburare din punct de vedere clinic. „Empty nest” este o etapă de viață și o tranziție emoțională, nu o boală! Dar pentru mulți dintre noi, părinții, seamănă cu o criză existențială în toată regula.
Cum se manifestă în zilele noastre
În trecut, părinții își luau rămas-bun de la tânărul (sau tânăra) pregătit/ă să-și ia zborul cu o strângere de mână – în cazul tatălui (care-și îmbărbăta fiul mai mult din gesturi decât din vorbe) sau cu lacrimi, îmbrățișări și povețe din partea mamei, care-i striga din ușa casei „mergi la școală, mamă, să te faci om!”. Astăzi, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Deși cauza cuibului gol e aceeași (pregătirea pentru viața de adult), părinții sunt din ce în ce mai mult afectați de lipsa propriului copil din casa părintească.
Există voci care spun că nu e cazul ca părinții „să se alinte în halul ăsta” și că ar trebui mai degrabă să sărbătorească noua etapă din viața copilului, nu să jelească. „Această «manie a durerii» pe care o afișează părinții moderni, care simt că o parte din ei a murit la fiecare etapă importantă a vieții copilului, de la primii pași, până la apariția primului iubit, e deja scăpată de sub control”, spune jurnalista Charlotte Cripps, autoarea articolului „De ce nu prea-mi vine să cred în sindromul cuibului gol…” publicat în The Independent.
Efectele parenting-ului de azi
Însă, adevărul e – spun psihologii și sociologii – că generația actuală de părinți este una mult mai „prezentă” în viața propriilor copii. Suntem mult mai atenți la nevoile acestora, mult mai dornici să reparăm traume sau neajunsuri pe care le-am avut noi înșine când eram copii. Suntem „părinți elicopter”, gata să sărim în ajutorul celui mic ori de câte ori apare vreo problemă, suntem părinți în căutarea „atașamentului securizant”, dispuși să dormim în același pat cu copiii până târziu, după 7-8 ani. În plus, spune jurnalista citată anterior, „noul stil de parenting «recreativ» presupune ca weekendurile să fie dedicate copiilor. Totul se rezumă la ei – nu la tine. Timpul pentru tine este ceva ce păstrezi pentru perioadele de epuizare parentală. Nu este o prioritate absolută. Nu e de mirare că atunci când totul se oprește și adolescenții pleacă de acasă, viața părinților se oprește și ea”.
Iar studiile americane confirmă faptul că mamele care lucrează petrec mai mult timp cu copiii lor decât o făceau acum 40 de ani. Și dacă vă uitați în jur, și părinții din România se înscriu în această tendință. Nu e de mirare că – după ce toată viața „au roit” în jurul celor mici, atunci când tinerii pleacă, părinții se simt anxioși, de parcă nu mai au aer.
Cuibul gol și (peri)menopauza
Din păcate, în cazul femeilor, perioada aceasta extrem de emoțională a desprinderii copilului din cuibul părinților coincide cu o altă perioadă dificilă pe plan emoțional (și hormonal). Ironia sorții (sau nu), femeile se confruntă fix în același interval și cu tranziția hormonală a (peri)menopauzei.
Etapa „cuibului gol” le găsește, adesea, pe femei luptând deja cu alte simptome și dificultăți pe plan personal, generate de tranzițiile hormonale. Iar plecarea de acasă a copilului adaugă straturi fizice și emoționale acestui proces. „Simptomele comune ale menopauzei – cum ar fi schimbările de dispoziție, bufeurile, tulburările de somn și modificările nivelului de energie – pot influența modul în care femeile experimentează această nouă etapă a vieții. Recunoașterea acestei suprapuneri unice poate ajuta femeile să găsească echilibru și un scop, pe măsură ce își redefinesc rolul”, spun specialiștii.
Da, această suprapunere amplifică stările de anxietate, nesiguranță, tristețe. Și nu e ușor de dus. Însă, tot specialiștii spun că ar trebui să ne concentrăm pe partea luminoasă a situației. Multe femei redescoperă cine sunt în această perioadă. Rămase fără grija și atenția constant îndreptată către copil, acestea își dau voie să își exploreze personalitatea și feminitatea, să se bucure de hobby-uri uitate, să călătorească, să se reinventeze profesional. Să se uite în oglindă și să își spună „m-am regăsit”.
Chiar și tații resimt puternic absența copiilor
Văduviți, ani de-a rândul, de dreptul de a se simți – și ei – pustiiți de plecarea copiilor, bărbații încep să-și spună și ei oful. Adevărul e că tații pot resimți, în aceeași măsură, sindromul cuibului gol. Pentru că până acum rolul bărbatului era mai degrabă văzut ca fiind acela de „provider” (cel care asigură hrană pe masă), s-a presupus multă vreme că doar mamele, care au petrecut mult timp stând acasă cu copiii, au astfel de „nostalgii” când tinerii devin adulți.
Însă, din ce în ce mai mulți tați se străduiesc să fie „acolo” pentru copiii lor, încercând să repare – așa cum spuneam mai sus – relațiile părinte-copil pe care nu le-au avut. Pentru că și-au dat seama cât de mult i-a afectat absența taților lor, tații de azi plănuiesc weekenduri întregi cu copiii, își iau (și ei) zile libere când copiii sunt bolnavi sau vin cât pot de repede acasă de la serviciu. Nu e de mirare că absența copilului din casa în care au locuit, s-au jucat și s-au bucurat împreună îi afectează și pe bărbați.
Și bărbații plâng… după copii
„Ploua cu găleata în dimineața în care l-am mutat pe fiul nostru în camera lui de cămin. Vremea era în acord perfect cu ceea ce simțeam eu și soția mea. În exterior eram curajoși, în interior eram parțial entuziasmați pentru el, parțial ne temeam pentru momentul în care va trebui să plecăm și să-l lăsăm acolo. (…) Viața a continuat, dar eu eram nefericit. Parcă aveam o gaură acolo unde ar fi trebuit să fie inima mea…”, își mărturisește un tată depresia temporară de după plecarea fiului la facultate.
Și sunt din ce în ce mai mulți tați care îndrăznesc să se arate vulnerabili în fața „cuibului gol”. Unii o fac „cu delicatețe”, lăcrimând în intimitatea familiei, alții lasă deoparte orice prejudecăți și își mărturisesc gesturile „disperate” după plecarea copiilor. Poate ați auzit că celebrul chef Gordon Ramsay a mărturisit în direct la un post tv că – din pricina dorului de fiul său plecat la facultate – a ajuns să îi poarte hainele (și lenjeria!) rămase acasă. Iar durerea sa era vizibilă, chiar dacă trecuse ceva timp de la acel moment. În fața acestei mărturisiri, și James Corden, gazda emisiunii, și Dakota Johnson, cealaltă invitată din studio, au cam rămas cu gura căscată.
Cine sunt eu? Cine ești tu?
Și, totuși, de ce oare se simt părinții atât de singuri și debusolați? De ce li se pare casa goală și totul în jur fără sens? Pentru că și-au pus viața pe pauză timp de 18-20-25 de ani – în funcție de vârsta copilului sau a copiilor pe care i-au crescut. Acesta e răspunsul cel mai simplu. Au pus semnul egal între propria identitate și rolul de părinte. Și nu, nu judecă nimeni! Mulți dintre noi facem asta, pentru că ne iubim copiii, pentru că nu știm altfel, pentru că nu e timp… Însă, când copilul pleacă de acasă, întrebarea „cine mai sunt eu acum?” devine apăsătoare. Și mai trist e atunci când întrebarea aceasta chinuitoare se regăsește și pe buzele partenerului de viață: „cine (mai) ești tu?”
Da, sindromul cuibului gol poate duce la depresii, la conflicte (mai ales când emoțiile nu sunt pe deplin mărturisite) sau chiar la divorț. Psihologii confirmă: pentru bărbați, durerea e reală, dar deseori mută. Iar în multe cazuri, tăcerea lor alimentează conflicte în cuplu.
„Schimbările profunde prin care trec femeile în această perioadă au impact și asupra felului în care ele se raportează la relația de cuplu și la relații în general. Nu mai au aceeași disponibilitate de a se adapta nevoilor celorlalți sau de a căuta armonie cu orice preț. Pentru multe dintre ele, poate fi prima dată când au o voce clară cu privire la nevoile lor”, spune psihoterapeuta Ioana Kessler, precizând că orice moment de criză poate fi „un pericol” sau „o oportunitate”.
Însă totul depinde de situația fiecărei familii, a fiecărui cuplu în parte: „În multe cazuri, părinții (mai ales cuplurile căsătorite) experimentează o îmbunătățire a satisfacției conjugale după ce copiii pleacă. Dispar tensiunile legate de parenting-ul zilnic, iar partenerii au ocazia de a-și reconstrui relația în absența presiunilor constante ale rolului parental. Dar aici depinde foarte mult de cât de mult se îngrijesc partenerii de relația lor”, adaugă Kessler.
„Cuibul gol”, în România
La noi, „empty nest” poate că pare „un moft împrumutat de la americani”, însă e este deja o realitate. Chiar dacă majoritatea studenților români aleg o facultate aproape de orașul natal, nu distanța este problema, ci încărcătura emoțională pe care – și părinții români, o resimt după plecarea copilului de acasă. Vrem-nu-vrem, este clar că stilul actual de parenting, al părinților care au acum 40-50-60 de ani – diferă mult de ceea ce am văzut noi la părinții noștri.
„Să nu uităm că generația de mame care sunt astăzi în intervalul 45-55 de ani și ai căror copii devin adulți, sunt femei crescute de mame care s-au chinuit să răzbească în regimul comunist. Asta și-a pus amprenta asupra felului în care s-au proiectat ca femei. Mamelor lor li s-a cerut să fie eroine, soții și mame perfecte, dar și fruntașe în industrie. Feminitatea lor a fost definită foarte mult prin ce ofereau în exterior și foarte puțin pe ceea ce aveau cu adevărat nevoie. Energia lor era investită preponderent în supraviețuirea de zi cu zi. Au putut da foarte puțină conținere emoțională fiicelor lor, nevoile emoționale nefiind recunoscute suficient ca atare. Aceasta este una dintre moștenirile inconștiente pe care le-au lăsat fiicelor lor”, spune Ioana Kessler.
Poate de aceea femeilor din România le este și mai greu după plecarea copiilor de acasă. Chiar dacă acum au resurse care să le permită să nu se mai zbată pentru supraviețuire (cum era în comunism), mamele de azi pot constata că sunt excesiv de anxioase, cu risc de burn out sau depresie. „Poate e util să conștientizeze și aceste loialități inconștiente față de propriile mame și să își dea voie să învețe ce înseamnă să trăiești, nu doar să supraviețuiești. De exemplu, ce înseamnă să te poți relaxa și bucura când ești în vacanță, să poți fi prezentă în moment fără ca mintea să caute permanent după griji sau liste de sarcini. Ce înseamnă să explorezi sexualitatea la această vârstă, centrată fiind pe propria plăcere. Ce înseamnă să te accepți așa cum ești, chiar dacă îți îmbătrânește corpul și kilogramele se adaugă. Ce înseamnă să îți pese mai puțin de ce cred alții sau ce fac alții”, punctează psihoterapeutul român.
„Sindromul cuibului gol”, în ultimii ani, a însemnat pentru mulți părinți români și o desprindere culturală, nu doar una fizică și emoțională. În zilele noastre, din ce în ce mai mulți tineri aleg să facă o facultate în străinătate. Părinții caută cu disperare cazări în Olanda, Franța, Danemarca, sau se mândresc cu faptul că ai lor copii pleacă la studii la Harvard sau peste ocean, în State. Fenomenul migrației educaționale adaugă emoțiilor și senzației de „pustiu” din casă și o distanță culturală. Copilul pleacă într-o lume pe care nu o înțelegi sau nu o cunoști îndeajuns. Și un dor mai greu de dus.
Cum să trecem mai ușor peste această etapă
Cum trecem peste momentele grele de după plecarea copiilor din casa părintească? Cu ce activități și preocupări să ne ocupăm cuibul gol? Psihoterapeuții recomandă:
- să recunoaștem emoțiile pe care le avem, dar să nu le transferăm asupra copilului;
- să reinvestim energia în relația de cuplu, în hobby-uri, prieteni;
- să transformăm relația noastră cu copilul într-una de la adult la adult;
- să căutăm sprijin emoțional în cercul de apropiați sau chiar terapie dacă sentimentul devine copleșitor.
Cine vreau să fiu de acum încolo?
Până la urmă, „sindromul cuibului gol” nu e nici tragedia care rupe în două viața unui părinte, nici un motiv să dai o petrecere după ce l-ai lăsat pe tânărul adult la căminul studențesc. Este un prag. O tranziție. Un test. Un moment în care descoperi dacă ți-ai pus întreaga identitate doar în rolul de mamă sau tată, ori dacă ai știut să păstrezi un colț de cuib și pentru tine. Unii aleg să-și plângă de milă, alții își fac bagajele și pleacă într-o vacanță doar cu soțul/soția, alții își redescoperă prietenii, pasiunile, dorințele. Câteodată, „cuibul gol” devine chiar șansa unei vieți mai pline.
Poate că întrebarea „cine mai sunt eu fără copilul meu?” nu e chiar cea mai potrivită. Poate-ar fi bine să o schimbăm cu „cine vreau să fiu de acum încolo?”. Adevărul e că rolul de părinte nu dispare niciodată, doar își schimbă forma. Copiii pleacă, dar iubirea rămâne. Iar noi avem ocazia rară să învățăm din nou ce înseamnă să fim, pur și simplu, noi.
