La început, ziceam că exagerez. Că-i doar în capul meu. Că soacra doar „vrea să ajute”, că nu are nimic împotrivă dacă fac eu friptura, cozonacul, pasca, ba chiar și ouăle roșii (cu ceapă, cu turmeric, cu ce-o fi, că Pinterestul e generos). Dar când, în plin ajun de Paște, îmi spune pe un ton suav: „Tu le-ai vopsit așa… modern? Ai văzut că ale mele încă ies roșu-roșu, nu lila?”, îmi dau seama că nu-i doar în capul meu. E concurs. E olimpiadă. E MasterChef – ediția sacră!
La noi în casă, Paștele nu vine doar cu ouă roșii și cozonaci, ci și cu o tensiune culinară care s-ar putea tăia cu cuțitul (de unt, că ăla de friptură e deja ocupat). Totul începe cam așa:
— Mamă (-soacră), de Paște veniți la noi?, întreb eu.
— Sigur, mamă. Să nu vă obosiți, fac eu tot, aduc mâncare pentru o săptămână!
Oboseală? A cui? A mea? Nu, nu, cum să crezi așa ceva? Eu doar o să mă uit la ea cum aduce tava cu drob „fără miros”, mielul „fraged, nu cum îl fac ăștia tineri” și pasca „cu rețetă de la bunica”? Mă uit la soț. Nu zice nimic. El e Elveția. Neutru. Mănâncă de la mine, mănâncă și de la maică-sa. Deocamdată, înghite în sec și tace. Înghite și ce-i punem în farfurie, dar și situația.
„Vai, tu pui lime în pască?! Ce interesant…”
Au fost ani în care ne-am împărțit teritoriile: ea făcea friptura de miel (pe care n-o mânca nimeni, dar nu ne-am permis s-o spunem cu voce tare), eu făceam cozonacii (pe care-i tăia cam gros, dar tot nu ne-am certat). Sau ea făcea friptura, eu pasca. Ne dădeam târcoale în bucătărie ca două pisici care știu că au fost duse la sterilizat, dar tot se mai ceartă pe teritoriul canapelei. Au fost și ani în care a venit la mine cu mâncarea gata făcută, „să nu te chinui tu, mamă”, iar eu am stat pe margine, mestecând frustrări.
Apoi au venit anii în care făceam totul separat: ea „pentru băiatul ei”, eu „pentru familia mea”. Băiatul ei, săracul, trebuia să guste din tot, să zâmbească egal, să spună „amândouă ați gătit minunat”, dar înghițea cu noduri. Mâncarea, emoțiile, vinovăția.
Apoi au apărut copiii. Ce mamă nu vopsește ouă cu copiii de Paște? Și cum să las eu ciorba de miel pe mâna soacrei ca s-o umple de frunze și să-mi ia tot Paștele să-i culeg lu’ ăla micu’ doar zeamă din farfurie? Și uite-așa, în fiecare an, Paștele în familie a rămas mai puțin sărbătoare și mai mult competiție. Ba chiar o sesiune de evaluare: cine a nimerit mai bine textura pascăi, cine a pus mai multă verdeață în drob, cine are ouă mai roșii, fără pete, fără crăpături și, Doamne-ferește, fără autocolante cu iepurași! E doar o coincidență că fiecare rețetă a mea gustată e însoțită de un oftat subtil și de un comentariu inocent de genul: „Vai, tu pui lime în pască? Ce interesant…”?
- CITEȘTE ȘI: Cozonaci de casă: rețeta tradițională
Juriul ar merita să fie lăsat flămând de fiecare dată
Soțul? El e între ciocan și cozonac. Adică între mama care-i face pasca „cum știa bunica” și eu, care m-am apucat să pun în ea și coajă de lime și smântână grasă de la „un producător local, bio”. Mănâncă și jurizează: „E bună, iubita, dar a mamei… nu știu, are alt gust. Gust de copilărie”, zice el. Perfect, mă gândesc. Înseamnă că a mea are gust de maturitate, responsabilitate și anxietate de performanță.
— Mmm, foarte bun drobul, zice el, folosind singularul.
— Care? întreb eu.
— Amândouă, zice el.
Greșit! Nu există „amândouă” în războiul ăsta. Există învingătoare și învinsă. Iar eu, de cele mai multe ori, mă simt ca un ou fiert care a crăpat în timpul vopsirii: aparent întreg, dar clar instabil.
Paștele în familie nu e despre cine gătește mai bine. E despre cine cedează prima
Dar de anul trecut, Paștele în familie s-a schimbat. Nu știu exact ce. Poate n-am mai avut chef să demonstrez. Poate m-am prins că, oricât de perfect mi-ar ieși cozonacul, tot o să spună că e „mai altfel, mai modern, dar bun, mamă, bun”. Poate m-a lovit revelația între două tăvi de friptură și o criză de nervi că nu se încinge cuptorul la 180 de grade… Așa că am cedat. Puțin. Am lăsat-o să facă drobul. Eu am făcut pasca. Ea a adus ouă vopsite în clasicul roșu (din ăla sângeriu, care rezistă la cutremur și detergent), eu am vopsit niște ouă în albastru și galben pentru Instagram, că trebuie și sufletul meu modern să se exprime undeva.
Nu ne-am pupat pe obraz ca-n reclamele cu mese fericite și familii îmbrăcate în culori asortate de Paște. Dar am stat la masă, am mâncat împreună, și nimeni n-a murit intoxicat. E un început. Concluzia? Poate că Paștele în familie n-o să fie niciodată al meu cu totul. Sau al ei. Poate că e fix ce trebuie să fie: o combinație ușor haotică de rețete, tradiții, orgolii, ciocnit de ouă și dragoste pasiv-agresivă. Și, cu puțin noroc și ceva vin, chiar și o masă comună poate fi suportabilă. Dacă nu chiar plăcută. Și, pe când adunam farfuriile, mulțumită că nu s-a vărsat nicio lacrimă (doar niște vin), o aud cum zice, cu zâmbetul ăla care pare cald, dar are temperatura unei glazuri de zahăr ars:
— Mamă, să știi că mi-a plăcut pasca ta anul ăsta. Aproape ca aia de la cofetărie!
Mulțumesc, mamă-soacră. Aproape ca un compliment.
- CITEȘTE ȘI: Friptură de miel tradițională: simplă și bună
Sărbători cu liniște și pace să aveți! Cu cei dragi în jurul mesei, nu în jurul cozonacului, comentând textura. Hai, fiecare cu pasca ei și… Dumnezeu cu mila! Că restul o scoatem noi la capăt. Cu sau fără lime în aluat.
