„Și dacă i-am dat o palmă, ce? Și pe mine mă plezneau ai mei și n-am murit!” e una dintre cele mai persistente justificări din familiile românești când vine vorba de „educarea” copiilor. A fost rostită de generații care au crescut în cultura fricii și a autorității absolute, apoi transmisă mai departe, sub forme mai „moderne” – ton ridicat, smucit, pedeapsă umilitoare.
„Și pe mine mă plesneau ai mei și n-am murit”. O replică frecventă atunci când se discută despre violența fizică asupra copiilor: un fel de justificare implicită care invocă propria experiență pentru a minimiza efectele. De cele mai multe ori, părinții care recurg la palmă o fac pentru că așa au fost ei crescuți, pentru că așa „se făcea”, sau pentru că este considerată o soluție rapidă în fața unui comportament dificil.
Însă ce se întâmplă după ce copilul este redus la tăcere cu o palmă? Rareori rămâne doar o amintire neplăcută. În timp, palma din educație se transformă în teamă, în rușine sau în furie – emoții care se așază adânc și modelează felul în care copilul va iubi, va reacționa și va înțelege autoritatea.
Această mentalitate a „palmei nevinovate” moare greu. În multe familii, violența nu e percepută ca violență, ci ca educație. Atâta vreme cât nu s-a întâmplat nimic grav, e considerată firească. Dar cercetările arată contrariul: fiecare gest de agresivitate fizică, oricât de mic, lasă urme asupra comportamentului, asupra încrederii și chiar asupra modului în care se formează creierul copilului.
- CITEȘTE ȘI: „Nu, mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul și am avut încredere că n-o faci nici tu! De ce ai făcut-o?”
„Așa am fost crescuți și am ieșit oameni”: cum palma din educație s-a transformat în virtute
Mentalitatea „e doar o palmă” e înrădăcinată adânc în cultura românească, la intersecția dintre tradiție, rușine și autoritate. „Copilul trebuie să știe de frică”, „bătaia e ruptă din Rai”, „unde dă mama crește” – sunt expresii încă vii în limbajul de zi cu zi, transmise din generație în generație, ca un cod al disciplinei de modă veche. În spatele lor se află ideea că durerea educă, că ascultarea vine din teamă, iar autoritatea părintelui nu poate fi pusă la îndoială.
În multe familii, palma e percepută nu ca violență, ci ca dovadă de grijă: „te bat ca să nu te bată viața”, „mai bine plângi tu azi, copile, decât să plâng eu mai târziu”. Pentru părinții crescuți în comunism, bătaia era un instrument de uniformizare. Ținea copilul să nu iasă din rând, să nu facă de râs familia, să se învețe cu greul. Odată cu tranziția, discursul s-a schimbat, dar reflexul a rămas: „așa am fost crescuți și am ieșit oameni”. În această logică, palma capătă valoare morală – e considerată un act de educație, nu de agresiune.
Societatea, la rândul ei, oferă încă legitimitate. Părintele care lovește rar este judecat, iar cel care refuză să o facă e considerat slab sau prea permisiv. În spațiul public, replici precum „copiii de azi n-au respect” sau „le-ar trebui o palmă să-și revină” se rostesc fără disconfort, semn că violența e încă percepută ca mijloc de control social, nu ca abuz.
- CITEȘTE ȘI: Bătaia nu se uită
Ce spun studiile: efectele bătăii de acasă pe termen mediu și lung
Studiile asupra învățării sociale arată că palma nu disciplinează, ci modelează. Însă nu pozitiv. Copilul învață că puterea se exprimă prin forță și că dialogul e inutil. Ceea ce părintele numește „corecție” devine lecția prin care copilul învață să tacă, să se teamă și, mai târziu, să lovească la rândul său. Iar supraviețuirea – „nu a murit nimeni de la o palmă/uite ce bine am ajuns eu” nu este echivalentă cu prosperitatea, bunăstarea psihică sau cu relațiile sănătoase.
Un studiu longitudinal arată că aplicarea pedepsei fizice între 6 și 9 ani a dus, chiar și atunci când s-au eliminat alți factori de risc, la o creștere semnificativă a comportamentelor antisociale și a agresivității la vârsta de 11 ani. O meta-analiză amplă, care a inclus peste 160.000 de copii, confirmă aceleași rezultate: copiii pedepsiți fizic manifestă mai des comportamente problematice, performanțe cognitive mai scăzute și niveluri mai mari de anxietate și depresie.
Cercetările în neurodezvoltare arată că acei copii care au fost educați cu bătaia prezintă activări accentuate ale amigdalei, zona cerebrală responsabilă de reacțiile la amenințare. Cu alte cuvinte, creierul copiilor obișnuiți cu frica funcționează ca și cum ar trăi permanent în pericol. Acest mecanism duce la hipervigilență, impulsivitate și dificultăți de reglare emoțională. Exact terenul pe care cresc comportamentele violente și neîncrederea.
Efectele nu sunt doar cifre din rapoarte. Se simt în casele unde palma devine reacție, nu soluție, iar copilul învață că dragostea doare. Ele se instalează acolo unde palma devine reflex, acolo unde copilul e redus la tăcere „pentru binele lui”. Copilul ajunge să creadă că valoarea sa depinde de conformare, nu de dialog. Astfel, ceea ce părintele consideră o corecție minoră se transformă, de fapt, într-o lecție de neputință și în primul pas dintr-un ciclu care se poate repeta generație după generație.
- CITEȘTE ȘI: Eroarea argumentului „Și eu am fost bătut când eram mic și am ajuns foarte bine” – Totul Despre Mame
Din palma de acasă până la violența din școală: cum se închide cercul
Ceea ce începe între patru pereți, cu o palmă pentru „binele” copilului, nu se oprește acolo. Violența domestică are memorie lungă: iese din casă, merge la școală, se mută în cuplu, se infiltrează în felul în care comunicăm și ne certăm, în felul în care ne raportăm la autoritate. Copilul care a învățat că dragostea se dovedește prin durere va căuta același tipar la maturitate. Fie ca victimă, fie ca agresor.
De aici se naște cultura violenței, acel „așa se face” care justifică orice formă de abuz, de la replici umilitoare, la gesturi extreme. O societate crescută cu palma nu mai are reflexul de a proteja, ci de a explica răul: „sigur l-a provocat”, „poate a meritat”, „ceva trebuie să fi făcut…”. Această normalizare e vizibilă azi în reacțiile la cazurile de violență între copii sau la școală. În spatele fiecărei agresiuni stă un copil care a învățat devreme că forța aduce putere și că empatia e un lux.
Așa se explică, de pildă, cum un băiat de 13 ani ajunge să scoată cuțitul pentru că un adult l-a refuzat, cum elevi își bat profesorii, cum insultele dintre adolescenți devin tot mai crude. Violența educativă se revarsă în spațiul public ca un ecou al educației trăite în frică. Cercul se închide: generația care a fost lovită „cu măsură” crește o generație care lovește fără măsură.
Cum se rupe cercul. Nu există frică în educație, și nici durere în iubire
Cercul violenței nu se rupe cu slogane despre părinți buni și nici cu sfaturi sterile despre răbdare și iubire. Se rupe cu luciditate. Cu privirea îndreptată, fără rușine, spre propriile noastre răni. Pentru că primul pas e să înțelegem de ce ne lovim copiii. Ce ne apasă, ce neputință ne scapă printre dinți când spunem „m-ai scos din minți”.
Cercul poate fi rupt doar dacă recunoaștem că violența parentală nu e o chestiune privată, ci o problemă publică. Copilul nu aparține doar familiei – aparține unei comunități care are datoria să-l protejeze. Cercul trebuie să se rupă și în grădinițe și școli. Acolo unde educatoarele și profesorii sunt învățați să observe, nu să judece. Acasă, unde copiii simt că pot spune „mi-e frică de tata/mama” fără să se teamă de consecințe. Acolo unde există psihologi și mecanisme reale de intervenție, nu doar hârtii și formulare.
În spațiul public, cercul se rupe prin felul în care vorbim despre violență. Prin tăcerea pe care refuzăm să o mai acoperim cu ironii. Schimbarea vine când recunoaștem că palma nu e educație, ci un semn că adultul a pierdut controlul. Când nu mai râdem la „povestioare simpatice” despre bătaia din copilărie. Și când nu mai tratăm suferința ca pe un exercițiu de caracter. Nu se rupe peste noapte. Dar se poate opri când cineva are curajul să spună: „Așa am fost crescut, dar nu vreau să cresc copilul la fel”. Poate nu moare nimeni de la o palmă, dar moare ceva în fiecare copil care o primește. Iar ceea ce moare nu se mai recuperează.
CERE AJUTOR AICI:
- În caz de urgență iminentă, când copilul este în pericol imediat: 112 (număr de telefon de urgență al Poliției române).
- Dacă nu e o urgență imediată, dar există suspiciune de abuz, neglijare sau violență repetată: 119 (linia națională, gratuită, disponibilă 24/24, pentru orice copil sau adult care semnalează un copil în pericol) sau 116 111 (linia „Asociația Telefonul Copilului” – sprijin gratuit pentru copii și adolescenți, 7 zile din 7).
- Dacă violența are loc în context de familie și include și alți membri, sau martori: 0800 500 333 este linia potrivită (helpline național pentru victimele violenței în familii – funcționează nonstop).
