Elena Lucaci, fondatoarea comunității „Părinți de Cireșari”, este mama a doi copii și locuiește în cartierul din jurul Bazei Sportive Cireșarii, din Sectorul 1 al Bucureștiului. În 2018, când se pregătea să aducă pe lume cel de-al doilea copil, simțea tot mai apăsat provocările vieții de părinte într-un oraș aglomerat și tot mai puțin prietenos cu familiile. Ca mulți alți părinți, descoperea că nu lipsesc doar soluțiile la problemele de zi cu zi, ci și oamenii cu care să le poți împărtăși. Ieșirile zilnice în parc și la locul de joacă au adus-o în contact cu alți părinți care locuiau la doar câteva străzi distanță, dar pe care nu îi cunoscuse niciodată. Au descoperit repede că au aceleași întrebări, aceleași griji și aceeași senzație că viața de cartier pe care și-o aminteau din copilărie – cu vecini care se cunoșteau între ei și copii care creșteau împreună – devenise tot mai greu de găsit.
Din aceste întâlniri s-a născut comunitatea „Părinți de Cireșari”, mai întâi un grup de părinți, apoi un ONG care a crescut treptat, dincolo de grupurile de joacă și întâlnirile dintre vecini. Astăzi, comunitatea organizează evenimente pentru familii, festivaluri de cartier, excursii, petreceri, ieșiri la grătar și proiecte civice prin care încearcă să facă orașul mai sigur pentru copii. Au militat pentru redeschiderea Bazei Sportive Cireșarii, i-au învățat pe șoferii din mai multe sectoare să oprească motorul mașinii atunci când își așteaptă copiii să iasă de la școală ori grădiniță, au plantat copaci, au cerut marcaje pe trecerile de pietoni și au construit, în timp, o rețea de sprijin între părinții din cartier.
În acest interviu, fondatoarea comunității vorbește despre copilăria urbană de astăzi, despre presiunea pe care o resimt părinții, despre dispariția sentimentului de comunitate și despre „satul” pe care l-au construit în mijlocul orașului. Elena Lucaci povestește cum experiențele urbane alături de copii îi transformă pe părinți în „activiști” implicați în rescrierea regulilor, tocmai pentru a îmbunătăți viața familiei și a copiilor de astăzi.
Totul Despre Mame: Cum a apărut „Părinți de Cireșari”? Care a fost momentul în care ați simțit că e nevoie de o astfel de comunitate?
Elena Lucaci: Îmi generase cumva o frustrare faptul că vecinii spuneau „Bună ziua” doar dacă mă aflam în fața porții. Dacă ne intersectam la piață, deveneam un necunoscut. Mi-am dorit să schimb asta pentru că simțeam că am pierdut ceva ce mulți dintre noi am avut în copilărie: ideea de sat unde toată lumea se știe cu toată lumea.
Iar maternitatea a venit cu multe provocări. În 2018 eram însărcinată cu cel de-al doilea copil, eram copleșită și epuizată, vedeam și simțeam disfuncționalitățile orașului și, cel mai grav, nu aveam cui să-i povestesc toate astea. Însă, printr-un noroc nebănuit, ne-am adunat la locul de joacă mai multe mame cu valori similare, cu copii de aproape aceeași vârstă, și am fost sprijin una pentru cealaltă.
Partea civică pe mine m-a prins mai mult și îmi propusesem să fac demersuri pentru redeschiderea Bazei Sportive Cireșarii, o resursă enormă a comunității noastre: 33.000 de mp spațiu verde, cu terenuri de sport, închisă la acea vreme. Acela a fost momentul în care mi-am propus să extindem conexiunea pe care o aveam noi în parc către tot cartierul.
De ce credeți că e nevoie de astfel de inițiative?
Am crescut în casele vecinilor mei, am mâncat acolo și vecinii mă supravegheau discret în fața blocului atunci când părinții lucrau. Întotdeauna am avut un sentiment de siguranță acolo unde am copilărit. Toți copiii din blocul meu mergeau la aceeași școală. Astăzi, socializarea se face cu efort, efort din partea părintelui, pentru că „vânăm” cele mai bune școli, la distanțe enorme de locul în care locuim, chiar dacă asta înseamnă chin pentru copiii noștri. Copiii pierd abilități pe care noi le-am câștigat prin libertatea ce ne-a fost oferită de părinții noștri, de nevoie, cumva. Copiii nu merg pe jos la școală, nu merg singuri în parc și așteaptă răspunsuri pentru orice problemă sau conflict de la mama care îi supraveghează de pe o bancă.
Sigur, lumea în care trăim noi azi este mult mai periculoasă, avem aproape două milioane de mașini în București, parcate pe orice colț de stradă, pe treceri de pietoni. Toți șoferii se grăbesc să ajungă la familiile lor, uitând că în cartierul pe care îl tranzitează sunt copii.
Soluția nu este să ne izolăm copiii și mai mult, să îi controlăm mai tare, ci să ne străduim să transformăm cartierul într-unul sigur și să le oferim copiilor încrederea și independența de care au nevoie. Altfel, o vor găsi în altă parte, iar acel „în altă parte” poate fi mediul online, care este mult mai periculos decât o joacă liberă în parc fără supravegherea părinților.
- CITEȘTE ȘI: Nu mai vreau să trăiesc „în așteptare”. Cum arată crizele politice în viața de zi cu zi a părinților
Cum vi se pare că arată astăzi copilăria urbană în București?
Suntem într-o competiție continuă de a le asigura „un viitor” copiilor noștri prin activități extrașcolare zilnice. Avem copii extenuați, încărcați cu materii inutile, teme aberant de multe de la vârste foarte mici. Presiunea socială este foarte mare și pe părinte, și pe copil. Orice posibil tantrum în public devine judecată publică a milioane de necunoscuți, doar pentru că extensia mâinii noastre este telefonul.
Am pierdut empatia, bunul-simț și respectul față de nevoile celor din jur. Copiii noștri nu au abilitățile necesare pentru a naviga prin așa ceva și nici noi nu avem răbdarea și instrumentele pentru a-i îndruma. Invariabil vom greși. De aceea consider că trebuie să le oferim copiilor spațiul necesar pentru a se adapta realității lor. Spațiu pentru a se exprima. Spațiu pentru a greși. Spațiu pentru a gestiona conflicte. Spațiu pentru a lua decizii.
Aveți senzația că mulți copii cresc astăzi fără sentimentul de apartenență la un cartier sau o comunitate?
Când copilul petrece o oră în trafic zilnic și ajunge acasă după ora 18:00 după școală și after-school, cartierul devine doar dormitor. Joaca se rezumă la weekend, dacă nu cumva e programată o zi de naștere zgomotoasă, intensă și obositoare. Mai țineți minte cum ne petreceam noi zilele de naștere? Acasă, cu câțiva copii din bloc, iar sufrageria se transforma în ring de dans. Acum totul este programat: închiriezi două ore, trei-patru dacă vrei să cheltuiești cât pentru un botez… se aleargă, se sare, se mănâncă, vine tortul.
Evenimentele comunității sunt de atât de multe feluri. Pot fi întâlnirile regulate la cafea, excursii la Sinaia cu trenul, un grătar la o vecină, o ieșire cu cortul, o bătaie cu apă pe terenul de rugby, dar și un festival stradal care ne adună pe toți și în funcție de care ne planificăm concediul.
Ce caută părinții într-o astfel de comunitate?
Joaca liberă a fost înlocuită de activități permanent programate, ecrane și o copilărie supravegheată constant, iar părinții simt această presiune și asupra lor, și asupra copiilor. Evenimentele comunitare oferă o pauză de la această dinamică. Dar nu cred că părinții caută neapărat distracție. Tema evenimentului este doar pretextul de a ne întâlni, caută apartenența, caută să vadă că nu sunt singurii care au aceste îndoieli, că se poate altfel. „Ai nevoie de repere, ai nevoie să ai unde să ceri un sfat”, asta a spus una dintre mamele din comunitatea noastră, și cred că rezumă perfect de ce oamenii vin în comunitate. Nu vin neapărat pentru activitatea în sine, vin pentru că vor să nu fie singuri în tot ce înseamnă să crești un copil în orașul ăsta.
În momentul în care le-am oferit copiilor locul sigur și libertatea, s-a întâmplat magia: copiii mari aveau grijă de copiii mici, incluzându-i în jocul lor cu roluri, cu grijă. Copii de 10 ani, foarte protectori și atenți cu cei de 3-4 ani. Aceeași dinamică de protecție se întâmpla și la copiii de liceu din comunitate față de copiii de gimnaziu, pentru că le-am oferit contextul în care s-au cunoscut și au crescut împreună. Se pare că ceva bun ne-a ieșit.
Noi am pornit de la convingerea că orașul a devenit prea periculos și prea rece pentru copii crescuți între oameni care nu se mai cunosc, iar ceea ce vedem la copii în momentele de joacă liberă ne confirmă că nevoia e reală iar răspunsul ni-l dau chiar ei spunandu-ne ca vor: spațiu, timp și încredere.
Credeți că astfel de comunități apar și ca reacție la parentingul foarte individualizat din ultimii ani?
Da, absolut, și cred că e una dintre cele mai oneste întrebări pe care ni le putem pune despre ce s-a întâmplat cu viața de cartier în ultimele două decenii. Familia s-a izolat treptat, iar responsabilitatea creșterii unui copil a căzut aproape în întregime pe umerii a doi oameni și tot mai des pe umerii unui singur părinte. Bunicii nu mai locuiesc în același bloc sau pe aceeași stradă, sau la țară, unde ne petreceam toate vacanțele. Mătușile și unchii sunt în alt oraș sau în altă țară, iar vecinii sunt niște străini politicoși cu care te saluți în lift. Copilul de altădată creștea într-un sat sau într-un bloc unde îl cunoștea toată lumea și unde era, într-un fel, responsabilitatea tuturor. Azi, el e responsabilitatea exclusivă a părinților săi și asta e o povară enormă.
S-au întâmplat multe lucruri care au dus la aceste schimbări. Migrația și destrămarea familiei extinse. Generația actuală de părinți este prima care a crescut masiv în orașe, departe de rural și de rețelele de rudenie. Glumim deseori la noi în comunitate că trebuie să creștem găini și capre.
Blocul comunist, cu toate defectele lui, producea accidental comunitate: curtea comună, scara, copiii care se jucau până seara. Apartamentul modern, mai ales cel din complexele rezidențiale noi, e proiectat pentru intimitate maximă, nu pentru întâlnire. La fel, dezafectarea spațiilor comune, cum este cazul Bazei Sportive Cireșarii, care a crescut trei generații și a fost lăsată azi în paragină.
Mutarea relațiilor în online este un alt factor. Părinții au grupuri de WhatsApp, pagini de Facebook, comunități despre parenting dar toate acestea simulează sprijinul, pentru că ne este foarte ușor să dăm sfaturi și să pretindem că știm totul fără să cunoaștem persoana respectivă. Poți primi o sută de răspunsuri la o întrebare despre febra copilului, dar niciunul nu vine cu ajutor real, să-ți găzduiască o vecină copilul cel mare cât timp ești internată cu cel mic. Ajutor real, cel care contează.
Mai este cultura asta competitivă a parentingului. Rețelele sociale au transformat creșterea copilului într-o performanță. Fiecare familie își construiește propria narativă de succes, activitățile extracurriculare, vacanțele, fotografiile și asta adâncește izolarea în loc să o reducă. Când parentingul devine brand personal, e greu să recunoști că ai nevoie de ajutor sau că nu știi ce faci.
În offline cad măștile! Ne arătăm vulnerabilitățile și tare bine se simte eliberarea asta. Noi, ca Părinți de Cireșari, am apărut exact din crăpătura lăsată de toți acești factori. Nu am inventat nimic nou, am recuperat ceva vechi: ideea că un copil crește mai bine când are în jurul lui mai mulți adulți de încredere și mai mulți copii cu care să se joace liber. Comunitatea noastră nu e o soluție la o problemă de parenting. E o soluție mai mult la o problemă de oraș.
S-au legat prietenii, grupuri de sprijin în această comunitate?
Sunt tare mândră de ce am construit împreună în 8 ani. Am crescut atât de frumos. Nu fără conflicte, fără drame… bineînțeles că avem și astfel de momente. Ele apar în online când înțelegerea exprimată prin cuvinte scrise nu transmite că ai o zi proastă și reacția ta vine de acolo. Dar pentru noi „online-ul” este doar un instrument, duminică la cafea avem claritate și înțelegere.
Sprijin ne oferim constant: schimb și împrumut de lucruri, grijă față de copii atunci când avem urgențe. Aici simt nevoia să dau un exemplu concret. Eram în ședința de Consiliu Local pentru un regulament al bazinelor de înot. Ca să iau cuvântul în ședință, depășeam ora la care trebuia să iau copiii de la școală. Am anunțat pe grup și s-au oferit trei mame să mi-i ia. Copiii știu toate mamele din cartier, iar mamele din cartier îmi știu copiii. Lucrul acesta nu-l obții în online!
Ce probleme i-au mobilizat pe părinții din comunitate?
Când devii părinte, se schimbă cu totul perspectiva. Vezi bordura înaltă când împingi căruciorul. Că trebuie să te expui pericolului atunci când trebuie să ocolești o mașină parcată pe trotuar, mergând pe carosabil cu copilul. Am simțit că nu am aer de furie când am văzut comentariile șoferilor atunci când o mamă și-a pierdut viața pe trecerea de pietoni, împingând un cărucior. De aceea spuneam că s-a pierdut empatia și că mediul online scoate ce este mai rău în noi.
Grupul nostru civic a început cu o campanie care se numește Oprește Motorul. Îi îndemnăm pe șoferi să-și oprească motoarele atunci când staționează în fața unei școli sau a unei grădinițe, o măsură pe care noi o găsim ca fiind de bun-simț. Am reușit să implementăm această campanie la toate unitățile de învățământ din Sectorul 1, Sectorul 2 și Sectorul 6, punând panouri informative. Însă nu este suficient. Trebuie să încurajăm deplasarea pe jos sau cu mijloacele de transport în comun către școală. Trebuie să descurajăm vizele de flotant și vânătoarea de „școli bune”, care au dus la supraaglomerări și chinuirea copiilor în trei schimburi.
Un alt proiect important pentru noi a fost Sunetul Sectorului, finanțat de Primăria Sectorului 1 prin concurs public de proiecte. Am reușit să instalăm 10 senzori care măsoară zgomotul, poluarea fonică fiind o problemă a orașului, foarte ignorată atât de autorități, cât și de cetățeni. Oriunde mergi, trebuie să ridici tonul pentru a te face auzit, nopțile nu mai sunt pentru odihnă, participăm fără voia noastră la distracția teraselor din Herăstrău. Avem propuneri de măsuri legislative și sper să putem face aceste modificări pentru a ne îmbunătăți calitatea vieții. „Mergeți în pădure dacă vreți liniște!”, ni s-a mai spus – dar ignorăm complet astfel de sfaturi. Aici ne creștem copiii, respectarea legii nu este opțională. Pe astfel de valori ne-am construit comunitatea.
Au ajuns părinții să suplinească, uneori, lipsa administrației?
Da, și o facem conștient. Am plantat copaci pentru că nu îi planta nimeni. Am măsurat zgomotul pentru că nu o făcea nimeni. Am cerut marcaje pe treceri de pietoni și, când nu a venit nimeni să le facă, am început să documentăm, am făcut chiar un micro studiu de trafic și apoi presiune publică. Există o listă lungă de lucruri pe care comunitățile le fac pentru că „nu le face nimeni” și asta e simultan o victorie și un eșec al sistemului. Victoria e că se face și a crescut implicarea civică. Eșecul e că nu ar trebui să depindă de noi, că ne consumă foarte mult timp și energie.
Cât despre autorități, reacțiile sunt mixte. Uneori găsești deschidere, un consilier local dispus să te ajute, care înțelege și care deschide o ușă. Alteori, dai de instituție ca de un zid: tăcere, redirecționări, răspunsuri formale care nu spun nimic, cum este Ministerul Educației, care administrează Baza Sportivă Cireșarii prin Clubul Copiilor Sector 1. Am învățat că schimbarea se întâmplă mai degrabă prin perseverență și vizibilitate publică decât prin canale oficiale. E mai degrabă o negociere continuă în care noi trebuie să demonstrăm mereu că existăm și că nu plecăm.
Acum, de 1 iunie, ca niciodată până acum, am obținut sprijin din partea Primăriei Sectorului 1 și am organizat împreună primul eveniment comunitar. Este un ajutor mare pentru noi, resurse și răspundere care nu mai cad pe umerii noștri. Sigur că asta nu rezolvă toate problemele comunității, însă dialogul constant poate duce către asta.
Copiii sunt în centrul acestei mobilizări civice?
Pentru mulți dintre noi, da, copilul a fost declanșatorul. Înainte să fii părinte, poți să treci pe lângă o trecere de pietoni periculoasă și să ignori pericolul. După ce ai un copil de mână, nu mai poți trece mai departe. Devine personal, devine urgent. Părinții devin mai atenți la starea orașului pentru că o văd prin ochii celui mai vulnerabil utilizator al lui. Copilul nu poate să ocolească pe carosabil mașinile parcate pe trotuar, nu înțelege de ce trebuie să se deplaseze în zig-zag pe străzile cartierului pentru că așa a decis cineva să traseze trecerile, nu înțelege de ce e periculos să meargă în Cireșarii, unde sunt peste 50 de arbori complet uscați ce stau să cadă. Și atunci tu, ca părinte, înveți să citești orașul altfel, cu mai multă atenție și, da, cu mai multă intoleranță față de haos. Nu e răutate, o faci cu grijă mai mare pentru siguranța copilului. Și dacă le transmitem asta copiilor, încep și ei să vadă neregulile și să remarce când miroase a benzină arsă la locul de joacă sau atunci când se tunde iarba cu parcul plin de copii.
Ce încearcă, de fapt, să recupereze „Părinții de Cireșari”? Este comunitatea „un sat” care te ajută să îți crești copiii?
Exact asta. Suntem o încercare conștientă de a reconstrui satul în oraș. Nu metaforic, ci literal. Vrem să existe adulți de încredere pe care copilul tău să îi cunoască, vrem să existe copii cu care să se joace fără programare, vrem să existe o stradă pe care să o simtă a lui. Toate acestea existau odată în mod natural. Știam la ce oră trebuie să intrăm în casă, fără să avem telefon. Îmi place să cred că nu construim din nostalgie, ci mai mult dintr-o nevoie umană fundamentală.
V-a ajutat acest proiect să vă recăpătați încrederea în oameni?
Ăsta e poate cel mai neașteptat câștig. Am pornit cu o frustrare față de oraș, față de sistem, față de vecinul care nu saluta și am ajuns să descopăr că în același cartier există zeci de oameni care vor exact ce vreau și eu, care sunt dispuși să îmi dea din timpul lor, din energia lor, din cunoștințele lor. Asta schimbă ceva fundamental în felul în care privești lumea și devine un schimb de resurse foarte valoros.
Credeți că Bucureștiul poate deveni un oraș mai bun pentru copii prin astfel de comunități?
Poate, însă nu de la sine și nu repede. Ce lipsește cel mai mult e voința politică și cultura urbană. Lipsesc trotuarele libere, lipsesc parcurile la îndemână, lipsesc școlile care nu se termină la 12. Lipsesc multe. Lipsește ideea că spațiul public aparține tuturor.
Dacă ați avea puterea de a legifera, ce anume ați vrea să schimbați în oraș?
Ce trebuie schimbat urgent este prioritatea pietonului față de mașină, în special în jurul școlilor. E o schimbare de infrastructură, dar mai ales de mentalitate. Ce pot face comunitățile fără sprijin real: presiune, documentare, vizibilitate, coeziune. Ce nu pot face: infrastructură, legislație, buget. Acolo avem nevoie de autorități care să nu ne vadă ca pe un inconvenient, ci ca pe un partener.
Ce i-ați sfătui pe părinții din alte cartiere care sunt tentați „să fure” modelul dvs. și care nu știu de unde să înceapă?
Începeți mic și începeți cu oamenii, nu cu proiectele. Nu vă trebuie un plan perfect, nu vă trebuie o asociație înregistrată, nu vă trebuie finanțare la început. Vă adunați doi-trei oameni care vor același lucru și faceți o primă acțiune concretă: un copac plantat, o ședință de cartier, o luare de cuvânt într-o ședință de Consiliu Local. Comunitatea nu se construiește online, se construiește prin întâlniri mici repetate, oriunde în cartier.
Și să nu vă fie frică că nu sunteți experți. Cel mai valoros lucru pe care îl aveți e că locuiți acolo. Cunoașteți strada, cunoașteți problemele, cunoașteți oamenii și printre ei pot fi peisagiști, urbaniști, avocați… este cea mai mare resursă pe care o puteți avea. Fiți imparțiali indiferent ce partid votați, indiferent de partidul din care face parte primarul, administrația trebuie să lucreze pentru cetățeni. Veți fi atacați și denigrați atunci când vocea devine mare, dar nu renunțați când devine greu!
Cum v-a schimbat personal această comunitate?
La un moment dat a apărut posibilitatea de a ne muta din țară. Aveam momente în care mă apuca plânsul necontrolat. S-a rupt ceva în mine ca atunci când m-am despărțit de casa în care am copilărit. Nu mă văd locuind în alt loc. Deși mă consider o persoană sociabilă, ce am construit aici nu poți reproduce 1:1 în altă parte. Pare siropos dacă încep să descriu cât de „mișto” sunt oamenii de aici. Fără ifose, fără așteptări și pretenții să te încadrezi în anumite tipare sociale. Întâlnirile noastre la un pahar de vin, o ieșire la dans, la teatru… nu aduc conversații despre copii și parenting, ne duc către atât de multe subiecte care ne mențin sănătatea mintală pe linia de plutire, într-un oraș încărcat cu stres și anxietate.
Ce spune existența unor proiecte precum „Părinți de Cireșari” despre felul în care trăim astăzi în orașele mari?
Spune că ceva s-a rupt și că oamenii au început să simtă ruptura. Și spune, mai ales, că instinctul de comunitate nu a dispărut, a fost doar ignorat, având prea mult „nou” și gălăgie în jurul nostru. Că astfel de inițiative apar spontan, în mai multe cartiere, în mai multe orașe, și asta înseamnă că nu e o tendință, ci o nevoie reală care își caută forma. Noi am găsit-o pe a noastră. Altcineva o va găsi pe a lui. Iar asta, în sine, e un semn bun.
