Crăciunul copilăriei noastre ținea două-trei zile. Nu avea listă de shopping, nici prea multe fasoane. Sărbătorile veneau cu ger de crăpau pietrele, cu portocalele puse deoparte din timp, cu miros de sarmale care te îmbia dintr-o curte în alta. Crăciunul, în nordul Dobrogei — acolo unde ne-am petrecut noi adolescența — venea odată cu primul colindător care-ți cânta la ușă: „de când seara s-a-nserat/bună seara nu v-am dat/ dar acum dacă vă dăm/ ne primiți să colindăm?”.
Împreună am petrecut anii de liceu, vacanțele, Revelioanele
Sărbătorile de iarnă au fost dintotdeauna pentru noi pline de veselie. Cu toate neamurile adunate la aceeași masă, în casa bunicilor. Eram așa de mulți câteodată încât cei mici erau mutați la altă masă, mai mică – numită cu mare emfază „masa copiilor”. Stăteam înghesuiți cu toții, suflet în suflet, cot în cot, dar nici nu băgam de seamă. Se râdea, se glumea, se ciocneau pahare și se colinda vreun colind vechi pe care încercau cu toții să și-l aducă aminte. În fața noastră farfuriile erau mereu pline: nici nu apucai să respiri între felurile de mâncare!
La noi, în Dobrogea, nu se vorbește despre „prânzul” sau „cina de Crăciun”. Asta pentru că ne adunăm în jurul mesei pe la 12 și ne ridicăm de acolo aproape de miezul nopții, uneori. Și eu, și prietenele mele „de acasă” – Nico, Aurelia, Mihaela, Cristina – așa am crescut. Am făcut liceul împreună. Împreună ne-am petrecut toată adolescența, zilele de școală, vacanțele, sărbătorile, Revelioanele. Acum nu ne mai vedem atât de des. Viața ne-a dus care-ncotro. Aurelia și Cristina locuiesc în două regiuni diferite ale Italiei, iar Nico s-a mutat la Viena de câțiva ani. Am mai rămas doar două în țară: Mihaela în orașul natal, eu la București.
Șuetă la mii de kilometri distanță
Crăciunul acesta ne-a găsit împreună, dar nu la aceeași masă. În continuare ne despart mii de kilometri și niște granițe, dar ne-am făcut timp „să stăm împreună” pe grupul de WhatsApp. „Sunteți gata cu pregătirile, fetelor?”, ne-a întrebat Nico în seara de Ajun, și ne-a trimis o fotografie. Avea oala cu sarmale pe foc și, alături, fierbea vin cu portocale. Ding-ding, au început să curgă inimioarele și comentariile pe grup. Iar șueta noastră s-a întins pe toată durata sărbătorilor.
„Doar ce-am terminat salata boeuf”, am spus eu. Dar m-am grăbit să precizez – „de mâncat, să ne înțelegem!”. Anul acesta, ca în fiecare an de când am copilul, petrecem seara de Ajun la București. Îl așteptăm pe Moșul acasă și mergem mai apoi la țară, în Dobrogea, să continuăm sărbătorile alături de familie. „Am făcut salata zilele trecute, să simt că e Crăciun și la mine în casă. Dar sarmalele și cozonacii mă așteaptă mâine – pe masă, la mama acasă. Acolo vom petrece, practic, Crăciunul”, am explicat eu fetelor.
Crăciunul „formal” cu familia din Italia
„Ce frumos o să fie la voi!”, a scris Aurelia ușor nostalgică după sărbătorile de acasă. „Mi-aduc aminte că în copilărie mergeam la bunici în prima zi de Crăciun. Adulții se așezau la o masă, iar noi, la «masa copiilor». Stăteam cu toții acolo, înghesuiți, și ne punea mamaia de toate să mâncăm. Era o zarvă mare! Ne așezam la prânz și terminam seara la 11-12 noaptea!”, povestește ea, comparând, inevitabil, cu sărbătorile pe care le petrece acum, în orășelul de lângă Milano. „Acum, totul e foarte rece. Cel puțin aici așa este. Așa sunt și persoanele, nu doar sărbătoarea în sine. Ne întâlnim, schimbăm cadourile între noi – căci eu îți dau ție, tu îmi dai mie… Am mâncat, am băut, am gustat cozonac și apoi plecăm fiecare la casa noastră”.
Am rugat-o să ne povestească mai multe despre cum arată acum Crăciunul ei departe de casă, mai ales că vorbim despre o familie mixtă. Soțul Aureliei este italian, așa că în ziua de 25 decembrie merg împreună cu cei doi băieți ai lor la bunicii paterni. „Este un prânz formal. Toată lumea se împodobește mai ceva decât bradul! E o masă foarte pusă la punct, totul e atent aranjat, nu lipsește nimic – de la mâncare până la decorațiuni. Dar lipsește tocmai căldura Crăciunului”, ne povestește Aurelia.
Sărbătorile au pierdut mult din farmecul de acasă, din Dobrogea. „Bineînțeles, fac și eu sarmale. Avem de toate, căci ne trimite mama în fiecare an: și carne de porc, și brânză, murături, varză murată, orice. Îmi aduc aminte că în primii mei ani în Italia mi-a trimis o oală cu sarmale deja făcute, gata fierte, numai bune de mâncat”.
Aurelia mărturisește că cei doi băieți ai săi nu prea au cum să simtă „magia” Crăciunului, pentru că sărbătoarea italienească i se pare mult mai „rece”. „Ascultăm câteva colinde pe YouTube când împodobim bradul. Altfel, copiii mei n-au treabă cu acest obicei, n-au fost niciodată cu colindul. Poate la anul reușim să venim în România în perioada Sărbătorilor de iarnă. Să simtă și ei Crăciunul. Poate se mai aud colinde pe stradă…”
Crăciunul tradițional românesc, în Piemont
Ding-ding, a sosit mesajul video al Cristinei, care nu prea participase la conversație până atunci. Tocmai se întorceau de la colindat, împreună cu cei mici. Fuseseră pe la prietenii români aflați, și ei, în Italia, pe lângă Torino. Au cântat „Deschide ușa, creștine” pe trei voci, acompaniați de Nicolas, fiul lor cel mare, la chitară. „Așa încercăm să păstrăm noi tradițiile”, mărturisește ea. De sărbători, încearcă să facă totul cum se făcea acasă, în Dobrogea – de la „măcar o săptămână de post”, până la nelipsitele preparate tradiționale de pe masă.
„Am făcut sarmale împreună cu copiii înainte să plecăm la colindat. Mâine facem friptură de porc. Am și cârnați trimiși de mama de acasă. Tot cu copiii am pregătit salata boeuf – ei m-au ajutat să toc ingredientele. Soacra mea a făcut prăjituri „Albă ca Zăpada” și sărățele. Am rugat vânzătoarea de la magazinul românesc să-mi țină o bucată de lebăr și o bucată de tobă, pentru în prima zi de Crăciun, la masă.
Ne-a povestit, mai apoi, că ei respectă an de an tradiția meselor lungi și bogate de Crăciun. „Mâine vin finii la noi la masă, vine și soacra mea, și nașul copiilor. Avem un apartament de 84 de m², dar nu e o problemă. Stăm înghesuiți și ne simțim foarte bine. Facem chiar și «masa copiilor» în altă cameră, cum făceam odată și noi. Recunosc, pe mine mă ia amețeala de la atâtea pregătiri și alergătură înainte, dar odată ce a venit toată lumea mă relaxez și mă bucur foarte tare”, mărturisește Cristina.
Sărbătorile „acasă” nu mai sunt la fel. Dar încă auzi copii colindând pe stradă
„Venim și noi cu colindul!” ne-a scris Mihaela pe grup. Tocmai primise în casă ceata de colindători a fiului său adolescent. Ne-a trimis si nouă înregistrarea – un colind vechi din zonă. „Amândoi copiii mei merg la colindat” a precizat Mihaela. „Cel mare, de 18 ani, merge cu ceata de băieți. Fetița merge devreme prin vecini și la rude”. Cu toate că a rămas în orășelul natal, Mihaela recunoaște că nici Crăciunul de acasă nu mai e chiar așa cum își amintesc, cu nostalgie, prietenele noastre plecate în străinătate. „Încercăm să păstrăm din obiceiurile zonei. Însă, din cauza lipsei de timp, a atâtor termene și sarcini care ne presează, am pierdut mult din tradițiile și răbdarea de a face lucrurile de Crăciun ca în copilărie. Până și bradul l-am împodobit pe fugă – mai ales că e artificial”, adaugă ea.
Deși recunoaște că mâncarea pe care a pregătit-o pentru Crăciun nu e neapărat tradițională, ci axată pe aperitive cu specific franțuzesc sau italian, Mihaela spune cu mândrie. „Dar nu-mi lipsesc de pe masă salata de boeuf și sarmalele făcute de mama. Le am pe foc chiar acum. Întotdeauna, în seara de Ajun, la mine în casă miroase a sarmale și a portocale”.
Aceasta spune, ușor descumpănită, că a cumpărat cozonacul din comerț și că îi e tare dor de gustul cozonacului pe care îl pregătea bunica sa, Măndița. „E cea mai dragă amintire a mea de Crăciun. Era un adevărat ritual care dura o zi întreagă. Mamaia încălzea bine bucătăria, ca să crească cozonacii. Parcă o văd cum frământa și trântea aluatul, rumenă la față, până era gata de băgat în cuptor. Iar la sfârșit, pe lângă cozonacii pântecoși, apăreau și doi mititei dolofani și rotunjori pentru noi, copiii. E o amintire tare frumoasă. Îmi pare tare rău că nu era mamaia mai tânără când s-au născut copiii mei. Le-ar fi plăcut mult”, mărturisește ea.
- CITEȘTE ȘI: Cum e Crăciunul când ai un scaun gol la masă. „De când l-am pierdut pe tata, vinul nu mai are niciun gust”
Crăciunul cu sarmale, ca acasă. Dar cu punch în pahare, ca în Austria
Nicoleta ne-a povestit că ei nu îi este foarte dor de Crăciunul de acasă, mai ales că îl asociază cu enorm de multă treabă. La ea în familie s-a sărbătorit mereu Sf. Ștefan (în 27 decembrie) și, practic, până terminau un rând de pregătiri, o luau de la capăt cu alte feluri de mâncare. „Copilului meu nu i-a plăcut niciodată să meargă cu colindele, deși ascultăm și noi când împodobim bradul. În fiecare an punem în playlist și „Măruț mărgăritar”, special ca să îl tachinăm pe soțul meu, care e sătul de această colindă” (râde).
Cu toate că preferă Crăciunul în liniștea căminului său din Viena, Nicoleta are – și ea – câteva nostalgii de acasă. „Poftesc rău de tot la Scutecele Domnului, prăjitura aceea tradițională cu nucă, pe care o dau de-mpărțeală femeile în dimineața de Ajun. „Mătușa mea, tanti Florica, ne trimitea în fiecare an și mi plăceau la nebunie. Doar pentru asta m-aș duce la țară în dimineața de Ajun. Și, dacă s-ar putea să mă teleportez, m-aș duce 10 minute la ai mei să-i îmbrățișez, să mâncăm o sarma împreună și să ciocnim un pahar de vin. Altfel, îmi place prea mult liniștea asta, în care suntem noi aici. Să știți că nici nu mai mergem pe la celebrele târguri!”
Am fost uimite să aflăm că sunt atât de aglomerate târgurile de la Viena, încât edilii au hotărât să le închidă cu câteva zile înainte de 25 decembrie, din motive de siguranță. În plus, au devenit foarte comerciale și foarte scumpe, spune Nicoleta. Nu prea mai au legătură cu „tradiția” locală – aceea de a ieși cu familia în oraș la un vin fiert sau la un punch. „Îmi pare rău că n-am apucat să mă bucur prea mult de punch-ul vienez de la târguri anul ăsta. E făcut cu rom și suc de portocale, condimente și fructe fierte. E destul de dulce, însă e preferatul meu din toată perioada de Sărbători în Viena”, mărturisește Nicoleta.
- CITEȘTE ȘI: Prințesa urbană: „Văd toată iarna copii pe biciclete, la 3 grade, pe vânt sau ploaie, fără căciulă”
Ziua de Crăciun pe drumuri, cu tradiții reinventate
Discuțiile noastre de pe grup au continuat și în prima și în a doua zi de Crăciun. Eu le-am trimis fotografii din drum spre Dobrogea, căci am plecat din București pe la prânz, imediat după ce și-a desfăcut copilul toate cadourile de la Moșul. „N-am mai fost de 8 ani în seara de Ajun acasă. Dar am primit colindători și am colindat, la rândul nostru prin apel video și aseară”, le-am povestit fetelor și le-am trimis o înregistrare cu cel mai cunoscut colind de la noi din zonă – Colindul Mare.
„Îmi mai pare rău că am pierdut ritualul meu din seara de Ajun cu mama. Făceam amândouă sarmale în timp ce colindătorii intrau, rânduri-rânduri, pe poartă. Nici copilul meu nu prea știe cum arătau Crăciunurile noastre în copilărie. Măcar anul acesta a fulguit puțin și e frig de crapă pietrele: gerul iernilor din Dobrogea, spre deosebire de alți ani, și-a reintrat în drepturi”.
Le-am mai povestit prietenelor mele din liceu că încerc să transform câteva dintre vechile tradiții de familie în tradițiile familiei mele. „Fetița mea adoră plăcinta cu răvașe pe care o pregătim de Anul Nou , precum și lozurile în plic desfăcute în seara de Revelion. Tatăl meu a împământenit această tradiție când eram noi copii de-o șchioapă. Ne place tuturor foarte tare acest joc de-a norocul”.
Împreună de Crăciun, dar la mii de kilometri distanță
Nu cred c-am stat atât de mult „de vorbă” de vreo 20 de ani, de când am reușit să ne adunăm toate într-o vacanță de vară. De atunci, ne-am mai întâlnit câte două-trei, dar niciodată în formulă completă: ba au fost copiii prea mici pentru călătorii, ba a fost prea greu să ne potrivim concediile. Pe grupul „prietene din liceu” ne scriam și înainte, însă mult mai rar. Și poate multe lucruri „de suprafață”. De data asta a fost de parcă am fi petrecut Crăciunul împreună. De parcă ne-am fi întâlnit toate cinci, cu familiile noastre, și am fi vorbit verzi și uscate, ca în ziua de Crăciun din Dobrogea, când stai de dimineață până seara la masă.
Am aflat zilele astea că și Aurelia face plăcintă cu răvașe copiilor, dar că ascunde înăuntru și un bănuț învelit în staniol, spre deliciul copiilor care adoră să îl caute și se bucură de „noroc” atunci când îl găsesc. La fel cum am aflat cu uimire că toată familia Cristinei e înnebunită după varza murată. Așa că merge în fiecare an la magazinul românesc să cumpere verze din România, pe care le pune la murat în garajul familiei.
Nicoleta ne-a povestit că nu frecventează prea des magazinele românești din Viena, însă merge acolo de câteva ori pe lună pentru trei lucruri esențiale: telemeaua de oaie (care le lipsește enorm de acasă), borșul și leușteanul pentru ciorbe. „Prietenilor care mai vin la noi în vizită li se pare o glumă. Atunci când mă întreabă ce să-mi aducă de acasă, eu le răspund invariabil – leuștean. Nu reușesc niciodată să îmi fac destule provizii!”.
Mihaela și-a amintit de unul din Crăciunurile pe care le-am petrecut în adolescență împreună, la casa părinților mei. „Am stat treze toată noaptea și am așteptat colindători. Era cald, era foc în sobă. Aveam cozonac pe masă și vin bun de-al vostru, cu aromă de busuioc”.
M-am bucurat teribil că am petrecut împreună Crăciunul (fie și pe grupul de WhatsApp). Și mi-am dat seama că fiecare din noi a dus mai departe câte un pic din tradițiile și din „dorul de casă”. Până și discuția noastră, lungă cât Colindul Mare, s-a învârtit tot în jurul dorului de „acasă”. Ne-am propus să ne revedem cât de curând în formulă completă. Poate la anul! „Să se cunoască și copiii noștri, chiar dacă nu vor merge niciodată împreună cu colindul, cum făceam noi odată”.
