Cum o dai, cum o întorci, tot nu-i bine. Unde până acum, cel puțin noi, ăștia din București, ne văicăream de mama focului că n-am văzut nici anul ăsta zăpada, acum, că ninge, o suduim din rărunchi. Iar ceea ce este o zăpadă până la urmă firească pentru luna februarie capătă dimensiunile unui scenariu al groazei, în care „urgia albă” zici că amenință însăși viața pe Pământ.
Abia începuse să ningă duminică, nici de trei degete nu se pusese zăpada, că pe rețelele de socializare deja se răspândea cu o viteză mai mare decât a vântului care bătea afară, o… urare neortodoxă pentru Elsa și Ana. Cele două prințese ale Regatului de Gheață erau foarte clar și direct sfătuite și unde să se ducă, și unde să-și bage zăpada care, din atât de dorită, în nici 24 de ore a devenit atât de hulită. Păi bine, măi, din atât v-ați speriat?!
„Săpam” cu mâinile în zăpadă cazemate în care puteam sta aproape în picioare
În copilăria mea, iarna era cu adevărat iarnă. Prima zăpadă cădea încă de prin noiembrie, și pentru noi parcă era deja vacanță. Nu ne mai ardea de învățat și de făcut teme, am fi stat afară zi-lumină. Ce contau gerul și viscolul, dacă era atâta zăpadă că ne puteam face cazemate și să stăm în ele aproape în picioare… Scormoneam zăpada cu mâinile până când nu ne mai simțeam degetele. La început era o falsă impresie că sunt fierbinți, când, de fapt, nici nu le mai simțeam. Îmi amintesc mănușile cu un deget, dintr-o lână țepoasă rău, tricotate de mamaie. Mă mânca pielea mâinilor de la ele. Ca să nu le pierd, erau legate între ele cu un „lănțișor” croșetat din aceeași lână, pe care mi-l dădea pe după gât. Mă rașcheta și îmi lăsa o dungă roșie de parcă aș fi stat cu ștreangul la gât.
Când veneam de-afară, mănușile alea erau îmbrăcate în zăpadă bătătorită, și erau așa de grele și de tari că puteau sta pe masă în picioare. Le punea mamaie pe sobă să se usuce și îmi era clar că în ziua aia n-o să mai am parte de încă un ieșit pe-afară.
Pungile, cea mai populară protecție suplimentară
Săptămâna asta e vacanță, e și zăpadă. M-am tot uitat afară, pe fereastră, să vad copiii cu săniile, să chiuie cum chiuiam noi, să se bulgarească. Da´ de unde… Pe noi greu ne mai băgau în casă, chit că aveam picioarele și nasul înghețate bocnă.
Țin minte că aveam niște cizme din fâș, vișinii, bunicele, dar nu cu ele puteam să ies la joacă. Erau „cizmele bune”, de mers la școala. Ieșeam cu unele din cauciuc, bleumarin, cu marginea roșie. Parcă le văd. Mă udam la picioare în nici jumătate de oră, nu știu cum făceam, cum reușeam. Și îmi înghețau de mă dureau, dar n-aș fi recunoscut nici să mă pici cu ceară.
Ca să nu mă mai ud așa de repede, mă învățase mamaie să trag niște pungi peste șosete, și abia după să îmi pun cizmele. Și când era ghețuș, când strada era ca oglindă și numai în patru labe ai fi putut merge în siguranță, fără să cazi zdravăn pe fund, de să simți că ți s-au amestecat intestinele, mă punea să trag o pereche de șosete de-ale lui tataie, mari, negre și găurite în dreptul degetului mare. Înainte să intru în casă trebuia să mă descalț de cizme afară, în fața ușii, că nu știu cum făceam că aveam zăpadă și în ele. Multă zăpadă!
Prin ger, cu picioarele înfășurate în obiele
La gura sobei pe care punea la uscat rufele aduse înghețate de afară (Doamne, niciun balsam n-ar putea să bată parfumul acela, esență de proaspăt!), mamaie îmi povestea cum a fost în iarna lui ˈ54. Nu țin minte chiar tot, dar ce am reținut m-a înspăimântat. Îmi spunea că atâta zăpadă a căzut atunci din cer, că nu se mai vedeau stâlpii de iluminat de pe stradă. Bine, nici nu erau așa de înalți cum sunt acum… Erau din lemn, parca îi văd, și mult timp am crezut ca de fapt sunt trunchiuri de copaci.
Noi locuiam undeva la etajul întâi, iar alături, la curte, o vecină și bună prietenă a bunicii, tanti Lenuța. „Așa mare era zăpada, că din casa lu tanti-ta Lenuța doar hornul se mai vedea”, îmi povestea ea. „Ca să iasă din casa, Titi (soțul femeii) a săpat tunel în zăpadă și s-a dus cu el până la poartă, unde dădea la stradă. Că în stradă erau săpate tunele de soldați, să poată lumea să meargă unde are de mers, la nevoie. După aia a venit gerul, un ger cumplit. Nu mai puteai ieși. Veneau soldații și aduceau oamenilor pâine. Câteva zile fiecare s-a descurcat cu ce-a avut prin casă.”
- CITEȘTE ȘI: Sporturile de iarnă pentru copii
„O să mâncăm pâine cu nuci și sare”
Îmi mai povestea mamaie că, în una din zilele acelea, tataie s-a încumetat să plece din casă, că trebuia neapărat să cumpere câte ceva de mâncare. Nu aveau provizii, iar ce aveau păstrau pentru copil, pentru maică-mea, care avea atunci 7 ani. S-a îmbrăcat bunicul cu rânduri peste rânduri de haine, iar la picioare, peste ghete, și-a înfășurat obielele păstrate amintire din viața de soldat, în război. Chiar și-așa, n-a putut să ajungă prea departe. S-a întors înghețat. „Asta e, Tincuța, noi o să mâncăm pâine cu nuci și sare”, i-ar fi zis bunicul lui mamaie. Și-așa au făcut.
Mă bucur de ninsoarea asta ca un livrator din țările calde care o vede pentru prima dată!
Și-acum întreb și eu, așa, ca omul: asta-i iarnă de speriat? După luni de huzur, în care tot noi spuneam că nu-i normală căldura din decembrie, din ianuarie, acum nu ne convine că ninge, iar ăștia 20 de centimentri sau câți or fi, ne dau viața peste cap… Bucurați-vă, măi, cât om mai avea zăpadă! Cine știe când o să rămână amintire…
Trebuia să-i vedeți pe livratorii care stau cu chirie într-un apartament din bloc de la fiică-mea. Duminică la 7 dimineața erau la geam, încălecați unii peste alții (locuiesc „numai” 9 într-o garsonieră!) ca să vadă cum ninge. Pe la 11, când era deja pudrat pe jos cu zăpadă, au ieșit în tricouri, să-și facă selfie. Să fi vazut cum își aranjau părul cu mâna, ce-și mai făceau freza și probau zâmbete la camera telefonului, în căutarea unuia cât mai convingător. Se bucurau de zăpadă sincer, copilărește. Poate e chiar prima din viața lor. Și eu mă bucur, că nu știi – cu încălzirea asta globală – dacă n-o să fie ultima.
