România se află în plină epidemie de droguri ieftine, ușor de procurat și extrem de periculoase – etnobotanicele. Adolescenții intră tot mai des în contact cu ele, efectele sunt severe, iar sistemul de sănătate și educație nu are, în realitate, nimic de oferit. Nu există centre suficiente, nu există prevenție autentică și, cel mai grav, nu există voință politică de a schimba paradigma. În loc să fie ajutați, tinerii ajung în pușcării alături de infractori majori sau sunt lăsați să alunece spre tragedii ireversibile. Medicul psihiatru Eugen Hriscu, unul dintre puținii specialiști care lucrează direct cu adolescenți consumatori, explică de ce tratăm o problemă de sănătate publică prin frică, vină și pușcărie – și ce soluții avem la îndemână, dacă ne pasă suficient să le punem în aplicare.
„În România, dacă ești adolescent și ajungi să te droghezi, ai două variante: cimitirul sau pușcăria.” Asta spune dr. Eugen Hriscu, psihiatru specializat în tratamentul dependențelor, și o spune din interiorul sistemului. În 2025, România are un singur centru rezidențial funcțional dedicat minorilor cu adicții – CREAATiV, la Spitalul de Psihiatrie Voila din Câmpina. Inaugurat abia în februarie 2024, are 24 de paturi și a fost creat printr-un parteneriat între Asociația Zi de BINE, Spitalul Voila și echipa coordonată chiar de dr. Hriscu. Restul promisiunilor? O clinică în construcție la Spitalul Obregia (9 paturi) și un proiect în derulare la Ciacova, Timiș. Dar până în 2024, nici măcar atât nu exista: adolescenții primeau doar dezintoxicare de urgență, fără continuitate terapeutică, fără sprijin real, fără viitor. Legătura dintre cazul lui Rareș Ion, adolescentul de 20 de ani, ucis de o supradoză, și Vlad Pascu, dealerul lui, nu este doar una individuală, ci una sistemică. Ambii tineri sunt, în mod diferit, victimele unui stat care nu oferă nici prevenție reală, nici intervenție eficientă.
L-am invitat pe dr. Eugen Hriscu să ne spună adevărul pe care mulți îl evită: ce face România cu adolescenții care consumă droguri? De ce îi pedepsește în loc să-i trateze? Și ce soluții reale există pentru părinți, înainte ca tragedia să bată la ușă?
România 2025: un singur centru real pentru adolescenții care se droghează
Într-o discuție anterioară, mi-a atras atenția o formulare foarte dură, dar grăitoare. Ați spus că un adolescent care ajunge să consume droguri în România are două variante: ca Rareș sau ca Pascu.
Exact așa! Pentru că până anul trecut nu exista niciun centru real de tratament pentru tinerii sub 18 ani. Singura variantă era cimitirul sau pușcăria. Abia acum s-a înființat, printr-o inițiativă privată, un centru în colaborare cu Spitalul Voila. Dar și acolo, după o lună de internare, nu ai nicio continuitate terapeutică în comunitate. Sistemul nu oferă soluții. Reflexul societății românești, de când a apărut primul val de droguri în România, undeva prin ´95-´97, a fost să gestioneze această problemă cu poliție și cu penitenciare.
Chiar și pentru adolescenții care reușesc să ajungă într-un centru de tratament, problema reală începe după externare. Nu există continuitate terapeutică în comunitate: lipsesc centrele de zi, programele de terapie și sprijinul constant de care tinerii au nevoie pentru a menține schimbările sănătoase începute în spital. Practic, după o lună de tratament, tinerii sunt trimiși înapoi în aceleași medii care au favorizat consumul, fără nicio plasă de siguranță. De zeci de ani, statul român a investit masiv nu în prevenție sau tratament, ci în poliție și în creșterea pedepselor. Orice caz mediatizat a fost urmat reflex de o inițiativă legislativă care a înăsprit sancțiunile, dar nu a schimbat nimic în profunzime.
Etnobotanicele: moarte la 10 lei doza
Care a fost efectul cel mai nociv al politicilor greșite în problema drogurilor?
Această abordare punitivă a avut efectul pervers pe care specialiștii l-au avertizat în repetate rânduri: consumul s-a mutat către etnobotanice – substanțe ieftine, ușor de procurat și greu de detectat, care fac ravagii. Azi, România „înoată” în etnobotanice, disponibile cu 5-10 lei doza. Politicienii care au promovat legi mai dure, precum senatorul Cazanciuc, au făcut-o din calcule strict electorale, în ciuda avertismentelor venite din partea medicilor și a Asociației Psihiatrice Române. Politicienii au crescut pedepsele de fiecare dată când a apărut un caz. Dar nu au făcut nimic pentru prevenire sau tratament. E ca și cum ai trata o epidemie închizând bolnavii în pușcărie.
Rezultatele? Suntem prinși într-o spirală a autodestructivității: cu cât răspunsul e mai represiv, cu atât cresc infracționalitatea, toxicitatea drogurilor și numărul de vieți pierdute. La un moment dat, nu mai ai unde crește pedepsele și ajungi, absurd, la idei de execuții în piața publică, așa cum au fost vehiculate în campania electorală de la prezidențiale 2025. Pentru că n-ai construit nimic în loc.
Reflexul românesc: mai multă poliție, mai puțină prevenție
Ce ar trebui să se schimbe în modul în care să abordăm problema drogurilor?
Ceea ce ar trebui să se întâmple este ceea ce se întâmplă peste tot aproape în Uniunea Europeană. Avem nevoie să dezincriminăm posesia în vederea consumului propriu și să facem diferența între micul trafic și marele trafic. Căci ideea asta, că dacă dezincriminezi consumatorul, dealerii o să poată să vândă nestingheriți este falsă! Nu se întâmplă și nu s-a întâmplat și, conform tuturor statisticilor comunicate de DIICOT, pare că nu reușim să ajungem la marii dealeri. Marea majoritate a dosarelor, peste 80%, sunt pentru sub 5 grame de substanță.
„În momentul de față legea nu face diferența între cineva care vinde un gram și cineva care vinde o tonă. Pentru traficul de substanțe de mare risc, pedeapsa a devenit automat cu executare. Dacă un tânăr oferă altui tânăr un singur gram dintr-o substanță interzisă, este tratat de lege exact ca un dealer care distribuie un kilogram.”
Este esențial să facem diferența între persoanele dependente, care ajung implicate în micul trafic tocmai din cauza adicției, și traficanții reali. Cei dintâi ar trebui integrați în programe de justiție terapeutică – concept care deja există în justiția din România – și să ajungă în terapie, nu în închisoare. De asemenea, activitatea DIICOT ar trebui evaluată în funcție de numărul de mari traficanți identificați, nu după volumul de dosare deschise.
După care avem nevoie să construim sistemul de prevenire și de tratament în România, pentru că noi nu avem în momentul de față așa ceva. Și o spun cu toată responsabilitatea. Autoritățile înțeleg foarte bine ce au de făcut, numai că nu sunt dispuși să admită că au greșit. E o formă de cruzime instituționalizată. Am ajuns să trimitem tineri în pușcărie, alături de violatori și criminali, în loc să le oferim tratament. Suntem într-o spirală a autodestructivității, motivată politic. Este inacceptabil.
Când prevenția în școli e o glumă: umbreluțe, ochelari și „joc responsabil”
Cum vedeți colaborarea între stat și societatea civilă în prevenirea consumului de droguri?
Asta este o altă problemă serioasă. În momentul de față, aproape oricine poate intra în școli sub pretextul desfășurării unor activități de prevenire. De exemplu, anul trecut au fost activități derulate de o organizație care reprezintă producătorii și importatorii de băuturi spirtoase – al cărei program de „prevenție” era promovat pe o pagină de Facebook unde apăreau și imagini cu domnișoare ținând băuturi colorate cu umbreluță, însoțite de întrebări de genul: „Tu știi câte calorii sunt într-un pahar de vodcă?” Un program adresat, culmea, minorilor! La fel, în liceele din România au ajuns campanii de tipul „joacă responsabil”, în care adolescenții primeau pliante cu mesaje care, de fapt, normalizează comportamentele de risc.
Avem și alte exemple de campanii și inițiative care nu doar că sunt ineficiente, dar, conform ghidurilor de prevenție, pot chiar stimula curiozitatea și consumul în rândul liceenilor.
„Prevenția nu e o chestiune de bun-simț sau de intenții bune – e o știință. Așa cum nu oricine se pricepe cu adevărat la fotbal, deși toți au o părere, nici prevenirea consumului de droguri nu ar trebui lăsată pe mâna oricui. Există profesioniști care sunt specializați în asta și trebuie lăsați să își facă treaba.”
„Peer to peer”: informație primită de adolescenți de la adolescenți
Aveți și exemple de prevenție eficientă?
Programul „Keep in touch” e un exemplu promițător. Se bazează pe educația între egali – peer to peer. Adolescenții sunt formați ca educatori pentru colegii lor. Informația circulă mai bine între egali decât de la autoritate la elev. Deocamdată e în implementare în București.
„Keep in touch” este un tip specific de prevenire. Pornește de la ideea că de multe ori adolescentul refuză informația care vine de la adulți, de la autorități, că sunt părinți, că sunt profesori, că sunt poliție, doctori și așa mai departe. Mai ales că de multe ori oamenii ăștia vin spre ei cu un fel de lehamite, o experiență generală pe care am avut-o vorbind cu absolut toți adolescenții.Practic adulții aceștia vin pentru că au sarcină de serviciu, proiectează un PowerPoint, își țin prelegerile așa cum se ține lecția în școala din România, unde pare că nu s a schimbat nimic de pe vremea noastră. Vin, spun o „poezie” după care copilul, practic, ar trebui săprimească acele informații de care are nevoie, lucru care nu se întâmplă.
Și atunci formularea asta de peer to peer, de educație între egali, pleacă de la ideea că informația va fi mai ușor primită de la de la unul dintre prieteni, de la unul dintre colegi, de la oameni de aceeași vârstă și în aceeași situație. Și atunci au fost selectați 100 de elevi din șase licee din București, care trec printr-un program foarte complex încă în desfășurare. Această formare a început undeva prin decembrie anul trecut și se va desfășura pe toată perioada anului școlar, plus în timpul vacanței, și se va termina cu două tabere. Acești tineri vor debuta ca educatori între egali începând cu anul școlar următor.
Prevenția în școli are nevoie de un filtru național
Credeți că un astfel de program ar putea fi replicat la nivel național?
Răspunsul este categoric da, cu condiția să existe coordonare instituțională și leadership real. Avem nevoie să construim mai întâi un cadru clar – ideal ar fi să existe un organism național care să acrediteze toate programele de prevenire care ajung în școli. Nu este în regulă ca în școli să intre, de exemplu, campanii de tip „joc responsabil” promovate de industrii cu interese comerciale. Asemenea situații nici nu ar trebui să fie posibile. Un astfel de organism ar putea funcționa în cadrul noii Agenții Naționale Antidrog sau în subordinea Ministerului Sănătății – Institutul Național de Sănătate Publică ar putea juca un rol important.
Așa cum, ca bucătar, ai nevoie de analize medicale ca să poți atinge mâncarea pe care o servești altora, la fel și un program de prevenire care intră într-o școală ar trebui să fie acreditat oficial. Să aibă dovada că este eficient, că e livrat de profesioniști și că organizația care îl implementează nu urmărește alte scopuri mascate.
Un sistem care dă vina pe părinți
De ce credeți că e greșit să privim consumul de droguri doar ca pe o problemă de caracter sau moralitate individuală?
Pentru că această perspectivă nu reflectă realitatea demonstrată de știință. Studiile din ultimele decenii – nu doar legate de droguri, ci de orice comportament uman – arată că deciziile noastre nu sunt în totalitate ale noastre. Alegerile noastre sunt influențate de un amestec complex de factori: experiențe personale, valori individuale, dar și – uneori decisiv – de mediul în care trăim. Oamenii care vând produse sau idei, de la corporații la campanii politice, știu foarte bine asta și exploatează intens aceste vulnerabilități.
În cazul adicției, există o teorie bine cunoscută – formulată încă din anii ’70 de psihologul Philip Zimbardo – care spune că dependența este rezultatul interacțiunii dintre trei factori: persoana, substanța și mediul. Da, contează persoana: unii oameni sunt mai predispuși la adicții, mai impulsivi, mai căutători de senzații tari. Cei cu traume în copilărie, sau care suferă de tulburări precum anxietatea sau depresia, sunt și ei mai vulnerabili. Dar vulnerabilitatea personală nu este niciodată suficientă singură.
Nu doar drogurile s-au schimbat. S-a schimbat și lumea în care le consumăm
Cum intervin ceilalți factori – substanța și mediul – în declanșarea și menținerea adicției?
Contează și ce fel de substanță este consumată – unele sunt mult mai adictive decât altele. De exemplu, nicotina este considerată cea mai adictivă dintre toate substanțele psihoactive, mai adictivă chiar decât heroina sau cocaina. Cu toate acestea, nu toți cei care fumează devin dependenți – ceea ce ne arată că mai există un factor crucial: mediul. Mediul în care trăiește o persoană are un rol esențial în declanșarea și menținerea comportamentului de consum. Să luăm cazul României și al jocurilor de noroc.
În urmă cu câțiva ani, era un obicei izolat, aproape inofensiv – niște oameni mai în vârstă care jucau la loto duminica. Acum, suntem una dintre cele mai afectate țări din lume de dependența de jocuri. O statistică recentă arată că România este responsabilă de 3% din cheltuielile globale pe jocuri de noroc online, deși avem doar 0,3% din populația planetei – deci de zece ori mai mult decât media globală.
Jocurile de noroc nu s-au schimbat. Nici oamenii, fundamental. Ce s-a schimbat este accesibilitatea – păcănelele la fiecare colț, aplicațiile de mobil, platformele agresive – și mai ales, reclamele. Suntem bombardați pe toate canalele media, inclusiv prin influenceri care normalizează acest comportament. Acest tip de mediu – construit cu intenție – este responsabil pentru o creștere fără precedent a consumului și pentru epidemii de dependență. La fel se întâmplă și cu drogurile: nu e vorba doar de „alegerile” individului, ci de o rețea de factori care îl influențează constant.
Panica părinților nu e prevenție antidrog. E vulnerabilitate
Circulă pe internet liste de semne, emoji-uri, care ar indica faptul că un adolescent consumă droguri. Sunt utile?
În opinia mea, această abordare este complet ineficientă. Mai mult decât atât, produce efecte dăunătoare: în loc să ajute, alimentează o panică generalizată în rândul părinților. De un an încoace, în România s-a făcut politică pe baza fricii – s-au creat campanii electorale construite pe spaima părinților, pentru a justifica legi care să transforme anumiți politicieni în „salvatori de națiune” și să le salveze, de fapt, cariera. Între timp, tot părinții sunt cei arătați cu degetul când un copil consumă droguri – de către școală, de alți părinți, chiar și de medici. Se creează un cerc vicios în care părintele devine și țap ispășitor, și ultima speranță. I se cere să fie responsabil de tot, dar nu i se oferă nicio resursă reală de sprijin.
Aceste liste cu „emoticoane suspecte” nu sunt un ajutor real – dimpotrivă, ele creează o ruptură periculoasă în relația părinte-copil. Părintele este împins să devină un mic anchetator, mereu suspicios, trăind cu anxietate și vinovăție. Copilul ajunge să vorbească în coduri, iar părintele să-l urmărească încercând să-i decodeze mesajele, în loc să construiască o relație de încredere. Un părinte atent nu are nevoie de o listă de simboluri ca să observe că e ceva în neregulă cu propriul copil. Are nevoie însă de sprijin și de răspunsuri reale pentru momentul în care realizează că ceva e cu adevărat în neregulă. Din păcate, incriminarea consumului și externalizarea responsabilității spre părinți au dus la explozia unor droguri extrem de periculoase – ieftine, accesibile și letale de la prima doză.
Cu cât pedepsim mai dur, cu atât drogurile devin mai letale
Creșterea pedepselor pentru consum și posesie a fost prezentată adesea ca o soluție „fermă” la criza drogurilor. Dar ce efect real a avut această abordare asupra consumului și tipurilor de substanțe folosite?
Efectul acestor politici a fost, de fapt, o migrare masivă a consumului către etnobotanice – substanțe sintetice, extrem de periculoase și greu de detectat. Sunt compuși chimici modificați constant, tocmai pentru a eluda testele standard. Astfel, am ajuns ca, în prezent, România să fie literalmente înecată în etnobotanice. Sunt accesibile, costă între 5 și 10 lei doza și sunt consumate pe scară largă, inclusiv de adolescenți.
Această explozie a fost alimentată de inițiative legislative populiste, care au ignorat complet avertismentele medicilor și ale specialiștilor. Am asistat, inclusiv în timpul campaniilor electorale recente, la declarații șocante și proiecte de lege care urmăreau doar capital electoral, nu soluții reale. Problema e că, odată ce intri pe această spirală a răspunsului punitiv – cu cât crești pedepsele, cu atât cresc gravitatea problemelor: crește infracționalitatea, crește toxicitatea drogurilor de pe piață, cresc victimele.
Ce poate face un părinte, concret, când descoperă că adolescentul consumă droguri
Victimele acestea sunt copiii noștri, iar noi, ca părinții, pare să fim singurii care îi pot ajuta în acest moment. Ce putem face dacă copilul se droghează?
În primul rând, să mergem direct către acesta și să avem o discuție serioasă, dar calmă – fără ton amenințător, fără agresivitate și cu atât mai puțin cu violență. Dacă tatăl copilului este prezent și implicat, ar fi ideal să fie și el parte din această conversație. Scopul este ca părintele să înțeleagă cu adevărat ce se întâmplă, să nu reacționeze impulsiv, ci să caute răspunsuri.
E important de știut că adolescentul nu va recunoaște întotdeauna consumul – uneori îi este teamă de consecințe sau, pur și simplu, nu le înțelege. Dar orice îngrijorare serioasă – o scădere bruscă a rezultatelor școlare, creșterea absenteismului, schimbări de comportament – poate fi un semnal de alarmă suficient pentru a începe o discuție.
„Încercați să aflați: ce substanță a consumat? De cât timp? Cu cine? În ce contexte? Ce efecte are asupra lui? Ce îi place la acest consum? O face singur, în camera lui, sau în grup, la petreceri ori în parc? De unde are bani pentru asta? A avut vreun incident grav legat de consum? Și, poate cel mai important: consideră el însuși că are o problemă sau nu?”
Aceste întrebări trebuie puse cu respect și cu dorința autentică de a înțelege, nu de a judeca sau de a impune cu forța. Pentru că, altfel, orice tentativă de dialog riscă să se transforme într-o închidere completă a comunicării. Părintele are nevoie, înainte de orice, să construiască o relație de încredere cu fiul sau fiica sa adolescentă. Nu e suficient să fie atent la semne evidente, cum ar fi ochii roșii, ci mai ales la schimbările subtile – în atitudine, în comportament, în starea de spirit. Sensibilitatea și disponibilitatea emoțională contează mai mult decât vigilența strictă.”
În consumul de droguri la tineri, ajutorul specializat este cel care face diferența
Și apoi ce ajută?
Apoi, recomand o evaluare psihiatrică – pentru că adesea pot exista alte tulburări la mijloc. După această primă etapă de discuție în familie, cred că ar fi de mare ajutor o intervenție din partea unui specialist în sănătate mintală – ideal, un psihiatru de copii sau un psiholog. Este important ca atât părintele, cât și copilul să poată merge împreună la o astfel de întâlnire, pentru a povesti ce se întâmplă și pentru ca adolescentul să beneficieze de o evaluare psihologică sau psihiatrică. Personal, recomand ca primul pas să fie evaluarea psihiatrică, pentru că psihiatrul este format să gândească în termeni de diagnostic și poate identifica dacă la mijloc există o tulburare de anxietate, depresie sau alt tip de dezechilibru emoțional.
Este esențial să știm că multe dintre substanțele consumate în adolescență – inclusiv cannabisul – pot declanșa episoade psihotice, mai ales că vârsta adolescenței coincide cu perioada de risc crescut pentru apariția unor tulburări severe precum schizofrenia. De aceea, o evaluare atentă, făcută de un specialist, este crucială. Asta nu înseamnă neapărat tratament medicamentos – evaluarea se poate încheia cu o trimitere către psiholog, către un grup terapeutic sau chiar cu o recomandare de activități în comunitate. Uneori, consumul apare pur și simplu din plictiseală sau din lipsă de alternative. În astfel de cazuri, integrarea copilului într-un sport, într-un atelier artistic, într-un grup de teatru sau într-o activitate practică, în funcție de interesele și abilitățile lui, poate face o diferență enormă.
Dependența: mit sau realitate la adolescenți? Ce ne scapă din vedere
Așadar, se poate interveni fără panică, mai ales că foarte mulți părinți și o mare parte din discursul public despre copii și droguri par dominate de o singură frică: dependența.
Toată lumea vorbește obsesiv despre dependență, dar adevărul este că, la adolescenți, aceasta nu este cel mai mare pericol. De fapt, dependența în sine apare destul de rar în această etapă de viață. Este o problemă mai degrabă specifică vârstei adulte, pentru că necesită un consum repetat și îndelungat, suficient cât să producă modificări neurobiologice stabile în creier. La adolescenți, însă, creierul este în plină dezvoltare și extrem de vulnerabil la efectele substanțelor. Nu vorbim, în primul rând, despre adicție, ci despre destructurarea rapidă a vieții psihologice și sociale.
Un adolescent expus la droguri riscă să abandoneze școala mult mai devreme, să devină conflictual în familie, să se certe violent cu prietenii, să fugă de acasă sau să comită acte periculoase, pentru el și pentru ceilalți. Tineri ca Rareș Ion sau Vlad Pascu au ajuns în situații extreme tocmai pentru că nu mai erau capabili să funcționeze. În cazul lor, problema nu era „dependența cronică”, ci faptul că efectele substanței le-au scos creierul de pe traiectoria normală de dezvoltare. Consumul a venit prea devreme, iar sistemul de suport a lipsit.
În plus, unele substanțe consumate în adolescență – precum cannabisul, halucinogenele sau etnobotanicele – pot declanșa episoade psihotice severe. Iar o psihoză la 16-17 ani este un factor de risc major pentru schizofrenie. Unele studii arată că peste 30% dintre tinerii care au un episod psihotic indus de droguri ajung să dezvolte o formă cronică de boală mintală. Asta ar trebui să îngrijoreze părinții cel puțin la fel de mult ca ideea de „dependență”.
- CITEȘTE ȘI: O viață fără droguri pentru copilul tău
Nu mor din dependență. Mor din inacțiune și lipsă de sprijin
Totuși, dacă nu dependența este cel mai mare pericol, care sunt riscurile reale, cele care se manifestă imediat și care pot scăpa din vedere părinților și chiar unor specialiști?
Unul din patru bărbați tineri din Uniunea Europeană moare din cauza abuzului de alcool. Nu din cauza dependenței, ci a efectelor imediate: se urcă la volan și fac accident, cad de la înălțime, sunt implicați în acte de violență. Deci poate că ar fi momentul să ne corectăm perspectiva. Da, dependența este gravă, dar sunt multe alte riscuri – unele mai imediate, mai invizibile și mai greu de gestionat – care apar cu mult înainte.
Iar în cazul adolescenților, cum a fost cu Rareș și Vlad, consumul a venit prea devreme, iar creierul lor nu a avut nicio șansă să se adapteze. Nu au ajuns să fie „dependenți funcționali”. Au fost pur și simplu doborâți de substanțe înainte să înțeleagă ce li se întâmplă. În plus, nici sistemul nu i-a ajutat. Rareș ar fi trebuit internat pentru tratament imediat după supradoză, dar nu a fost. Pascu putea fi oprit de poliție – avea permisul suspendat, fusese depistat cu droguri, iar testul ieșise pozitiv. Și totuși, nu a fost oprit. Ambii tineri sunt victime nu doar ale consumului, ci și ale unui sistem care nu oferă nici prevenție reală, nici intervenție eficientă. Asta nu înseamnă să îi absolvim de responsabilitate – dar trebuie să fim sinceri: în România, tinerii care se confruntă cu consumul de droguri sunt lăsați de izbeliște. Iar uneori, plata pentru asta e cu viața. A lor sau a altora.
Europa tratează. România pedepsește și închide ochii
Cum ar trebui să răspundă statul? Ce fac alte țări?
În Uniunea Europeană, majoritatea țărilor au dezincriminat consumul. Se face diferența între micul trafic și traficul organizat. La noi, nu contează dacă ai un gram sau un kilogram – pedeapsa e aceeași. Dar să vă dau un exemplu foarte recent, care mi-a atras atenția. Mai multe țări din vestul Africii, deasupra Nigeriei, se confruntă în prezent cu o epidemie gravă de droguri de sinteză. E vorba de substanțe extrem de ieftine – o doză costă mai puțin de un dolar, ceea ce le face accesibile în rândul populațiilor sărace. De fapt, situația seamănă foarte mult cu ce se întâmplă și în România, doar că la noi o doză costă aproximativ 10 lei, iar acolo în jur de 70 de cenți.
Substanțele respective sunt combinații periculoase de canabinoizi de sinteză, foarte adictivi, amestecați cu fentanil și alte opioide – toate fabricate în laborator. Practic, ne aflăm într-o eră a drogurilor sintetice, iar cannabisul clasic pare deja o relicvă a secolului trecut. Ceea ce mi s-a părut remarcabil este că autoritățile din aceste țări au reacționat imediat: au declarat fenomenul drept urgență națională de sănătate publică.
„La noi, Asociația Română de Psihiatrie a transmis în urmă cu doi-trei ani un document oficial în 10 puncte către Ministerul Sănătății, Parlament, Președinție și Guvern. Printre solicitări se număra și aceasta: declararea consumului de etnobotanice ca urgență de sănătate publică în România. Până acum, fără răspuns.”
Nu doar că nu s-a declarat consumul de etnobotanice drept urgență de sănătate publică, așa cum am cerut, dar toate legile adoptate în ultimii ani au direcționat, în mod indirect, consumul și traficul exact către aceste substanțe. Vedem consecințele peste tot în jurul nostru – sunt ieftine, greu de depistat și extrem de periculoase, iar popularitatea lor a explodat tocmai din cauza acestor decizii greșite.
Ce trebuie să schimbăm legal pentru a opri spirala în care ne aflăm acum?
Mai întâi, trebuie să ne schimbăm fundamental perspectiva. E esențial să nu ne concentrăm doar pe drogurile ilegale, ci pe consumul de substanțe în general – indiferent de statutul lor legal. România ignoră complet problema accesului precoce la tutun, alcool și jocuri de noroc. Chiar zilele trecute am vorbit cu două adolescente de 15 ani care mi-au spus că sunt scandalizate de faptul că elevi de 10-11 ani vapează. Când un adolescent e mai lucid decât societatea adultă în privința asta, e clar că avem o problemă.
Copiii cresc într-un mediu în care accesul la „droguri legale” este permisiv, iar mesajul pe care îl primesc este că regulile sunt opționale. Că adulții închid ochii. De aici până la drogurile ilegale mai e doar un pas. De aceea, un model de succes – și asta se întâmplă deja în multe țări din Uniunea Europeană – presupune limitarea drastică a accesului și a publicității la aceste substanțe legale. În privința drogurilor ilegale, cele mai eficiente modele sunt cele care pleacă de la dezincriminarea consumului, oferirea de alternative reale de petrecere a timpului liber pentru tineri, investiția în prevenire, tratament și reducerea riscurilor. Este foarte simplu: dependența este o boală și trebuie tratată ca atare. Lăsați-ne, ca medici, să tratăm. Iar poliția și procuratura să-și concentreze energia pe ceea ce contează cu adevărat: marii traficanți.
Și dacă aveți dubii, uitați-vă la raportul DIICOT analizat recent de Vlad Zaha în PressOne: 75% dintre dosare sunt deschise pentru consum de droguri – nu pentru trafic internațional, nu pentru spălare de bani, nu pentru rețele de crimă organizată. Majoritatea acestor dosare se referă la persoane prinse cu mai puțin de 5 grame de substanță. Asta facem în România în 2025: tratăm bolnavii ca pe infractori și ignorăm rețelele care alimentează criza.
Ce speranțe există pentru România?
Din păcate, problemele se vor agrava. Suntem parte din Schengen, o piață uriașă a traficului. Și viața devine din ce în ce mai grea economic. Asta înseamnă mai mult consum, mai multe traume, mai multă nevoie de alinare. Dacă nu schimbăm paradigma – prevenire, tratament, reducerea riscurilor – vom continua să ne înecăm în etnobotanice. Și în moarte tăcută.
Dr. Eugen Hriscu este medic psihiatru, director medical și co-fondator al Clinicii Atelier PSY din București, cu peste 20 de ani de experiență în tratamentul dependențelor. A coordonat înființarea a două centre pentru tratarea dependenței de heroină și mai multe servicii pentru tratarea alcoolismului. Este acreditat de Ministerul Sănătății în domeniul adicțiilor, co-autor al Compendiului de Medicina Adicției și coordonator științific al programului „Keep in Touch” de prevenție și sănătate mintală în liceele din București.
